Obişnuinţa cu prezenţa harului

Un tânăr călugăr l-a întrebat pe stareţ, ce să facă ca să se mântuiască. Stareţul drept răspuns l-a rugat să-şi aducă aminte şi să-i relateze despre sentimentele sale, când numai şi-a început viaţa în mănăstire. Tânărul i-a răspuns că totul era minunat şi sfânt, toate îi împleau inima şi mintea de bucurie şi încântare. Şi atunci bătrânul i-a spus, că aceste sentimente trebuie neapărat păstrate până la bătrâneţe, nepermiţându-le să dispară.

Este necesar să slujeşti în continuare tuturor, de parcă ai fi mereu acel, care a intrat ultimul în frăţie, dar nu să aduni păreri prea mari despe propria persoană, formate de vanitate şi gânduri false.

Boala despre care discutăm, ar putea fi numită obişnuinţă a prezenţei harului. Unui preot, care a slujit sfântului altarul câteva zeci de ani, uneori îi este greu să-şi aducă aminte că el e doar slujitorul nu şi săvârşitorul Sfintelor Taine. El slujeşte, dar săvârşitorul lor nevăzut este Hristos. Dacă înţelegerea dintre aceşte două concepte dispare, atunci din păcate şi se ajunge la ceea despre ce ne spune cu amărăciune Sfântul Tihon din Zadonsk: slujesc în sfântul altar câte 30 de ani — ar fi timpul să devină sfinţi, dar ei şi mai răi devin.

Astfel primul sfat pentru persoanele îmbisericite – să nu se obişnuiască cu prezenţa harului. Este necesar să se caute şi să găsească noi feţe şi laturi ale vieţii Bisericii, care, din fericire, sunt foarte multe. Aici sunt binevenite şi pelerinajele şi vizitile la alte parohii, precum şi cărţile ziditoare.

Al doilea moment nu mai puţin important – neimplicarea în viaţa politică a bisericii. Oamenilor adesea li se pare, că dacă ei cunosc pe cineva personal, au vizitat careva locuri sfinte, cu cineva au avut ocazia să discute; că dacă ei cunosc printre primii ştirile cu privire la numirea preoţilor şi episcopilor, sau despre careva conversaţii şi intrigi existente, vor părea prin acestea profund religioşi. Aceasta este o minciună primitivă şi o mare greşeală. Aceşti oameni de fapt cunosc orice şi despre oricine, doar nu ceea ce ar trebui cu adevărat să cunoască. Deci al doilea principiu ar putea fi formulat în felul următor : nu te implica în vâltoarea evenementelor, dar conform apostolului Pavel - râvniţi ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre (1 Tes. 4, 11).

Oamenii au nevoie de comunicare. Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie (Pilde 18, 19), căci sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă (Eccl 4, 12). Avem nevoie de fraţi şi surori întru Hristos. Sau măcar un frate şi o soră, oameni, ce au o experienţă duhovnicească, credincioşi Bisericii Ortodoxe, care ar fi în stare să te asculte, să te înţeleagă şi să-ţi dea un bun sfat. Deci al treilea principiu este comunicarea cu alţi oameni credincioşi.

Dar cel mai important rămâne încercarea noastră de a ne apropia de Dumnezeu prin împlinirea poruncilor sale. Hristos este veşnic tânăr. Pe fondul lui Confucius, sau Moise, Hristos cel înviat –este încă un Tânăr. Să fii în comuniune cu El şi să nu percepri prospeţimea şi noutatea este imposibil. Dacă sufletul tău este acoperit de crustă, dacă eşti obosit, dacă te-ai gheboşit „în vieţuirea creştină", atunci e cazul să-ţi revezi viaţa. Poate ea nu e chiar cu adevărat creştină.

Doar dacă Hristos ne promite că vom întâlni în viaţă şi greutăţi şi clipe de tristeţe, de trudă şi momente de cumpănă, atunci plictiseala şi oboseala nu ne-a promis-o niciodată. Şi toată viaţa noastră este un şir lung de odăi, una neasemănătoare cu alta. În fiecare din ele poţi găsi ceva interesant, dar nici în una ne te vei putea reţine pentru mult. Trebuie să treci prin iele asemenea unui cuţit prin unt, şi să ajungi şa scopul final – Preadulcele Iisus.

Iar pentru acei care au obosit deja de credinţă, şi care cred că au înţeles totul, şi cu toate s-au familiarizat, e necesar să se pregătească pentru schimbări majore şi reînnoire veşnică. Pentru că anume astfel şi este adevărată viaţă bisericească.

Site sursă http://otrok-ua.ru

Traducere si adaptare Natalia Lozan

Ajutorul lui Dumnezeu în viaţa omului

"În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul." (Luca 13, 10-17)

Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica a XXVII-a după Rusalii ne prezintă un act de mare milostivire a Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume vindecarea unei femei gârbove, care suferea astfel de optsprezece ani.

În mod deosebit, în Evanghelia de astăzi vedem că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă neputinţa şi alină suferinţa, dăruind oamenilor sănătate trupească şi sufletească, mai ales dacă ei au credinţă vie, răbdare şi smerenie.

Această femeie gârbovă, suferindă şi smerită, nu a cerut nimic de la Hristos Domnul, pentru că nu îndrăznea să-I ceară ceva. Ea purta povara suferinţei sale în tăcere şi evlavie. Deşi trupul ei era gârbov sau aplecat de boală, totuşi sufletul ei era drept în faţa lui Dumnezeu, adesea în stare de rugăciune. Dar cu toate că nici ea şi nici altcineva nu a intervenit pe lângă Iisus, totuşi El, din multă milă sau compasiune faţă de ea, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunaţi în sinagogă.

Vedem astfel cum Dumnezeu are iniţiativa vindecării omului chiar dacă omul nu mai cere în mod expres vindecarea sa. Deci, Dumnezeu, Cel ce cunoaşte viaţa şi suferinţa fiecăruia, dar şi credinţa, smerenia şi răbdarea fiecăruia, alege locul şi timpul când eliberează pe oameni de boală şi suferinţă.

Din această lucrare milostivă şi minunată a Mântuitorului Iisus Hristos înţelegem că Dumnezeu lucrează când doreşte El şi cum doreşte El, iar modul Lui de lucrare este unul pedagogic sau înţelept. Chiar dacă întârzie să răspundă la cererea de ajutor a omului, ori vine în ajutorul lui într-un mod diferit decât aşteaptă el, Dumnezeu lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde când este chemat, iar alteori El cheamă pe om când acesta nu se aşteaptă. În orice caz, El iubeşte pe toţi oamenii, chiar dacă nu gândeşte ca toţi oamenii, ci dumnezeieşte, adică mai presus de gândirea omenească obişnuită.

În Sfânta Scriptură, ajutorul lui Dumnezeu este invocat foarte adesea

Invocarea ajutorului lui Dumnezeu se vede mai ales în Cartea Psalmilor: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!" (Psalmul 69, 1). Ajutorul lui Dumnezeu este trăit ca intervenţie a lui Dumnezeu în situaţii dificile. Această experienţă dă omului o încredere totală în ajutorul lui Dumnezeu, încât psalmistul spune: "Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?" (Psalmul 26, 1-2); "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu şi eu voi privi cu bucurie pe vrăjmaşii mei " (Psalmul 117, 6-7). Iar când omul simte că Domnul este ajutorul său, orice împrejurare din viaţa sa o trăieşte cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Însă, când Dumnezeu nu-l mai ajută pe om, toate celelalte ajutoare sunt precare, relative şi adesea iluzorii.

În Noul Testament, ajutorul lui Dumnezeu exprimă relaţia omului cu Dumnezeu ca relaţie de cerere a ajutorului şi de primire a lui.

Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cf. Matei 15, 25), vedem că femeia cananeancă se roagă Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: "Doamne, ajută-mă!". Deşi zice: ajută-mă, de fapt, ea se ruga pentru fiica ei bolnavă, robită de un duh necurat, care nu mai putea da glas propriei suferinţe şi nu mai putea articula cererea ei de ajutor. Întrucât suferinţa fiicei devenise şi suferinţa mamei, această femeie păgână, străină de neamul şi de credinţa evreilor, cere lui Iisus să o ajute. La început, Iisus dă impresia că nu răspunde la cererea ei, nu pentru că este insensibil la suferinţa fiicei femeii, ci deoarece voia să arate ucenicilor Săi că Dumnezeu poate găsi credinţă la o femeie de alt neam decât poporul evreu. Urmează apoi dialogul cunoscut: "Nu sunt trimis decât numai pentru oile pierdute ale casei lui Israel"  (Matei 15, 24). Ea însă stăruie în rugăciune, nu se descurajează, chiar dacă este refuzată! Văzând că femeia cananeancă este stăruitoare în cererea ei de ajutor, ucenicii lui Iisus, oarecum jenaţi de insistenţa ei prea multă, intervin pe lângă Iisus, zicând: "Slobozeşte-o, Doamne, că strigă în urma noastră!" (Matei 15, 23). Şi de data aceasta, Iisus amână ajutorul Său găsind un alt pretext, şi anume: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" (Matei 15, 26). Cuvintele sunt aspre şi chiar umilitoare pentru femeie. Totuşi, aici, Iisus foloseşte metaforic această comparaţie, doar pentru a da impresia că El, ca evreu, intră, oarecum, în logica populară a superiorităţii poporului evreu faţă de popoarele păgâne. Pentru evrei, "copiii casei" erau doar ei înşişi, deoarece aveau credinţa lui Avraam, Isaac şi Iacov, iar ceilalţi oameni care trăiau în lume se aflau pe un plan inferior. De fapt, Hristos Domnul vrea să arate celor din jur că această femeie, deşi este comparată cu un câine, nu se descurajează şi nu încetează a cere ajutorul Lui. Multa sa iubire faţă de fiica ei suferindă şi multa ei smerenie îi dau femeii cananeence nu numai curaj, ci şi înţelepciune, încât ea Îi răspunde Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: "Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27). Cu alte cuvinte, şi acestora trebuie arătată milă, chiar dacă nu li se acordă o importanţă sau o atenţie egală cu cea a copiilor. Auzind acest răspuns, Iisus i-a zis cu admiraţie: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). Iar Evanghelia spune în concluzie: "Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela" (Matei 15, 28). Vedem, aşadar, că cererea sau rugămintea femeii începe cu aceste cuvinte: "Doamne, ajută-mi, căci fiica mea este foarte bolnavă!". Dar ajutorul nu vine imediat, ci se lasă aşteptat. Deşi întâmpină obstacole sau argumente împotriva ajutorării ei, totuşi credinţa, curajul, smerenia şi stăruinţa acestei femei îi dau îndrăzneală şi înţelepciune, iar Iisus, cu multă înţelepciune, scoate la lumină, în faţa ucenicilor Săi, aceste mari virtuţi ale credinţei femeii cananeence.

Un caz asemănător, de stăruinţă în cererea de ajutor, dar totuşi diferit, în ceea ce priveşte tăria credinţei, îl aflăm în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu (cf. Marcu 9, 17-29), în care tatăl unui copil demonizat, care a auzit că Iisus vindecă tot felul de boli, s-a apropiat de El, zicând: "…De poţi, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi" (Marcu 9, 22). Tatăl copilului posedat era un om necăjit, dar cu o credinţă mai slabă, întrucât el se adresează lui Iisus: "Dacă poţi, ajută-ne!...". Însă Mântuitorul Iisus Hristos îl atenţionează pe acesta, pentru credinţa sa şovăielnică. Atunci, tatăl copilului, în stare de pocăinţă, exclamă: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" (Marcu 9, 24). Această rugăciune exprimată printre lacrimi arată că tatăl copilului recunoaşte, de fapt, credinţa sa firavă, pe care, cu smerenie, el o numeşte "necredinţă". Tatăl copilului bolnav reprezintă, foarte adesea, pe oamenii care au doar o credinţă superficială, nestatornică. Prin urmare, când cerem ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să-l cerem având credinţă puternică, întărită prin multă rugăciune. Ajutorul lui Dumnezeu vine foarte adesea ca urmare a întăririi credinţei omului. Iar dacă uneori omul nu primeşte imediat ajutor, este tocmai pentru că el are încă o credinţă slabă, firavă.
În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos ajută pe cei încercaţi, "întrucât prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute" (Evrei 2, 18). Deci, încercările şi greutăţile vieţii au uneori un rol pedagogic, adică prin ele omul poate cunoaşte că Dumnezeu doreşte să-l apropie mai mult de El. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte în Dogmatica sa despre cunoaşterea lui Dumnezeu nu numai din cărţile sfinte, ci şi din ajutorul lui Dumnezeu care vine credinciosului când acesta se află în încercări sau în necazuri. Această cunoaştere este una fascinantă, palpitantă, dureroasă şi bucuroasă, după cum omul simte lupta sa cu încercările vieţii şi răspunsul lui Dumnezeu la strigătul său de ajutor. Încercările şi suferinţele pot întări credinţa omului rugător. Dacă însă omul nu se roagă cerând ajutorul lui Dumnezeu în timpul încercărilor, acestea pot să-l ducă la slăbirea credinţei şi a speranţei. În timpul suferinţei, omul nu mai rămâne neutru, ci fie se apropie mai mult de Dumnezeu, fie se îndepărtează de El.

În Epistola către Romani se spune că Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii sau neputinţei noastre… (cf. Romani 8, 26). De aceea, în rugăciunea de la hirotonia diaconului, preotului şi episcopului se spune: "Dumnezeiescul har, care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, prohiriseşte (rânduieşte, promovează) pe (…)" şi se rosteşte numele celui care urmează a fi hirotonit. Dumnezeiescul har al Sfântului Duh vine în ajutorul omului, vindecă neputinţele lui şi împlineşte ceea ce lipseşte omului pentru ca acesta să poată sluji lui Dumnezeu cu vrednicie.

Ajutorul lui Dumnezeu aduce omului bucurie şi cheamă la recunoştinţă

Deci, pe lângă Evanghelia vindecării femeii gârbove, mai sunt multe alte exemple din Noul Testament, din care vedem cum lucrează ajutorul lui Dumnezeu în viaţa omului.

De pildă, un text foarte semnificativ din Noul Testament care se referă la intervenţia lui Dumnezeu în viaţa omului este cel din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, capitolul 16, unde femeile mironosiţe, la revărsatul zorilor, în drum spre mormântul Mântuitorului Iisus Hristos, "ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?" (Marcu 16, 3). Cu alte cuvinte, cine ne va ajuta pe noi?

Dar, deodată, ele constată că piatra fusese răsturnată. În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei se arată cine şi cum a prăvălit piatra, nu doar constatarea că ea a fost răsturnată: îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra. În Evanghelia după Marcu se spune că femeile mironosiţe s-au întors de la mormânt "fiind cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau" (Marcu 16, 8). În Evanghelia după Matei se spune că ele "cu frică şi bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui" (Matei 28, 8). Frica lor era fiorul sfânt în faţa unui lucru neobişnuit, neprevăzut şi minunat care s-a petrecut: Învierea lui Iisus. Femeile mironosiţe aveau mult curaj. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în timp ce ucenicii lui Iisus tremurau de frică într-o casă cu uşile încuiate, ele au fost singurele fiinţe curajoase, care, dis-de-dimineaţă, au mers la mormânt. Ele aveau curaj şi evlavie, dar erau neajutorate. Însă curajul pe care îl are un om care nu poate conta pe forţa fizică proprie sau pe ajutorul altora este curajul care vine doar din credinţă. Dacă nu aveau curajul izvorât din credinţa că Dumnezeu le va ajuta, femeile mironosiţe nu ar fi îndrăznit să meargă spre mormântul lui Iisus. Deci, piatra de la uşa mormântului nu a fost răsturnată de înger ca să iasă Hristos Cel înviat de acolo, pentru că Învierea Lui s-a săvârşit pe când piatra era pecetluită, adică înainte de a fi răsturnată de pe mormânt. Minunea răsturnării pietrei de pe mormânt de către înger s-a făcut pentru ca femeile mironosiţe să vadă mormântul gol, locul unde a fost îngropat El, Mântuitorul Cel înviat acum. Învăţăm din această minune că dacă la un moment dat nu se găsesc oameni în jurul nostru să ne ajute, când vrem să facem un lucru bun, Dumnezeu poate face minuni, pentru a ne răsplăti credinţa şi curajul sfânt.

Însă, foarte adesea, Dumnezeu vine în ajutorul omului folosindu-se de oameni la care acesta nu se aşteaptă, poate chiar străini sau necunoscuţi.

Când omul luptă pentru credinţa în Hristos, îndurând necazuri multe, el simte mai mult ajutorul lui Hristos. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel afirmă: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere". Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 35-39).

Femeia gârbovă - dascăl al credinţei smerite şi mult răbdătoare

Deşi femeia gârbovă din Evanghelia de azi nu a cerut ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos, El o ajută, o vindecă, deoarece ea avea multă credinţă şi smerenie, precum şi îndelungă răbdare. Ea suferea fără să cârtească, fără să se revolte, fără să se plângă, fără să ceară mila celor din jur. Ea se încredinţase deplin purtării de grijă a lui Dumnezeu, ea nu mai căuta vindecarea trupului, ci doar mântuirea sufletului. Credinţa ei era mai tare decât suferinţa ei. Trupul ei era gârbov, dar sufletul ei era drept. Trupul ei era plecat spre pământ, dar sufletul ei se înălţa adesea în rugăciune către Dumnezeu. În ziua în care, pe neaşteptate, Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni i-a ridicat povara gârbovirii sale, ea a început să mulţumească slăvind pe Dumnezeu. La virtuţile sale, credinţă puternică, smerenie profundă şi răbdare îndelungă, se adaugă şi multa ei recunoştinţă ca preamărire a lui Dumnezeu. De aceea, îndată ce a simţit binefacerea vindecării, ea preamărea pe Dumnezeu - Vindecătorul. Prin urmare, femeia gârbovă devine un mare dascăl pentru noi toţi. Ea este pentru noi o lumină mai ales în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, ca timp de pregătire pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos în peştera sufletului nostru, care, din cauza păcatelor, devine întunecos şi rece, dar se luminează şi se încălzeşte prin rugăciune, post şi milostenie, prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Din acest motiv, trebuie să ne întărim credinţa, să cultivăm smerenia, să înmulţim rugăciunea, să ne întărim răbdarea în timpul încercărilor şi să facem milostenie. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că trăim prin harul Său, că suntem iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă trecem prin necazuri, boli şi ispite.

Fiecare dintre noi, în diferite momente ale vieţii, putem ajunge neajutoraţi şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care adesea ne vine prin părinţi, fraţi, prieteni, prin oameni apropiaţi, dar şi prin necunoscuţi sau străini prin care lucrează Dumnezeu. Însă nici un ajutor în lumea aceasta nu este mai mare decât ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte ca să dobândim mântuirea sau viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinţilor. Amin.


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

DESPRE SFINŢII ÎNGERI

În viaţa noastră pământească suntem cuprinşi adesea de neputinţele trupului, raţiunii şi sufletului, suntem asaltaţi de ispite, amărăciune, gânduri necurate şi îndoieli. Puţine sunt faptele luminii şi mulţi oameni cred că nu există nimic dincolo de a ne naşte, a trăi o viaţă scurtă şi adesea zbuciumată şi apoi moartea şi neantul fără de sfârşit.
Totuşi, împărăţia unde domneşte Dumnezeu şi voia Lui este iubită şi păzită cu adevărat, acea împărăţie care este gătită pentru Sfânta Biserică a lui Hristos, oferă o experienţă cu totul diferită faţă de ceea ce trăim în viaţa noastră obişnuită. Acolo nu întâlnim nici frică şi nici boli, nici mâhnire şi nici durere, amărăciune sau orice suferinţă a sufletului. În viaţa aceea, străfulgeră lumina dragostei lui Dumnezeu şi văpaia slavei Lui, pacea nepieritoare şi bucuria veşnică. Chiar şi în această viaţă putem primi o asemenea bucurie atunci când întrezărim o rază din dumnezeiescul adevăr. Dacă aţi avut bucuria să pregustaţi din bucuria cerească, atunci ce minune şi desfătare va fi când vă veţi împărtăşi de toată strălucirea ei! Dacă o singură scânteie din dragostea dumnezeiască îţi aprinde sufletul şi-l umple cu binecuvântări, atunci cât de mare va fi acel foc minunat şi acea bucurie când văpaia plinătăţii iubirii fără de sfârşit se revarsă în inimă, când devii cuprins de oceanul de tihnă al bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu? Inima ta va sălta fără măsură, din dragoste pentru Dumnezeu. În împărăţia cerurilor, timpul este desfiinţat, există numai o veşnicie fără hotar a bucuriei, în care cei credincioşi vor domni împreună cu Dumnezeu, pururea sporind în dragoste, trecând din slavă în slavă şi devenind asemenea lui Dumnezeu.
O, copil al petrecerii lumeşti, nu poţi înţelege bucuriile care te aşteaptă în patria cerească. Acestea sunt mai presus decât orice simţire lumească, încât nici măcar îngerul tău păzitor nu te poate ajuta să le înţelegi. Când cei trei tineri, fiind robi în Babilon, au refuzat să-L părăsească pe Dumnezeu şi să jertfească idolilor, au fost aruncaţi într-un cuptor înfricoşător. Descoperindu-li-se căpetenia îngerilor în mijlocul flăcărilor mistuitoare, au zărit o frântură din slava Mântuitorului, iar flăcările cuptorului s-au prefăcut într-o adiere cerească. Au ieşit din cuptor neatinşi şi plini de bucurie, strigând „Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri”. Când primul mucenic, diaconul Ştefan, a fost bătut şi omorât cu pietre, având multe răni, a văzut într-o vedenie, un crâmpei din slava lui Iisus Hristos. Învrednicindu-se de această vedenie, el nici n-a băgat de seamă cruzimea prigonitorilor săi şi nici cum pietrele îi sfărâmau trupul, ci era mai degrabă senin şi plin de bucurie. Sfântul mucenic Laurenţiu a fost aruncat pe un grătar înroşit în foc, dar în sufletul său a simţit o adiere răcoroasă ca o anticipare a împărăţiei cerurilor, încât n-a îndurat nicio durere trupească şi a răbdat patima cu o pace nepământeană. În acelaşi fel, toţi sfinţii mucenici dăruiţi să vadă doar un crâmpei din slava care îi aşteaptă pe cei credincioşi, din dragoste pentru Evanghelia lui Hristos au primit cu bucurie chinurile şi moartea. Un om drept lasă uitării toate cele pământeşti atunci când i se descoperă frumuseţile şi binecuvântările raiului. Pentru că el ştie că viaţa cerească va fi plină de bucurie veşnică, de iubire şi de împărtăşire prin har de însăşi sfinţenia lui Dumnezeu. Nu, inima ta nu este în stare să simtă cu adevărat ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru tine. Dar atunci când îngerul păzitor îţi descoperă şi când îţi deschizi inima şi devii conştient de prezenţa lui, atunci, în acel moment, se pogoară o rază de lumină a celeilalte lumi preaînalte, care este deasupra şi dincolo de toate amăgirile şi plăcerile trecătoare ale acestei vieţi sărmane. Totuşi, deocamdată suntem rătăcitori, pelerini, călători înstrăinaţi de patria cea cerească. Un călător care se duce într-un loc îndepărtat se bucură imediat dacă întâlneşte un prieten care îl poate călăuzi. În călătoria noastră, rătăcind prin această viaţă, ni se dă un prieten de nădejde care să ne călăuzească. Dumnezeu ni l-a trimis pentru a ne ajuta pe drumul cel greu unde ne înconjoară întunericul duhovnicesc. Dacă vrem să-l urmăm, atunci vom fi călăuziţi în siguranţă către patria noastră, sub oblăduirea lui. Ştim că Tatăl nostru a vrut ca îngerii Lui să ne călăuzească pe căile vieţii şi să ne păzească de puterea celui rău (Psalmul 90:10-11).
Chiar dacă nu-i putem vedea cu ochii trupeşti, îi putem vedea desluşit cu ochii credinţei. Suntem oare atât de insensibili şi de adormiţi duhovniceşte, încât să nu dorim să credem nimic altceva decât în lumea palpabilă a materiei? Sunt oare inimile noastre atât de pline de slava deşartă încât să nu mai credem în nimic altceva decât în bogăţie şi în plăcerile trecătoare?
Dumnezeu ne-a trimis îngerii ca prietenii noştri de drum; călăuze în viaţa creştină. Dar acest lucru, atât de important şi atât de esenţial pentru fiecare, nu le spune nimic multor creştini din zilele noastre. Din acest motiv, sperăm să le redeşteptăm conştiinţa şi să le aducem la viaţă credinţa, explicându-le în tot acest timp învăţătura Sfintei Scripturi despre îngeri. Să dea Dumnezeu ca această tâlcuire să fie un izvor de apă vie pentru sufletele credincioşilor.

1. Preliminarii despre natura îngerilor

Faptul că există şi alte fiinţe raţionale, mai desăvârşite, pe lângă noi oamenii, este un lucru general acceptat de către majoritatea credinţelor lumii. Acest adevăr a fost denaturat în lumea căzută în nepăsare şi prin lucrarea celui rău astfel încât oamenii au început să spună răului bine, începând să se închine la idoli. Întreaga Scriptură, de la primul capitol până la ultimul, ne confruntă cu realitatea existenţei îngerilor ca fiinţe vii, dinamice care Îl slujesc pe Dumnezeu şi îi ajută pe oameni.
Un heruvim ţinând în mână o sabie de foc era aşezat la poarta raiului, pentru a izgoni pe oricine ar încerca să intre după căderea omului în păcat (Facerea 3:24).
Patriarhii s-au învrednicit de arătările îngerilor. Avraam găzduise doi trimişi dumnezeieşti şi pe Fiul lui Dumnezeu care a venit cu aceştia sub chip de înger (Facerea 18:1-2). Tot un înger l-a împiedicat pe Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac (Facere 22:11). Agar fost mângâiată şi întărită în pustie de un înger după ce a fost alungată din cortul lui Avraam (Facerea 21:17). Iacob a văzut o ceată îngerească care se suia şi se pogora pe o scară tainică, la capătul căreia era aşezat Domnul (Dumnezeu Cuvântul) (Facerea 28:12-13). Un înger i-a însoţit pe fiii lui Israel în pustie şi i-a călăuzit în pământul făgăduinţei (Ieşire 23:20 ). Sub oblăduirea acestor trimişi ai lui Dumnezeu, Ghedeon şi ceilalţi judecători ai lui Israel au îndeplinit poruncile Domnului (Judecători 6:12-18); David i-a rugat să cânte psalmi împreună cu el. Isaia a văzut cerurile deschise şi pe Domnul, Dumnezeu Cuvântul, stând pe un scaun înalt şi o ceată de serafimi care cântau un imn de slavă înaintea Lui (Isaia 61-3). Îngerul Rafail l-a însoţit pe Tobie de-a lungul călătoriei sale, l-a adus înapoi în ţara lui şi a redat vederea tatălui său bătrân.
Pe când evreii se aflau în robia babilonică, trei tineri evrei au fost trimişi într-un cuptor încins pentru că au refuzat să jertfească idolilor, dar Dumnezeu Cuvântul a apărut în chip de înger în mijlocul văpaiei, ocrotindu-i de dogoarea flăcărilor (Daniel 3:25). Profetul Daniel a fost păzit de fălcile leului de un înger care a apărut în cuşca leului (Daniel 6:22). Arhanghelul Gavriil i-a dat de veste proorocului Simeon că se apropia venirea Mântuitorului în lume, acelaşi înger a apărut marelui preot Zaharia în templu, pentru a-l anunţa despre naşterea lui Ioan Botezătorul care avea să fie uns drept Înaintemergătorul Mântuitorului (Luca 1:11-19). Arhanghelul Gavriil a fost trimis în Nazaret, să vestească Fecioarei Maria că ea avea să-L nască pe Dumnezeu Cuvântul când va veni în lume (Luca 1:26-27). Îngerii s-au arătat păstorilor în câmp, la Bethleem, pentru a binevesti naşterea Copilului, cântând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2:13 ).
Însuşi Hristos ne ajută să înţelegem pe sfinţii îngeri. Ne mărturiseşte despre dragostea care-i face pe îngeri să se bucure de mântuirea noastră şi să ne vegheze de-a lungul vieţii (Luca 15:10; Matei 18:10). Îngerii au vestit femeilor mironosiţe învierea lui Hristos (Matei 28:5-6) şi înălţarea Sa la ceruri, tot îngerii s-au arătat ucenicilor Lui şi le-au spus că aşa cum S-a înălţat, tot aşa se va întoarce pentru a judeca viii şi morţii (Faptele Apostolilor 1:9-11). Un înger s-a arătat în închisoare Apostolului Pavel şi l-a eliberat din temniţă (Fapte 5:19), iar lui Corneliu i-a spus să-l caute pe Petru pentru a asculta cuvintele mântuirii (Fapte 10:7-8). În cartea Apocalipsei, Sfântul Ioan Teologul ne vorbeşte despre puterea pe care o au îngerii atât în cadrul împărăţiilor lumeşti cât şi în Biserică. Dar nu putem continua să enumerăm toate locurile din Scriptură unde sunt pomeniţi îngerii. Din cele câteva locuri pe care le-am amintit, este de netăgăduit existenţa îngerilor ca fiinţe personale, create şi înzestrate cu puteri.
Credinţa în sfinţii îngeri, în ajutorul şi în puterea lor este bine ancorată în Scriptură şi susţinută de învăţătura Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi şi de experienţa sfinţilor şi a credincioşilor din toate timpurile şi de pretutindeni. Învăţături lămurite despre sfinţii îngeri ne-au fost lăsate de către Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Grigorie Teologul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom şi alţii. Mai mult, slujbele Sfintei Biserici ne amintesc mereu de legătura strânsă dintre îngeri şi oameni.
Privind la toate aceste surse, devine clar rolul pe care îl joacă îngerii în împlinirea planului lui Dumnezeu precum şi menirea lor în lume.

2. Originea şi natura îngerilor

Dragostea lui Dumnezeu a adus la existenţă fiinţe raţionale, capabile de a-L cunoaşte, de a-L iubi şi de a participa la slava Sa. Prima acţiune care a izvorât din dragostea lui Dumnezeu a fost crearea îngerilor, fiinţe imateriale şi fără trup care Îi slujesc şi sălăşluiesc dimpreună cu El. Dumnezeu i-a adus la existenţă, le-a dăruit daruri nenumărate şi i-a rânduit în lăcaşurile cereşti. Deşi fiinţe create şi înzestrate cu multe daruri şi mult har, totuşi, îngerii nu erau desăvârşiţi. Ei puteau să-şi manifeste dragostea pentru Dumnezeu pentru că erau înzestraţi cu raţiune şi cu voinţă liberă. Dar în acelaşi timp aveau posibilitatea să-L respingă pe Dumnezeu. O parte din îngeri, conduşi de cei mai minunaţi dintre ei, au început să-şi contemple propria desăvârşire limitată şi s-au abandonat trufiei şi mândriei. Potrivit Scripturii, mândria a fost cauza căderii multora (Isus Sirah 11:15-16; II Timotei 3:2-6). Cei mai mari dintre îngeri au căzut în invidie şi ură şi i-a îndepărtat pe mulţi alţii de Creator. Aceşti îngeri răzvrătiţi au căzut din comuniunea cu Dumnezeu şi s-au transformat în îngeri ai întunericului şi ai neadevărului, căzând din cauza propriei lor invidii şi mânii.
Îngerii care au rămas credincioşi lui Dumnezeu au fost întăriţi cu harul dumnezeiesc şi s-au sălăşluit veşnic în această stare binecuvântată. Ei sunt oglindirea slavei şi strălucirii Sfintei Sfintelor care-i înconjoară. Bucurându-se în contemplarea frumuseţii celei veşnice, aceştia sunt stăpâniţi de o dragoste neţărmurită şi se adapă nestingheriţi din izvorul binecuvântărilor. Ei laudă fără încetare pe Atotputernicul Dumnezeu, Cel care pogoară dragoste asupra lor şi le încredinţează lucrări spre împlinire, pentru înfăptuirea planului dumnezeiesc. Aceşti îngeri sunt trimişi pentru a vesti cele mai mari evenimente din istoria mântuirii. Ca trimişi ai Lui, ei sunt mesagerii lui Dumnezeu. Ei depăşesc orice limitare omenească şi sunt îngrădiţi doar de faptul că sunt fiinţe create şi slujitori.
Şi totuşi, cineva se poate întreba: „Cum pot îngerii netrupeşti să se înfăţişeze simţurilor omului sub chipul unei persoane omeneşti?”
Noi le răspundem: „Cu Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Dar nu putem pătrunde în adâncurile înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu. Nu putem spune cum netrupeştile puteri ni se arată în chip omenesc. Oare se arată în chip real? Sau îi vedem prin descoperirea ochiului minţii? Cu siguranţă îi vedem prin descoperirea de sus, tot aşa cum Creatorul are putere asupra a toată făptura, să facă aşa cum doreşte.

3. Ierarhia cerească

Potrivit Sfintei Scripturi, ceata oştilor cereşti este fără de sfârşit (Luca 10:17-20, Apocalipsa 12:4). Când proorocul Daniel L-a văzut pe Iisus Hristos într-o vedenie ca şi cel vechi de zile şi ca Fiul Omului, mii de îngeri stăteau înaintea tronului Său (Daniel 7:10). Marele prooroc al Noului Testament a avut o vedenie asemănătoare şi a văzut în jurul tronului lui Dumnezeu atât de mulţi îngeri încât „numărul lor era mii de mii” (Apocalipsa 5:2).
În ciuda numărului lor foarte mare, între îngeri există o ordine desăvârşită. În această rânduială stă tocmai frumuseţea desăvârşirii, a înţelepciunii şi a dragostei lor. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit toate. Doar ceea ce s-a desprins de Dumnezeu este în haos şi nestatornicie. Îngerii sunt împărţiţi în nouă cete: îngeri, arhangheli, puteri, domnii, începătorii, căpetenii, stăpâniri, heruvimi şi serafimi (Coloseni 1:16; 1 Petru 3:22). Aceştia comunică unii cu alţii în dragoste şi smerenie desăvârşită. Lumina se împărtăşeşte din cetele înalte către cele de jos. Râul de viaţă care izvorăşte din inima dumnezeiască se revarsă peste toţi ca o vâltoare. Sf. Dionisie Areopagitul şi alţi Părinţi ai Bisericii ne spun că cele nouă cete îngereşti sunt împărţite în trei categorii. Din prima categorie fac parte stăpânirile, heruvimii şi serafimii. Din cea de-a doua domniile, puterile şi căpeteniile. Iar din a treia fac parte arhanghelii, începătoriile şi îngerii.
Cei mai desăvârşiţi sunt serafimii. Cuvântul „serafim” înseamnă aprindere strălucitoare a dragostei dumnezeieşti, prin care aceştia sunt înflăcăraţi şi care străluceşte şi la ceilalţi. Aceşti îngeri sunt cu totul mistuiţi de dragoste.
Cuvântul „heruvim” înseamnă o plinătate a cunoştinţei şi a înţelepciunii. Potrivit Sf. Dionisie Areopagitul şi multor alţi Sfinţi Părinţi, aceste duhuri binecuvântate sunt numite heruvimi pentru că sunt străbătute de cele mai strălucitoare raze de lumină, contemplând în mod nemijlocit pe Cel din care este din veşnicie izvorul luminii. Ei cunosc în chip desăvârşit tot ceea ce Dumnezeu a îngăduit să cunoască fiinţele create. Doi heruvimi îşi întind aripile deasupra tabernacolului din Vechiul Testament. Pe lângă înţelepciune şi cunoaştere, evreii le-au atribuit multă putere.
Şi stăpânirile sălăşluiesc în preajma lui Dumnezeu, prin care îşi face cunoscută dreptatea pe pământ până la sfârşitul veacurilor.
Căpeteniile conduc cu slavă pe îngerii mai mici şi le călăuzesc slujirea.
Potrivit cuvintelor multor Sfinţi Părinţi, Puterile sunt acele duhuri prin care Domnul îşi duce la îndeplinire minunile Sale.
Începătoriile luptă împotriva duhurilor rele care vor să piardă lumea.
Cuvântul „înger” înseamnă „trimis” sau „mesager”. Îngerii care se află la începutul ierarhiei, şi se mai cheamă mesageri, sunt cei pe care Dumnezeu îi trimite să îndeplinească poruncile Lui în întregul univers. Arhanghelii sunt cei care poruncesc acestor trimişi dumnezeieşti. Ei sunt cei care vestesc omenirii cele mai importante şi înfricoşătoare taine. De aceea Arhanghelul Gavriil a fost cel care a vestit naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria.
În icoane, îngerii sunt zugrăviţi cu aripi, pentru a arăta că, deşi par să ni se înfăţişeze în trup omenesc, ei nu sunt îngrădiţi în mişcările lor asemenea oamenilor, ci se pot deplasa cu repeziciune în orice colţ al universului.
Îngerii sunt fiinţe create. Ei nu sunt duhuri desăvârşite asemenea lui Dumnezeu şi sunt limitaţi în timp şi spaţiu, astfel încât, deşi cunosc foarte multe, totuşi, ca şi creaturi individuale nu sunt prezenţi pretutindeni în acelaşi timp (omniprezenţi). Nu ştim cum comunică îngerii unii cu alţii, dar ştim că fac lucrul acesta. De asemenea, înţeleg limbajul fără de cuvinte al sufletului nostru care strigă către ceruri şi ei ne ascultă cu dragoste şi îndurare.

4. Îngerii căzuţi

Putem observa consecinţele tragice care au urmat căderii îngerilor. Aceste fiinţe distruse au fost lipsite de binecuvântare, sfinţenie şi orice speranţă de viaţă veşnică. Totuşi, n-au fost lipsite de darurile naturale ale fiinţei lor – anumite puteri şi o inteligenţă sfredelitoare, chiar dacă iscusinţa care le-a rămas nu face altceva decât să-i chinuie, nu-i ajută să se căiască, şi nici la mântuire. Ei s-au închis cu totul izvorului dragostei astfel încât existenţa lor a fost dată răului şi urii. Toate puterile şi toată inteligenţa lor sunt folosite pentru a atrage omenirea în revolta lor distrugătoare.
Mântuitorul îl numeşte pe satana „prinţul acestei lumi” (Ioan 12:31) pentru că diavolul aţâţă mândria şi revolta lumii acesteia care duc la războaie, crime, cruzime şi refuzul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel îl numeşte pe diavol, prinţul puterilor cereşti şi îi împarte în „domnii şi puteri” numindu-i „stăpânitorii întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12; Coloseni 2:15).
De aici putem trage concluzia că îngerii căzuţi sunt orânduiţi după aceeaşi ierarhie ca şi îngerii lui Dumnezeu, doar că se supun Satanei, care este cel mai puternic şi mai rău dintre toţi.
Este cunoscută puterea şi războiul pe care îl duc duhurile necurate împotriva omenirii. Toţi oamenii, dintre cei mai simpli până la cei mai sofisticaţi, sunt conştienţi de existenţa şi puterea diavolului, şi numai cei mai inconştienţi şi nepăsători neagă sau ignoră prezenţa acestor fiinţe personale, puteri ale răului şi capacitatea lor de amăgire, înşelare şi distrugere a lumii.
Diavolul se căzneşte să ne înşele prin intermediul senzualităţii, a plăcerilor lumeşti şi a lăcomiei. Dar cu ce îi răsplăteşte pe cei care îl urmează? Cu pieire, conştiinţe sfărâmate, boli, războaie şi chinuri veşnice.
Cartea „Despre duhurile rele”, care continuă dezbaterea din această lucrare, ne învaţă despre războiul pe care diavolii îl poartă împotriva noastră şi cum am putea ieşi învingători în această luptă.

5. Îngerul păzitor

Viaţa este un câmp de luptă. Vai celui care nu luptă şi nu câştigă. Dar cel care se bate cu curaj şi răbdare şi se încredinţează voii lui Dumnezeu va fi izbăvit de cel rău şi călăuzit de harul lui Dumnezeu către victorie şi veşnică binecuvântare în împărăţia veşnică. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu şi îşi pune nădejdea în El este mai puternic decât toţi diavolii. Dumnezeu ne-a trimis îngerii săi, ca păzitori şi proteguitori ai vieţii noastre, pentru a-i ajuta pe credincioşi în acest câmp al luptei fără sfârşit şi pentru a ne călăuzi în siguranţă pe calea vieţii, care e înţesată cu potrivnici fără milă. Fiecare din noi a primit un înger păzitor care să ne însoţească de-a lungul vieţii, apărându-ne de răutatea diavolilor şi ajutându-ne să ne cercetăm conştiinţa. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne încredinţează asupra acestui fapt, iar în cartea Faptele Apostolilor, apostolii au crezut că un înger păzitor li s-a arătat luând înfăţişarea lui Petru. Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi ne mângâie în nenumărate rânduri, asigurându-ne de ajutorul îngerului nostru păzitor (vezi, de exemplu, Sf. Dionisie Areopagitul, „Ierarhia Cerească”, Sf. Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomie”, „Omilia a treia” şi, de asemenea, Sf. Grigorie Teologul şi Teodoret). Nu numai că fiecare persoană are îngerul ei păzitor, dar la fel are un înger şi familia lui şi fiecare popor binecredincios. Din păcate sunt şi din aceia care refuză ajutorul îngerului păzitor sau, asemenea regelui Persiei, care „se împotrivea îngerului lui Dumnezeu” şi nu i-a urmat sfatul (Daniel 10:13).
Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că Biserica luptătoare cât şi cea triumfătoare din ceruri formează un singur întreg. Îngerii şi cei binecuvântaţi care sălăşluiesc în ceruri sunt prietenii, fraţii şi surorile credincioşilor de pe pământ. Dragostea care se revarsă de la Dumnezeu pătrunde în inimile tuturor fiilor săi, unindu-i pe toţi într-un gând şi într-o simţire. Puterea dragostei dumnezeieşti se manifestă mai mult în îngeri, pentru că aceştia sunt mai aproape de Dumnezeu şi se împărtăşesc din slava Lui, din dragostea veşnică şi din bunătatea care doreşte mântuirea noastră. Îngerii ne iubesc cu o dragoste curată. Ei ne iubesc în ciuda greşelilor noastre, a păcatelor şi slăbiciunilor pe care le avem. Ei ne iubesc şi se silesc să ne călăuzească pe calea care duce la mântuire. Chiar dacă nu-i putem vedea cu ochii trupeşti, îi putem vedea desluşit cu ochii credinţei. Suntem oare atât de insensibili şi de nepricepuţi în trezvia duhovnicească încât să nu dorim să credem nimic altceva decât în lumea palpabilă a materiei? Sunt oare inimile noastre atât de pline de slava deşartă încât nu au nimic altceva decât bogăţia şi plăcerile trecătoare?
Dumnezeu ne-a trimis îngerii ca şi prietenii noştri de drum şi călăuze în viaţa creştină. Dar acest lucru, atât de important şi atât de esenţial pentru fiecare, nu le spune nimic multor creştini din zilele noastre. Din acest motiv, sperăm să le redeşteptăm conştiinţa şi să le aducem la viaţă credinţa, explicându-le în tot acest timp învăţătura Sfintei Scripturi despre îngeri. Să dea Dumnezeu ca această tâlcuire să fie un izvor de apă vie pentru sufletele credincioşilor.

Mos Nicolae - adevaratul Mos Craciun

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mosul Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos - Sfantul Nicolae.

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Daca nu primim daruri, afirmam ca Sfantul Nicolae nu exista sau ca nu a reusit sa treaca pe la noi. Trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

Palma Sfantului Nicolae

Manastirea Panagia Sumela din Trabzon, Turcia, pastreaza in cadrul programului sau iconografic o fresca originala ce infatiseaza Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Ineditul acestei reprezentari (deoarece scena exista de altfel in multe alte locasuri de cult) consta in faptul ca in aceasta Sfantul Ierarh Nicolae este reprezentat palmuindu-l pe ereticul Arie.

Detalii cu privire la acest gest aflam din viata sfantului. Sfantul Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III-lea. Participa in calitate de episcop la primul Sinod Ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus.

Sfantul Nicolae este recunoscut la acest sinod drept un mare aparator al Adevarului si a dreptei credinte. Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. Gestul sfantului impotriva lui Arie a produs tulburare, deoarece Sfantului Nicolae i-au fost retinute insemnele arhieriei: Sfanta Evanghelie si omoforul.

In timp ce Sfantul se afla inchins intr-o celula Mantuitorul si Maica Domnului i s-au aratat in chip minunat. Mantuitorul i-a inapoiat Sfantului Nicolae Evanghelia. Apoi, Maica Domnului i-a oferit acestuia omoforul arhieresc, restabilindu-l in treapta episcopala.

Icoanele traditionale ale Sfantului Nicolae infatiseaza aceasta minune in imaginea de mai jos: in stanga, Hristos ofera Evanghelia, in dreapta Maica Domnului ofera omoforul, iar in centru, Sfantul Nicolae le poarta.

Cand imparatul Constantin a auzit despre aceasta minune a ordonat ca Sfantul Nicolae sa fie reabilitat. Sfintii Parinti de la Niceea au condamnat invatatura eretica a lui Arie. Pana in prezent, marturisim invatatura Bisericii cu privire la Hristos, in Crez: "Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut”.

"Palma nevinovata"

Desi, la prima vedere, palma Sfantului Nicolae ne contrariaza, nu trebuie sa cadem in ispita de a ne transforma noi insine in "judecatorii" sai. Sa nu uitam ca "nevinovatia” sa au aratat-o inca de atunci Mantuitorul Hristos si Preacurata Sa Maica.

Tocmai acest fapt face ca palma Sfantului Nicolae sa aiba un caracter exceptional. Din aceasta perspectiva, nu trebuie sa ne "intemeiem” caderile noastre (mania si pornirile violente) pe gestul sfantului, nici in Biserica (iar Inchizitia este un exemplu de trista amintire), nici in societate. Palma Sfantului Nicolae s-a manifestat dintr-o mare dragoste fata de Hristos, iar Mantuitorul a cunoscut taina inimii sale, in timp ce "palmele” noastre, de cele mai multe ori, nu sunt decat manifestari ale lipsei dragostei celei adevarate.

Sa nu ne indoim ca Sfantul Nicolae a fost un om bland si sfant, asa cum Biserica il si numeste in troparul inchinat lui: "Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-au aratat pe tine, turmei tale, adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte Ierarhe Nicolae, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.”

14 ani de la moartea parintelui Cleopa Ilie

 Pe 2 decembrie 2012 se implinesc 14 ani de la trecerea la cele vesnice a parintelui Ilie Cleopa.

Parintele Ilie Cleopa s-a nascut pe 10 aprilie 1912, in comuna Sulita, judetul Botosani, intr-o familie de tarani - Alexandru si Ana Ilie, cu zece copii. Trei ani de zile a facut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea. A intrat in viata monahala in anul 1929, la Manastirea Sihastria. A fost calugarit in 1937, ales egumen interimar in 1942 la Manastirea Sihastria si staret in anul 1945. Este transferat la Manastirea Slatina din Suceava in 1949, impreuna cu 30 de monahi, unde va sta pana in anul 1956. Revine la Manastirea Sihastria, devenind duhovnicul intregii obsti de aici. Fiind urmarit de securitate, se retrage in 1948 pentru sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria. Din cauza securitatii se retrage intre anii 1952-1954 in Muntii Stanisoara, impreuna cu parintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Manastirea Slatina. In primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in pustie, unde se nevoieste mai bine de cinci ani. In 1964 revine in Manastirea Sihastria, si va dedica intreaga viata misiunii duhovnicesti pana pe 2 decembrie 1998, cand trece la cele vesnice.

Casa parinteasca i-a fost biserica

Parintele Ilie Cleopa marturiseste despre casa parinteasca: "Aveam o camera, toata numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Iar la miezul noptii ne sculam, citeam din Psaltire si faceam sute de metanii. Apoi iar ne culcam". De mic copil, Parintele Cleopa avea multa evlavie la Maica Domnului. La unsprezece ani stia pe de rost Acatistul Bunei Vestiri, dupa cum spunea: "Eram la desfacat papusi in tarina si aveam cartea de rugaciuni ascunsa sub panusi. Pana cand venea tata cu caruta cu papusoi, mai invatam un icos, mai invatam un condac. Si uite asa am invatat Acatistul Maicii Domnului".

Lupta cu ispitele in casa parinteasca

Cand erau toti fratii acasa, mama lor se ingrijea sa-i insoare. Spera ca fetele care veneau la claca, la depasunat porumb, vor deveni sotiile fiilor. Insa acestia, indeosebi parintele Cleopa, foloseau acest prilej pentru a le povesti fetelor din "Vietile Sfintilor". Una dintre ele s-a calugarit.

Din marturiile parintilor retinem ca intr-una din zile, tinerii din sat au organizat joc cu lautari in casa familiei Ilie, dupa obiceiul din batrani. Unul dintre fratii parintelui Cleopa, Gheorghe, a vazut ca icoana Maicii Domnului de pe perete plangea si astfel a inteles ca este pacat. Si asa Vasile, Gheorghe si parintele Cleopa, iesind din casa, s-au ascuns. Aflandu-i mama lor, le-a zis: "De ce ne faceti de ras in sat? Veniti si voi la joc!" Gheorghe si-a crestat, cu cutitul, ghetele din picioare, spunandu-i mamei, care insista ca ei sa se intoarca la petrecere, "cum sa vin la joc, mama, daca mi s-au stricat ghetele?". In seara aceea, parintii au inteles ca feciorii lor au ales sa-I slujeasca numai lui Hristos.

Pentru toti avea un cuvant de mangaiere

Orice persoana ajunsa la parintele Cleopa primea un cuvant de mangaiere. De la el nu pleca nimeni trist. Si asta pentru ca in el a vorbit, a trait si traieste duhul lui Hristos. Cand ajungeai la el si cereai un cuvant de invatatura, spunea: "De ce ati venit la un harb legat cu sarma?". Facea aceasta marturisire, pentru ca stia ca orice raspuns vine de la Hristos. Si din aceasta neincetata petrecere cu Hristos, striga neincetat: "Manca-v-ar Raiul!".

Trecerea la cele vesnice

Duminica, 29 noiembrie, parintele Cleopa dadea sfaturi si binecuvanta pe cei ce veneau la el. De la ora 16.00 nu a mai raspuns la nicio intrebare si a stat nemiscat pe scaunul sau de spovedanie, ca intr-o rapire, mai mult de 11 ore. S-a desteptat luni dimineata la ora 3.30. Miercuri dimineata, la ora 2.20, ucenicul sau a anuntat ca parintele Cleopa a trecut la cele vesnice. Trupul neinsufletit al parintelui Cleopa a fost coborat din chilie in sunetul clopotelor si asezat in biserica veche a manastirii. Aici a fost privegheat permanent de monahi, preoti si numerosi credinciosi. Slujba inmormantarii sale a fost savarsita pe 5 decembrie. Parintele Cleopa a fost asezat in mijlocul cimitirului, alaturi de iubitul sau duhovnic, ieroschimonahul Paisie Olaru.

Ne asteapta si astazi, tainic, la chilia si mormantul sau

Cand vezi ca zilnic ajung la chilia parintelui Cleopa zeci de credinciosi, nu-ti ramane decat sa afirmi: duhul parintelui Cleopa este viu la Sihastria. Ajuns aici, pleci mangaiat, intarit si binecuvantat. E minunat sa vezi ca la mormantul parintelui sunt in orice zi lumanari aprinse si flori. E semnul prezentei.

Lucrarea Domnului în Ierihon

"În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu." (Luca 18, 35-43).

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXXI-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea oraşului Ierihon.

Oraşul Ierihon, care se traduce prin "oraş al parfumurilor" sau "al palmierilor", este o aşezare străveche din Ţara Sfântă, situat în apropierea graniţei dintre Israel şi Iordania.

"Ierihonul din Vechiul Testament este identificat în general cu Movila Tell es-Sultan din zilele noastre, la aproximativ 16 km N-V de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km N-V de Ierihonul modern (satul er-Riha) şi la vreo 27 km N-E de Ierusalim. Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S şi lată de circa 200 m la capătul de N şi înaltă de vreo 20 m. Ierihonul irodian şi din perioada Noului Testament este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayiq, la 2 km V de localitatea modernă er-Riha (Ierihonul de azi), şi astfel este la Sud de Ierihonul Vechiului Testament. Munţii Iudeii se înalţă abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre Vest." 1

Considerat ca fiind cel mai vechi oraş din lume, Ierihonul a intrat în istoria biblică odată cu sosirea poporului evreu în pământul făgăduinţei. În secolul al XIII-lea înainte de Hristos, vechea cetate canaanită a Ierihonului a fost cucerită de Iosua după ce acesta împreună cu tot poporul lui Israel au înconjurat de şapte ori cetatea în sunet de trâmbiţe. Acest eveniment istoric al ocupării cetăţii de către poporul evreu este prezentat în Cartea lui Iosua Navi din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (cf. Iosua 2-6). După ce au rătăcit prin deşertul Sinai vreme de 40 de ani, israeliţii s-au pregătit să treacă râul Iordan pentru a intra în Ţara Făgăduinţei, situată dincolo de Ierihon. Înainte de a face trecerea, Iosua, succesorul lui Moise, a trimis doi spioni care au intrat în oraş. Spionii au scăpat de a fi prinşi prin ajutorul desfrânatei Rahab, care locuia în zidul oraşului. Tot de la ea spionii au primit şi informaţii preţioase cu privire la Ierihon. Deşi Iordanul se revărsase în perioada în care israeliţii aveau să treacă, apa a încetat să mai curgă, în chip minunat, astfel încât toţi au trecut "pe pământ ca pe uscat". Apoi au mers în jurul oraşului fortificat zilnic, timp de şapte zile suflând în şapte trâmbiţe şi strigând. În ziua a şaptea, zidurile s-au dărâmat, iar israeliţii au pătruns în oraş trecând totul prin foc şi sabie.

Distrus de invazia israeliţilor şi apoi de intemperiile vremurilor, Ierihonul din timpul lui Iosua nu a mai fost reconstruit timp de câteva secole. După aproximativ 400 de ani, în timpul domniei regelui Ahab (cca 874/3-853 î.Hr.), Hiel din Betel a întemeiat din nou Ierihonul (cf. III Regi 16, 34). Acest Ierihon a fost cel din timpul lui Ilie şi Elisei (cf. IV Regi 2, 4-5; 18-22). În câmpia Ierihonului, babilonienii l-au prins pe Sedechia, ultimul rege al regatului Iuda (cf. IV Regi 25, 5). Se pare că babilonienii au distrus mare parte din oraşul Ierihon, după exilul babilonian continuând să existe doar un Ierihon modest.

Ierihonul Noului Testament este situat la aproximativ 2 km de vechiul Ierihon, în locul numit Tulul Abu el-Alayiq. Aici, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă dotat cu apeducte, un hipodrom şi un teatru. De asemenea, a înfrumuseţat zona cu plantaţii de palmieri şi balsam, care aduceau venituri importante regatului.

Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierihonul era locul de întâlnire al evreilor care veneau din Pereea şi din Galileea, şi împreună mergeau spre Ierusalim la templu, pentru a sărbători Paştele. Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că şi Domnul Iisus Hristos a trecut de mai multe ori prin acest oraş în drumul său spre Iordan sau Ierusalim.

În partea de apus a Ierihonului se înalţă muntele Carantania, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol (cf. Matei 4, 1-11). După Botezul Său în Iordan, Mântuitorul Iisus Hristos merge în muntele Carantania să postească şi să se roage înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. Prin post şi rugăciune, Iisus, ca Om, se luptă cu diavolul şi respinge ispitele acestuia. În primul rând, respinge ispita sau tentaţia de a reduce existenţa umană la nivelul biologic al hranei trupeşti, şi afirmă necesitatea comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu, definitorie pentru demnitatea şi identitatea omului de fiinţă spirituală, creată după chipul lui Dumnezeu. Apoi, Iisus respinge tentaţia afirmării de sine egoiste a omului, fără iubire milostivă faţă de alţii, precum şi tentaţia stăpânirii sau dominării lumii materiale în uitare şi despărţire de Dumnezeu sau în stare de robie faţă de diavol. Prin postul Său, Iisus ne arată că omul este cu adevărat liber şi împlinit numai în comuniune cu Dumnezeu Cel Sfânt, veşnic şi infinit. În felul acesta, Iisus este noul Adam, Cel ce, prin postire, smerenie şi ascultare de Dumnezeu, corectează, vindecă şi ridică pe Adam cel vechi, cel căzut din Rai din cauza neascultării de Dumnezeu, nepostirii în relaţie cu materia, şi nepocăinţei pentru greşeală. Faptul că Iisus posteşte, se roagă şi respinge ispitele diavolului îndată după Botezul Său în Iordan ne arată că harul şi lucrarea Botezului, ca legătură spirituală a omului cu Dumnezeu se menţin în om prin post, rugăciune şi trezvie duhovnicească. Hrana spirituală adevărată este mai întâi împlinirea voii Tatălui ceresc: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui" (Ioan 4, 34).

În apropiere de cetatea Ierihon, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe orbul din Evanghelia de astăzi, redându-i acestuia vederea trupească şi sufletească.

Acest episod al vindecării orbului ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trec pe cale, el întreabă "ce este aceasta?" (Luca 18, 36). I-au spus că "trece Iisus Nazarineanul" (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel ce a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: "Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!" (Luca 18, 38).

După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: "Ce voieşti să-ţi fac?" (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: "Doamne, să văd!" (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: "Vezi! Credinţa ta te-a mântuit" (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: "ce vrei să-ţi fac?", nu "ce vrei să-ţi dau?". Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, a mers după Iisus şi a arătat recunoştinţă: "mergea după El, slăvind pe Dumnezeu" (cf. Luca 18, 43). Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Cel mult milostiv Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: "Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu" (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Însă, în cazul de faţă, Mântuitorul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: "rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta", ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca omul acesta să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10). Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon, Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Acest Zaheu, mai-marele vameşilor (cf. Luca 19, 1-10), era un om lacom şi dornic să se îmbogăţească cu orice preţ. El impunea dări mai mari decât se cuveneau. Luând astfel din bunurile altora, el a nedreptăţit pe mulţi. Prin urmare, şi-a atras dispreţul şi ura tuturor concetăţenilor, tuturor vecinilor şi tuturor locuitorilor oraşului Ierihon. Desigur, Zaheu era în plus dispreţuit şi pentru că se punea în slujba unei stăpâniri străine, adică a stăpânirii romane în Israel. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând că Zaheu Îl caută, dintr-o curiozitate foarte tainică, urcându-se într-un sicomor, i-a zis: "Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta" (Luca 19, 5). Însă, în momentul în care Iisus a intrat în casa sa, oamenii din jur au cârtit şi L-au judecat pe Mântuitorul, considerând că nu trebuia să intre în casa unui om atât de păcătos şi de lacom ca vameşul Zaheu. Dar tocmai această neaşteptată bunătate a lui Hristos faţă de vameşul Zaheu, pe care, desigur, acesta n-o merita, şi cinstea acordată lui l-au surprins, tocmai pentru că el nu le merita. Când Mântuitorul Hristos S-a autoinvitat în casa lui Zaheu, a produs o schimbare în acesta. Bunătatea nemeritată care i S-a arătat acestui om aspru şi lacom a produs în el pocăinţă şi dărnicie. Avem de-a face aici cu un om care se pocăieşte nu pentru că a fost certat, nici pentru că ar fi fost pedepsit în vreun fel, ci pentru că a fost onorat cu bunătate şi cinste, deşi nu le merita. Copleşit de milostivirea, de bunătatea şi de generozitatea Mântuitorului Iisus Hristos, vameşul Zaheu s-a schimbat într-o clipă şi a zis către Domnul: "Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit". Atunci Mântuitorul a zis către el: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam" (Luca 19, 8-9), adică fiu al credinţei.

Vameşul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.

De asemenea, cetatea Ierihon mai este amintită în Noul Testament când Mântuitorul Iisus Hristos a rostit Pilda samarineanului milostiv (cf. Luca 10, 25-37). În această pildă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut însăşi taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufleteşte şi coboară spre moarte biologică, pentru că "plata păcatului este moartea" (Romani 6, 23). Totuşi, el trebuia să fie ajutat "pe calea vieţii", adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoţii şi leviţii Vechiului Testament. Însă aceştia au devenit cu timpul învăţători formalişti şi ritualişti ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinţei cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă şi îi dăruieşte viaţă veşnică. Ceea ce l-a distins pe samarineanul călător de preotul şi levitul Legii Vechi, cei care l-au ignorat pe omul căzut între tâlhari, este milostivirea sau bunătatea sufletului său. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, care este chip al Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă ridicarea sau vindecarea naturii umane, căzută în păcat şi rănită de patimi.

Potrivit tradiţiei, în secolele II-III după Hristos, în oraşul Ierihon exista o populaţie în majoritate creştină şi chiar o episcopie ortodoxă. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena au construit în zonă mai multe locaşuri pentru închinare, iar în împrejurimi existau foarte multe lavre şi peşteri în care trăiau renumiţi călugări şi pustnici. Acest fapt l-a determinat pe împăratul Justinian (527-565) să construiască sau să întemeieze aici alte locaşuri de închinare şi case de găzduire pentru pelerini. În secolele următoare, aşezămintele creştine de aici au fost întreţinute cu mari sacrificii, întrucât regiunea binecuvântată şi bogată de aici era deseori prădată de năvălitorii din răsărit. Odată cu venirea perşilor, în anul 614, şi cu venirea arabilor musulmani, în anul 638, aceste locaşuri bisericeşti au fost distruse, iar populaţia creştină a fost ucisă sau alungată. Este important de menţionat că pe valea Hozevei din apropierea Ierihonului perşii au omorât numai în anul 614 peste trei mii de călugări, martirizaţi pentru credinţa lor în Hristos. Deşi prin secolul al XII-lea cruciaţii au încercat să restabilească faima creştină a oraşului Ierihon, totuşi ţinutul a rămas în scurt timp izolat şi ocupat de musulmani până după Primul Război Mondial, când Ierihonul a început să recapete oarecum gloria de altădată.2

În anul 1995, datorită mulţimilor de pelerini români care vizitau Ţara Sfântă, s-a decis construirea unui Aşezământ românesc la Ierihon, prin grija deosebită a Părintelui Arhimandrit Ieronim Creţu, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan şi Ierihon). Terenul pentru viitorul aşezământ a fost donat de un credincios ortodox român, domnul Dumitru Samoilă, iar lucrările de construcţie au început în anul 1999, cu sprijinul financiar al Patriarhiei Române, al Statului Român şi al multor pelerini donatori. La construcţia propriu-zisă au ajutat foarte mult, în mod gratuit, muncitorii români aflaţi în acea perioadă în Israel. Acum, aşezământul are o biserică şi un paraclis pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi un cămin pentru primirea pelerinelor români, lucrările fiind aproape finalizate.

Construirea acestui aşezământ românesc a fost motivată şi de faptul că în apropierea oraşului Ierihon este situată Mănăstirea "Sfântul Gheorghe Hozevitul", în a cărei biserică se află moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (1913-1960), care la 8 august 1980 au fost găsite neputrezite în peştera "Sfânta Ana" din pustiul Hozeva, locul unde s-a nevoit el în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti. Sfântul Ioan Iacob a fost trecut în rândul sfinţilor din calendar de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 20 iunie 1992, având ca dată de prăznuire ziua de 5 august.

În prezent, Sectorul de pelerinaje al Patriarhiei Române organizează periodic pelerinaje în Ţara Sfântă, iar pelerinii români sunt cazaţi la Aşezământul românesc de la Ierihon, unde pot asculta Sfânta Liturghie în limba română, se pot spovedi şi se pot împărtăşi. Iar apoi pot vizita locurile biblice în care Hristos Domnul a predicat Evanghelia şi a săvârşit multe minuni, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Astăzi, pelerinajele la Ierihon şi la alte locuri sfinte ajută la întărirea credinţei, sporirea evlaviei şi aduc multă bucurie celor care păşesc pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos şi ale sfinţilor Săi. Amin.

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)

Anunt umanitar

La initiativa protopopiatului Timisoara I,  rugam locuitorii parohiei noastre ce doresc sa ajute oamenii care in prag de sarbatori nu au ce pune pe masa de Craciun, sa ia legatura cu pr. Pompiliu Redis ( telefon 0744888149 ) si pana in 6 decembrie a.c. sa faca donatii constand doar in: ceapa, ulei, zahar, usturoi. Va multumim pentru intelegere si sa ne reamintim acum in postul Nasterii Mantuitorului ca daruind si facand milostenie vom dobandi mantuirea!

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Alba Iulia

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).

Marea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită...

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat

†

Iubiții mei,

cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?

Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.

Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.

Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.

Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.

Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.

Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.

Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.

Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.

Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.

Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.

Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor.  Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!

Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.

Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!

Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.

Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!

Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.

Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.

După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.

Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!

Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.

Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.

Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem ceva…aidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români…

Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.

Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.

La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.

De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?

Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?

De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?

De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?

De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?

Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.

Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.

Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale  minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde…

Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.

Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…

Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.

Fără casă, fără familie, fără copii.

Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit  alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.

Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.

Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.

Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.

Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce…

Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.

Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.

În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.

Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.

Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.

L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.

L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.

Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.

Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.

Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!

De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?

Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.

Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.

Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!

Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.

Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!

Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!

 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș