Predică la Duminica Mironosiţelor ( Despre rîvna şi bărbăţia de suflet )

Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul (Ioan 20, 18)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost rîvna lor sfîntă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Cîtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormîntul lui Hristos Mîntuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure. Piatră mare au răsturnat peste Mormîntul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Rîvna lor cea mare, sfînta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgînd seamă de toată paza Mormîntului. Un cuget şi un gînd stăpînea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormîntarea Preascumpului Mîntuitor.

A zis oarecînd Solomon: Femeie bărbat cine a văzut? Dar iată aici femei mai bărbaţi decît bărbaţii. Bărbaţii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte şi tare în credinţă, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă s-a căit şi a plîns cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sînt fricoase şi neputincioase şi care de multe ori se înfrico-şează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormîntării Preasfîntului nostru Mîntuitor se arată mai tari şi mai bărbătoase decît bărbaţii. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostaşilor nu se înfricoşează, nici straja de la Mormîntul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbaţi, se tem şi se risipesc în toate părţile, cum le proorocise Mîntuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie şi cumpără mir şi aromate, ca să ungă trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-aţi temut să umblaţi noaptea singure şi cum aţi îndrăznit să vă apropiaţi de acel loc, pe care îl păzeau ostaşii împărăteşti şi cum nu v-aţi înspăimîntat, ci căutaţi să prăvăliţi pietre, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormîntul şi să ungeţi cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din rîvna cea sfîntă, din evlavia şi bărbăţia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase eraţi cu firea, dar nu cu mintea şi inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinţei femeieşti, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăţia bărbaţilor s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: Puterea Mea se desăvîrşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9) şi iarăşi Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfîntului nostru Mîntuitor care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28). Şi iarăşi zice Duhul Sfînt: Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor aţi arătat-o. Voi mai înainte de Sfinţii Mucenici, credinţa şi bărbăţia de suflet a lor aţi lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rîvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormîntul Domnului i-aţi ruşinat. Ghedeon, învingînd cu trei sute de ostaşi oarecînd, oastea cea numeroasă a Madianiţilor a sfărîmat-o (Judecători 7, 25). Voi, însă, împreună cu drepţii bărbaţi, Iosif şi Nicodim, mai tari decît toate întăriturile iudeilor şi ale lui Pilat v-aţi arătat şi slujitoare neînfricate pînă la jertfă aţi fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Veşnicului nostru Mîntuitor, cu mare rîvnă şi bărbăţie de suflet v-aţi îmbrăcat şi cea mai timpurie slujbă către Mîntuitorul aţi arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-aţi învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiţi credincioşi,

Cine sînt acele sfinte femei mironosiţe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii şi care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului şi să-I ungă sfîntul trup cu miresme, cît a stat în mormînt? Sfînta Evanghelie ne aminteşte pe scurt numele şi faptele lor.

Cea dintîi şi cea mai plină de rîvnă şi bărbăţie duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosiţe sînt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) şi a lui Iosi (Marcu 15, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) şi Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosiţe sînt numărate şi cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta şi Maria, unde găzduia adeseori Mîntuitorul cu Sfinţii Apostoli, în drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtuţile principale ale acestor femei mironosiţe? Mai întîi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pămînt să mîntuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viaţă curată, sfîntă, de rugăciune şi post, de înfrînare şi milostenie, trăiau în iubire sfîntă unele cu altele şi cu avutul lor ospătau şi odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici.

Dar credinţa şi rîvna sfintelor femei mironosiţe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă şi Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu rîvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui şi mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăţie au dovedit-o însă femeile mironosiţe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit şi Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul şi bărbăţia sufletului s-au văzut la femeile mironosiţe şi pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfîntul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi şi suspine adînci, încît Mîntuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeţi pe Mine, ci plîngeţi-vă pe voi şi pe copiii voştrii... Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosiţe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însîngerat şi căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămaşă şi întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mîinile şi picioarele Domnului şi au leşinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăinţă a tîlharilor şi rugăciunea zdrobitoare a Mîntuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosiţe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morţilor din morminte şi au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigaşi: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decît apostolii, mai pline de rîvnă decît ucenicii, au văzut aruncîndu-se sorţi pentru cămaşa lui Hristos, făcută de mîinile Maicii Domnului, şi au auzit cuvîntul Lui cel mai de pe urmă: Părinte, în mîinile Tale încredinţez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iată cît de mare era rîvna, tăria credinţei, şi bărbăţia sufletului sfintelor femei mironosiţe! Nu se temeau de ostaşii romani atît de sîngeroşi. Nu se înfricoşau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimîntau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă bărbăţia sfintelor femei mironosiţe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de faţă şi vineri seara, la coborîrea Domnului de pe cruce şi, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu şi miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormînt şi au prăvălit o piatră la uşa mormîntului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, adică Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adică sora Maicii Domnului, şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii - adică Duminica - pe cînd răsărea soarele, au venit la mormînt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormîntului? Dar ridicîndu-şi ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi intrînd în mormînt au văzut un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimîntaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.

Şi ieşind, au fugit de la mormînt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintîi a săptămînii (Duminică), El S-a arătat întîi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergînd, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli, care se tînguiau şi plîngeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeţi rîvna mironosiţelor? Bărbăţia şi tăria credinţei lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeţi bărbăţia acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunşi şi încuiaţi într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu şi miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plîngeau şi se tînguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormîntul. Ei aşteptau cu spaimă veşti de la Golgota, iar ele intrînd în mormînt, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunîndu-le: Nu mai plîngeţi! Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, şi au spus apostolilor că Hristos a înviat, nu mai este în mormînt!

Iată cîtă bărbăţie şi credinţă, cîtă tărie şi îndrăzneală la aceste femei. Bărbaţii stau ascunşi şi ele aleargă la mormînt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintîi mormîntul gol de Viaţă şi văd giulgiurile aşezate alături. Nu se tem de întunericul nopţii, nici de ostaşii care străjuiau mormîntul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă şi să sărute sfîntul Lui trup. Femeile mironosiţe sînt cele dintîi, şi cele mai vrednice martore ale răstignirii, morţii, îngropării şi învierii Domnului. Ele sînt primele care vestesc apostolilor şi lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul şi iadul au fost biruite şi raiul s-a deschis.

Unde mai sînt acum femei creştine, iubitoare de Hristos, tari în credinţă şi în fapte bune, ca femeile mironosiţe din Sfînta Evanghelie? Şi totuşi numărul sfintelor femei în Biserica creştină s-a înmulţit, întrecînd uneori pe cel al bărbaţilor.

Să ne gîndim la numărul mare al sfintelor muceniţe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofia cu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Argeş. Mare este şi numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri şi pustietăţi, şi au ajuns vase ale Sfîntului Duh şi făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar cîteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca şi Cuvioasele Parascheva de la Iaşi, Teodora de la Sihla şi multe altele.

Toate aceste cuvioase sînt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosiţe şi rugătoare ale Bisericii pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este ziua femeilor creştine. Ele sînt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decît bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfînt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sînt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sînt întîi la biserică, întîi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite şi model în toate are atîta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sînt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educaţie creştină bună. Sînt atîtea mame care îşi ucid majoritatea copiilor, iar puţinii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu sau îi lasă de capul lor şi ajung să fie o povară pentru familie şi o ruşine pentru societate.

Mamelor, sînteţi mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cît mai mult. Dumneavoastră puteţi contribui cît mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfînt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieşi mîine suflete mari, oameni buni, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi mamele noastre. Gîndiţi-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstraţi neîntinată pentru Domnul cinstea şi buna voastră credinţă pînă veţi dobîndi şi voi calitatea de mame în societate şi în Biserică. La fel şi dumneavoastră văduvelor şi bătrînelor mame, supravegheaţi pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceţi. Mamele tinere au nevoie de exemplul şi de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii şi nepoţii, de rugăciunile, de lacrimile şi mustrarea voastră.

Începeţi toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată şi cu mai multă smerenie şi răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve şi fecioare cinstite şi credincioase, înseamnă pentru ziua de mîine, mai mulţi copii în case, mai mulţi credincioşi la biserici, mai multă pace în familie, mai puţine beţii, divorţuri şi avorturi în lume, mai puţine boli şi lacrimi pe pămînt şi mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat !

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință

Acest minunat ostas al lui Hristos, Sfintul Mare Mucenic Gheorghe s-a nascut din parinti crestini vestiti, de la care a si invatat buna credinta. In copilarie a ramas orfan de tata, deoarece tatal sau s-a sfirsit prin muceniceasca nevointa pentru Hristos.

De neam din Palestina, unde avea multe averi si mosteniri, Gheorghe era frumos la fata si foarte viteaz cu trupul. De aceea s-a rinduit in oaste si s-a pus tribun peste ostasi. Dupa ce i s-a aratat vitejia sa in razboaie, s-a cinstit cu dregatoria de comit si de voievod, pe care a primit-o de la imparatul Diocletian, fara sa stie imparatul ca Gheorghe era crestin. Si a primit aceasta dregatorie la virsta de 20 de ani, dupa ce maica lui s-a sfirsit intru Domnul.

Intr-o zi Diocletian l-a intrebat ceva pe zeul Apolon si acesta i-a spus ca nu ii poate da raspunsul dorit din cauza ca este impiedicat de crestini, si pentru ca acestia ii sleiesc puterea. Atunci Diocletian a hotarit sa-i prigoneasca pe crestini. Aflind gindul imparatului, Sfintul Gheorghe a chibzuit ca acea vreme era potrivita mintuirii. Toate lucrurile sale, aur, argint, haine le-a impartit saracilor, pe robii sai i-a eliberat, iar averile din Palestina le-a impartit celor nevoiasi. Iar cind imparatul si-a chemat generalii si sfetnicii sa le spuna ce a hotarit, Sfintul Gheorghe a spus in fata tuturor ca hotarirea era faradelege si judecata era nedreapta si ca crestinii sint nevinovati si n-au facut nimanui strimbatate. Si le-a spus celor de fata ca idolii lor nu sint dumnezei, deoarece Hristos este Unul Dumnezeu intru slava lui Dumnezeu Tatal - toate s-au facut prin El si cu Duhul Lui cel Sfint toate s-au alcatuit.

Cei de fata s-au minunat de indrazneala lui neasteptata si au privit catre imparat sa vada ce va raspunde el la asemenea vorbe. Imparatul insa a facut semn unui alt dregator, Magnentie, sa-i vorbeasca lui Gheorghe. Iar Gheorghe a raspuns la intrebarile lui Magnentie si a marturisit ca are indrazneala pentru ca il indeamna Adevarul, ca Adevarul este Hristos pe care ei il prigonesc, si ca el insusi este crestin si marturiseste pentru Adevar. Atunci Diocletian i-a spus cit il pretuieste si i-a amintit ca i-a dat dregatorie inalta ca rasplata pentru intelepciune si barbatie, si l-a indemnat sa se supuna si sa aduca jertfa zeilor, si i-a promis in schimb ca-l va cinsti mai mult decit inainte. Atunci Sfintul Gheorghe a raspuns ca imparatia din prezent este nestatornica, desarta, si curind pieritoare, iar toate cite se afla in ea sint vremelnice si nefolositoare. Si a incheiat zicind ca nimic din acele lucruri nefolositoare nu-l va face sa se razgindeasca.

Atunci imparatul a poruncit sa-l arunce pe Gheorghe in temnita. Si l-au torturat, pentru ca asa poruncise imparatul. Iar Sfintul a rabdat si a multumit neincetat lui Dumnezeu. In ziua urmatoare imparatul l-a chemat si, vazind urmele chinurilor pe trupul lui, l-a intrebat daca s-a razgindit. Dar Sfintul i-a raspuns ca o suferinta atit de mica nu-l va determina sa-si lepede credinta. "Mai lesne vei slabi tu chinuindu-ma, decit eu fiind muncit", a spus Sfintul.

Atunci ei l-au torturat din nou incercind sa-i provoace suferinte si mai mari. Dar Sfintul rabda cu vitejie si nu scotea nici un suspin, ci era ca unul care doarme si nu simte. Atunci s-a aratat un inger in chip de tinar preafrumos si statea linga mucenic si a pus mina pe el si i-a zis "Bucura-te!". Si nimeni nu indraznea sa se apropie de mucenic cit timp era acolo cel ce se aratase. Iar dupa ce acela s-a facut nevazut, mucenicul a coborit singur de pe patul torturii dezlegat de ingerul lui Dumnezeu si tamaduit de rani, si statea cu trupul sanatos multumind lui Dumnezeu si chemind pe Domnul.

Atunci imparatul nu a crezut ca acela era Gheorghe ci gindea ca era altcineva care semana cu Gheorghe. Dar s-au incredintat ca era Gheorghe si chiar mucenicul insusi a strigat cu mare glas: "Eu sint Gheorghe". Atunci toti s-au inspaimintat, iar doi dregatori de la curtea imparatului, Anatolie si Protoleon, fiind de mai inainte invatati in credinta crestina, s-au intarit desavirsit in credinta lui Hristos si au marturisit ca Dumnezeul crestinilor este singurul mare si adevarat. Iar imparatul a poruncit indata sa-i taie cu sabia. Si pe linga Anatolie si Protoleon multi altii au crezut in Hristos, dar n-au avut si ei atita curaj sa marturiseasca, ci cu frica isi tainuiau credinta. Insasi imparateasa, Alexandra, vazindu-l pe mucenic tamaduit prin minune si auzind de aratarea ingereasca a cunoscut adevarul si a voit cu indrazneala sa marturiseasca pe Hristos, dar a fost oprita de eparh care a dus-o acasa mai inainte de a afla imparatul.

Diocletian a vazut ca n-a biruit si a poruncit sa-l tortureze din nou pe Gheorghe. Iar Sfintul s-a rugat cu mare glas catre Dumnezeu. Si a fost el in urma torturii intreg, viu, si sanatos, stind dezlegat si multumind lui Dumnezeu. Atunci l-au torturat din nou incercind sa-i provoace suferinte inca mai mari. Si isi bateau joc de el pe cind il chinuiau. Dar Sfintul se ruga lui Dumnezeu sa primeasca rabdare si vindecare. Si a fost aruncat in temnita cu trupul slabit si plin de rani. Dar cu duhul se intarea si toata noaptea inalta multumiri si rugaciuni lui Dumnezeu. Si s-a tamaduit de rani cu ajutorul lui Dumnezeu in acea noapte si s-a facut sanatos cu tot trupul. Atunci l-au batut cu cruzime pina ce a curs singe din el, si in tot acel timp Sfintul si Marele Mucenic Gheorghe nicidecum nu si-a schimbat lumina fetii sale.

Atunci imparatul s-a miniat si a chemat pe iscusitul vrajitor Atanasie si i-a cerut sau sa-l biruiasca pe Gheorghe si sa-l faca supus, sau sa-l piarda din viata aceasta. Vrajitorul a venit cu doua vase pregatite de el si a spus pentru fiecare: sa bea Gheorghe din acesta ca sa asculte deplin pe imparat, sau sa bea din acesta si sa moara cu moarte amara. Imparatul a poruncit sa-l sileasca pe Gheorghe sa bea din primul vas. Sfintul a baut cu credinta si a stat nevatamat si se bucura si-si batea joc de inselaciunea diavoleasca si idoleasca. Minios, imparatul a poruncit sa-i dea bautura plina de otrava ucigatoare. Iar Sfintul n-a asteptat sa-l sileasca, ci singur a luat vasul de bunavoie si a baut otrava cea purtatoare de moarte. Si a fost fara nici o vatamare, si a fost pazit de moarte cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Imparatul si toata suita lui s-au minunat, iar vrajitorul Atanasie statea ca iesit din minti si nu pricepea. Atunci imparatul i-a cerut lui Gheorghe sa-i spuna adevarul, si anume prin ce mestesugiri vrajitoresti nu ia in seama chinurile si suferintele asa incit nu a fost vatamat nici macar de bautura purtatoare de moarte. Fericitul Gheorghe a raspuns ca crestinii rabda schingiuirile cu chemarea lui Hristos si cu puterea Lui. Si ca ei nu se tem de cei care ucid trupul dar care nu au nici o putere asupra sufletului. Si ca cine crede in Hristos ii lumineaza pe orbi, ii curata pe cei stricati, le da umblare schiopilor si auzire surzilor, izgoneste duhurile necurate, ii inviaza pe morti, si face orice alte lucruri asemenea cu acestea. Atunci imparatul l-a intrebat pe vrajitorul Atanasie ce spune el despre toate acelea. Atanasie a spus ca toate acelea erau minciuni pentru ca nimeni n-a vazut sa invie un om mort. Si ca daca Gheorghe nadajduieste intr-un om care a fost rastignit si a murit si care are puterea sa-i invie si pe altii si sa dea aceasta putere si altora, atunci Gheorghe insusi ar trebui sa aiba aceasta putere. Si a cerut Atanasie ca Gheorghe sa invie un om ingropat, pe care el, Atanasie, il cunostea, si care murise de citeva zile.

Gheorghe a spus ca Dumnezeu poate sa faca prin el aceasta minune, si ca aceasta va fi nu pentru altii ci pentru poporul care statea acolo de fata. Si s-a rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar la sfirsitul rugaciunii cind a zis "Amin" mormintul s-a deschis si mortul a iesit viu si toti au cunoscut ca era el cel care murise si care acum era viu. Atunci Atanasie a marturisit ca Hristos este Dumnezeu Atotputernic, si l-a rugat pe mucenic sa-l ierte. Dar imparatul a zis ca Atanasie si Gheorghe erau vrajitori care isi dadeau ajutor unul altuia, si ca deci otrava nu a fost otrava ci bautura de intarire iar mortul nu a fost mort ci vraja. Si a poruncit sa le taie capetele lui Atanasie si omului inviat din morti, iar pe Sfintul Mucenic Gheorghe sa-l tina in temnita. Iar Gheorghe intrind in temnita se bucura cu duhul si multumea lui Dumnezeu pentru tot binele. Si cei care crezusera in Hristos datorita minunilor facute de el mergeau la el in temnita si dadeau aur strajerilor si intrau si erau povatuiti de el in sfinta credinta. Si printre aceia era si Glicherie, un barbat care avea un bou si boul lui murise intr-un accident. Si s-a plins lui Gheorghe pentru bou. Iar Sfintul Gheorghe a zis zimbind "Mergi frate, si bucura-te, caci Hristos al meu ti-a inviat boul tau". Glicherie a crezut cuvintele mucenicului, si s-a dus, si si-a aflat boul viu dupa spusele mucenicului. Si indata s-a intors alergind la mucenic si trecind prin mijlocul cetatii striga cu mare glas "Mare este cu adevarat Dumnezeul crestinilor". Deci ostasii l-au prins si au anuntat pe imparat iar imparatul a dat ordin sa-i taie capul.

Atunci unul dintre dregatori l-a instiintat pe imparat ca Gheorghe sezind in temnita tulbura poporul si pe multi ii intoarce de la zei, ii aduce la Cel rastignit, si prin farmece face minuni si toti alearga la el. Iar imparatul a poruncit sa-l aduca la judecata si la inceput si-a oprit minia in sine si i-a vorbit cu blindete si a vrut sa-l ierte pentru tineretea si frumusetea lui, si pentru cunostinta si barbatia lui. Si i-a promis ca daca se intoarce la zei il face partas la imparatie si al doilea in cinstire. Sfintul Gheorghe a spus ca mai intii sa mearga la idoli sa-i vada pe zei. Si imparatul cu toata curtea au crezut ca l-au convins si au mers la templul lui Apolon cu osirdie si cu bucurie, ducindu-l pe Gheorghe cu cinste. Si au pregatit jertfa si au facut tacere mare asteptind ca mucenicul sa aduca jertfa zeilor. Atunci Sfintul s-a apropiat de idolul lui Apolon si l-a intrebat ca pe un om viu: - Tu voiesti sa primesti jertfa de la mine ca un Dumnezeu? Si zicind acestea Sfintul si-a facut semnul crucii. Diavolul care locuia in idol a raspuns: - Nu sint Dumnezeu si nimeni altul care este ca mine nu este Dumnezeu. Dumnezeu este Unul singur, Acela pe Care tu Il propovaduiesti. Noi ne-am departat de ingerii care Ii slujesc Lui si ii inselam pe oamenii care sint stapiniti de zavistie. Atunci Sfintul a zis: - Dar cum indrazniti voi sa stati aici cind am venit eu slujitorul adevaratului Dumnezeu? Zicind Sfintul acestea, un sunet si glas de plingere iesea de la idoli, apoi deodata au cazut toti la pamint si s-au sfarimat.

Atunci slujitorii si multi din popor s-au pornit ca niste turbati cu multa minie asupra Sfintului si l-au batut si l-au legat. Si facind ei asemenea strigare si tulburare, vestea a strabatut prin toate cetatea, iar imparateasa Alexandra, care pina atunci avea ascunsa in sine credinta lui Hristos, nu a mai putut s-o tainuiasca si a alergat unde era Sfintul Mare Mucenic Gheorghe si nu putea sa se apropie de el din cauza multimii, dar striga cu glas mare zicind: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajuta-mi ca Tu esti Dumnezeul Cel Atotputernic!". Intre timp Diocletian l-a intrebat cu minie pe Sfintul de ce a jertfit in acel fel zeilor. Iar Sfintul Gheorghe l-a sfatuit sa se rusineze si sa nu-si mai puna nadejdea in asemenea zei care nu-si pot ajuta lor insisi si care nu rabda venirea de fata a robilor lui Hristos.

Zicind acestea Sfintul, iata a venit imparateasa la mijloc si marturisea cu indrazneala pe Hristos Dumnezeul adevarat si defaima nebunia tiranului Diocletian si ocara pe zei si blestema pe cei ce se inchinau zeilor. Vazind pe sotia sa in acea stare imparatul se uimea si a intrebat-o ce s-a intimplat cu ea ca se lipeste de acest vrajitor si fermecator si se leapada de zei cu atita nerusinare. Dar ea s-a intors de la el si nu i-a dat nici un raspuns. Atunci Diocletian s-a umplut de mai multa minie si a hotarit pedeapsa de moarte pentru amindoi si a poruncit sa fie taiati cu sabia. Atunci ostasii i-au luat pe mucenic si pe imparateasa pentru a-i duce afara din cetate. Si ajungind la un loc oarecare, imparatesei i-au slabit puterile si a cerut sa sada putin. Dupa aceea si-a intors capul spre zid si si-a dat duhul in miinile Domnului. Vazind acestea Gheorghe mucenicul lui Hristos a preamarit pe Dumnezeu si mergea cu mare bucurie rugindu-se Domnului ca si alergarea lui sa se savirseasca cu bine. Iar cind s-a apropiat de locul hotarit pentru taiere, si-a ridicat glasul si L-a binecuvintat pe Dumnezeu si a cerut ajutor impotriva duhurilor necurate. Si s-a rugat pentru cei ce-l ucideau, ca sa nu le fie lor socotit pacatul acesta, ci sa ajunga ei sa cunoasca pe Dumnezeu. Si astfel rugindu-se cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat. Si a fost in ziua de douazeci si trei a lunii Aprilie.

Unele ca acestea sint nevointele cele mari ale viteazului ostas Gheorghe. Cu ale carui rugaciuni si noi sa ne invrednicim sa stam in partea dreptilor la dreapta lui Dumnezeu in ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia i se cuvine toata slava, cinstea, si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.

Vestita minune cu uciderea balaurului pe care a facut-o Sfintul Mare Mucenic Gheorghe aproape de patria sa Palestina, in partile Sirofiniciei linga cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, spre muntele Libanului.

Era acolo linga cetatea Viritului un lac foarte mare in care era o fiara infricosatoare si ucigatoare care iesea din lac si pe multi oameni ii apuca si-i omora mincindu-i. Si nimeni nu putea sa se bata cu fiara. Si era mare necaz in cetate, si toti oamenii, impreuna cu stapinitorul lor imparatul cetatii, erau necredinciosi si inchinatori la idoli. Si oamenii i-au cerut imparatului lor sa faca ceva. El a zis ca va face ceea ce ii va fi descoperit prin zei, iar diavolii care locuiau in idolii pierzatori de suflete omenesti i-au dat un sfat ca acesta: ca sa nu piara toti, in fiecare zi sa traga la sorti si sa dea la rind fiecare pe unul dintre copiii lor, fecior sau fata, spre mincare acelei fiare. Si imparatul a promis ca atunci cind ii va veni rindul va da si el, desi avea numai o fata. Si oamenii au primit acel sfat diavolesc. Si in fiecare zi, la rind, puneau cite unul dintre fiii sau fiicele lor pe marginea lacului, iar fiara iesind ii apuca si-i minca.

Si asa a dat fiecare cite un copil al sau si a venit rindul imparatului. Si oamenii s-au dus si l-au anuntat, ca sa le spuna ce e de facut. Imparatul le-a zis ca va da si el pe singura fata pe care o are, apoi va intreba din nou pe zei ce sa faca si le va spune. Si au dus pe fata imparatului la locul obisnuit, pe malul lacului, si ea statea acolo si se tinguia asteptind sa iasa fiara din lac si sa o manince. Insa Dumnezeu, Cel Ce voieste ca toti sa se mintuiasca, a voit sa izbaveasca si acea cetate de pierzarea cea trupeasca si de cea sufleteasca. Si a purtat de grija ca sa treaca pe acolo cu calul sau Sfintul Mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc, care avea sulita sa in miinile sale. Si vazind pe acea fecioara stind pe mal si plingind a intrebat-o de ce face aceasta. Si n-a plecat din loc, cu toate rugamintile ei, si a staruit pina a aflat adevarul.

Si atunci fiara infricosatoare a iesit din lac si se apropia de prada sa sa o manince. Iar fecioara a strigat cu mare glas rugindu-l pe acel necunoscut sa-si salveze viata si sa fuga. Dar Sfintul Gheorghe s-a insemnat cu semnul crucii si a chemat pe Domnul si a zis "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh" si s-a repezit cu sulita asupra fiarei. Si a lovit-o in gitlej si ranind-o a culcat-o la pamint, iar calul calca pe fiara cu picioarele.

Dupa aceea Sfintul Gheorghe a poruncit fecioarei sa lege fiara cu briul si sa o duca in cetate ca pe un ciine. Iar poporul vazind fiara fugea de frica. Apoi Sfintul Gheorghe le-a spus sa creada in Iisus Hristos Cel Care l-a trimis la ei sa-i scape de fiara, si a ucis fiara cu sabia in mijlocul cetatii. Iar oamenii au tras trupul fiarei afara din cetate si l-au ars cu foc. Atunci imparatul si tot poporul din acea cetate au crezut in Hristos si au primit Sfintul Botez. Si erau 25.000 de barbati in afara de femei si copii.

Multe sint minunile facute de Dumnezeu prin Sfintul si Marele Mucenic Gheorghe, si aceasta este una dintre ele:

A fost o biserica a Sfintului Gheorghe, construita in vremuri de demult, si se invechise si era gata sa cada. Si oamenii locului erau acum saraci si nu puteau zidi alta biserica sau sa o repare pe cea veche. Deci biserica s-a pustiit pentru ca nu era ingrijita.

Si intr-o vreme niste copii se jucau pe acolo si era intre ei un copil care era mereu biruit si ocarit de ceilalti. Dar suparindu-se copilul de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfintului Gheorghe si a zis: "Sfinte Gheorghe, ajuta-mi ca sa biruiesc si iti voi aduce in biserica o placinta frumoasa". Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii la jocurile lor cele copilaresti, si nu o data sau de doua ori, ci de mai multe ori a facut aceasta, mai mult decit ceilalti.

Deci ducindu-se la maica sa i-a spus ca a fagaduit Sfintului sa-i daruiasca o placinta, si o cerea de la ea ca sa-si implineasca fagaduinta lui catre Sfintul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu si mai ales catre mucenic avind dragoste a indeplinit rugamintea copilului si i-a dat o placinta buna si calda. Iar el a dus-o in biserica, a pus-o inaintea Altarului, si inchinindu-se s-a dus.

Apoi in acea vreme trecind pe acolo patru negustori, au intrat in biserica sa se inchine Sfintului Gheorghe si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis in sine negustorii: "De aceasta nu are trebuinta Sfintul, s-o mincam noi si in locul ei sa punem tamiie". Iar dupa ce au mincat-o, vrind sa iasa din biserica nu nimereau usile bisericii, pentru ca li se parea ca e zid si nu puteau sa iasa. Deci au pus cite un ban de argint dar n-au iesit. Apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfintului ca sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Apoi toti cei patru au pus cite un galben si s-au rugat cu caldura, si astfel li s-a dat iesirea, pentru ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara sa fie opriti.

Iar galbenii si argintii au fost inceputul adunarii banilor pentru reinnoirea acelei biserici. Caci stirea despre minune s-a intins in tot locul acela si multi oameni dreptcredinciosi au dat aur si argint si au zidit o biserica noua si mare, din piatra, si au infrumusetat-o si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savirseau in acea biserica minuni preaslavite, intru slava lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfintului Mare Mucenic Gheorghe.

TOMA - DE LA ÎNDOIALĂ LA CERTITUDINE

Evanghelia Duminicii a II-a după Paşti

(a Sfântului Apostol Toma)

Ioan 20, 19-31

19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!

20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;

23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.

28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!

30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

31. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui.

În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: Pace vouă! După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică, şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi“ (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.

Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin Spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea, Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creştinilor: credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin Spovedanie.

Primii dascăli de religie

Dar, prin rânduială dumnezeiască, Apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Iar când i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!“, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan 20, 25). După opt zile, adică în duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă!“, a spus, mustrându-l pe Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“ (Ioan 20, 26-27). Iar Toma, pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicând: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci „credinţa vine din auzire“, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatălui, căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.

La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti, care ne-au născut, şi părinţii sufleteşti, care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică, fiind înconjuraţi de griji pământeşti. Mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor lor.

„Aici este raiul şi iadul! Aici, pe pământ, este totul!“

Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mântuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat, şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzând în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Oare câţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie, ca Apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul acesta!“ (Matei 26, 74). Dar, îndată după cântatul cocoşului, în miezul nopţii, Petru „a ieşit afară şi a plâns cu amar“. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi, câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!“. Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici, pe pământ, este totul!“. Iar când se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine, Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!“. Nici măcar la bătrâneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.

Puţini sunt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mai mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine“ (Matei 11, 6), adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.

„Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată“

Se cade nouă, astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi că suntem fiii Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochii trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 24, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfânt, după care suspină toată lumea. Astăzi, Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la Judecata de apoi.

De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul înviat şi că suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.

Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.

Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu îndoială ca Apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.

Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de Care nu ne putem mântui.

Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomii, numită şi „Paştile blajinilor“, în unele sate ies credincioşii la cimitir, unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel, fiecare duminică este un Paşti, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.

Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii „Hristos a înviat!“. Amin.

Izvorul Tamaduirii

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada. 

Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.

In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea.

Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tamaduirii - Traditii si credinte populare

In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

Cerc misionar la Sânmihaiu Român

Parohia Ortodoxă din localitatea timişeană Sânmihaiu Român a fost gazda Cercului pastoral-misionar care  s-a reunit joi, 16 aprilie 2015 în Săptămâna luminată.  Alături de clericii  aparținători Cercului pastoral-misionar din Protopopiatul Timişoara I, la eveniment a participat și Preaonoratul Părinte Protopop dr. Ioan Bude.

Întâlnirea a debutat în biserica parohială „Sf. M. Mc. Gheorghe”, cu săvârșirea slujbei Tedeum-ului de mulţumire, în cadrul căreia preoţii s-au rugat şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra credincioşilor din parohia timişeană. La finalul slujbei, în contextul Anului comemorativ al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, al Sf. Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii, a fost susținut un referat cu tema „Taina Spovedaniei” de către părintele paroh al parohiei gazdă, Pompiliu Rediş. Chestiuni şi modalităţi de aplicare a învăţămintelor prezentate la nivel ştiinţific de către părintele conferenţiar, au fost subliniate şi amintite într-un mod exhaustiv, credincioşilor din biserică, de către părintele protopop dr. Ioan Bude.

Clericii prezenţi la această  întalnire duhovnicească au fost pr. Nicolae Oţican de la Parohia din Sânmihaiu German, pr. Nicolae Călin de la Parohia din Uivar, pr. Vasile Balogh de la Parohia din Diniaş, precum şi pr. paroh Pompiliu Rediş şi pr. slujitor Dan Gîrjoabă, gazdele evenimentului.

După comuniunea din sfânta biserică, discuţiile au continuat la casa parohială unde a fost pregătită şi o agapă frăţească.

Scopul întâlnirilor din aceste cercuri pastoral-misionare organizate la nivelul Arhiepiscopiei Timişoarei este de a dinamiza misiunea preoților și a găsi noi metode de a-i apropia pe credincioși de valorile autentice ale Bisericii noastre dreptmăritoare.

Pastorala de Sfintele Paşti – ÎPS Ioan, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului

† IOAN,
Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Timișoarei și
Mitropolit al Banatului

Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace
de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,
părintească binecuvântare.

„Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii
Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El.” (Ps.67, 1)

Hristos a înviat!

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am săvârșit în pace calea postului, la capătul căreia am găsit mormântul gol al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Oare, aceasta să fie răsplata celui care postește?! A celui care se luptă cu patimile sale?! A celui care iubește și iartă, mângâie și hrănește pe cel sărman?!
Aceasta va fi cununa luptei cu păcatul și cu patimile?! Un mormânt gol și un giulgiu zăcând?!
Ce vom răspunde semenilor și fiilor noștri?
„Mamă, după atâta nevoință- îți va spune fiul tău- doar cu atât ai fost răsplătită? Cu un giulgiu zăcând?”.
O, fiul meu!
O, fiii mei duhovnicești! Darul pe care l-am primit este Învierea lui Hristos, învierea noastră, veșnicia noastră.
Dacă în urma păcatului lui Adam s-a dezlegat la moarte, prin Învierea lui Hristos s-a dezlegat la viață.
Învierea este darul acestui mare Praznic.
Acesta este Praznicul unui nou răsărit, al zilei a opta, cea care are doar răsărit.
Hristos ne-a scos din mormânt și din moarte și ne-a dus cu El în acest răsărit veșnic. Pentru noi s-au stins soarele și luna și a răsărit unicul Soare- Hristos.
Hristos este Luminătorul acestei zile neînserate, ziua a opta.
O, soare! De acum tu poți să te odihnești, căci a răsărit un nou Soare Care va lumina veșnicia și așa vom trece de la heliocentrism la hristocentrism.
Iubiți credincioși,
Cum vom prețui acest scump dar- Învierea?!
Pentru unii, acest dar înseamnă revărsarea iubirii lui Dumnezeu peste noi, este întoarcerea la Tatăl, în tainicul Rai al iubirii lui Dumnezeu.
Alții, ar fi dorit ca mormântul să fi rămas pecetluit și lespedea de piatră să închidă pentru totdeauna Iubirea, Cea Care S-a jertfit pentru noi.
Însă n-au știut că Iubirea lui Dumnezeu răsare și rodește chiar și din piatră.
Omul a semănat Iubirea – pe Hristos – în piatră, știind că tot ce se seamănă în piatră moare.
S-a înșelat, căci Iubirea lui Dumnezeu copleșește orice stâncă, iar stânca, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.
Din stânca de pe Golgota, unde a fost semănat Hristos Domnul, a răsărit Soarele dreptății.
O, tu, stâncă a Golgotei, cât de mult L-ai iubit tu pe Hristos!
L-ai primit în tine pe Bobul de Grâu cel Dumnezeiesc, de unde a răsărit, dând pacea și lumina veșnică acestei lumi.
În Rai, Adam a fost oprit să mănânce din pomul vieții. Noi suntem chemați azi să mâncăm din rodul Crucii, cea care L-a rodit pe Hristos Euharistic, căci Crucea a rodit Viața.
Iubiților,
Hristos este Lumina la care vedem creația lui Dumnezeu.
Lumina soarelui este doar o palidă umbră a luminii Învierii lui Hristos.
Învierea este darul lui Dumnezeu făcut omului, este darul iubirii desăvârșite a Preasfintei Treimi. Este darul vieții veșnice și al nemărginitei responsabilități.
Învierea înseamnă iubire, dar și responsabilitate.
Cei care refuză iubirea și responsabilitatea ar fi dorit să găsească astăzi mormântul străjuit de ostași.
Dar Iubirea nu poate fi pusă sub strajă. Ea nu poate fi înlănțuită sau întemnițată.
Iubite frate creștine, dacă ai primit astăzi darul Învierii, păstrează-l ca pe cel mai scump odor, căci în el se află nimbul vieții veșnice.
Responsabilitatea veșniciei este greu de dus și de împlinit.
Pentru unii, iubirea este cea mai mare povară din viața lor. Dar, pentru cei ce se împărtășesc din iubirea lui Hristos, iubirea înseamnă viața și bucuria în Duhul Sfânt.

Frați creștini,
Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a izvorât apă, salvând astfel poporul lui Israel în pustie: „Zis-a Domnul către Moise:«Treci înaintea poporului acestuia, dar ia cu tine câțiva din bătrânii lui Israel; ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul și du-te. Iată Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge apă din ea și va bea poporul.» Și a făcut Moise așa înaintea bătrânilor lui Israel.” (Ieșire 17, 5-6).
Hristos a lovit și El în stâncă, din care a izvorât lumină și viață veșnică.
Doamne, lovește și în stânca inimii mele și fă să izvorască din ea iubirea față de Tine și față de frații mei!
Învierea izvorăște din jertfă, jertfa izvorăște din ascultare, iar ascultarea din iubire.
Tatăl L-a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut, ca s-o izbăvească și s-o scoată din întunericul păcatului: „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2, 8-9).
După Înviere, contemporanii lui Iisus nu-I mai pronunțau în acest fel numele, ci-I spuneau: Înviatul din Nazaret.
Pilat a poruncit să se scrie pe o tăbliță vina lui Iisus: „Iisus Nazarineanul, Regele iudeilor”
(Ioan 19, 19).
Oare, după Învierea lui Iisus, n-a dat poruncă unui scrib să dăltuiască în piatra de deasupra mormântului: Aici a fost pentru trei zile mormântul Înviatului din Nazaret?!
Așa I-a rămas în popor numele: Înviatul din Nazaret.
Înviatul din Nazaret ne-a lăsat și nouă darul Învierii, dar, pe care unii îl primesc cu bucurie, iar alții încă mai stau și azi în cumpănă.
Însă aripa veșniciei i-a atins și pe ei. Rămâne doar mila lui Hristos care să răstoarne piatra de pe inima lor.
O, inimă de sub piatră, greu și cu amar vei plânge odată!
Iubite frate creștine, nu lăsa ca, la umbra vieții tale, să crească doar nostalgii.

Iubiți frați și surori,
Era primăvară la Ierusalim și pe Golgota înfloriseră trei cruci.
Hristos, pe Cruce, Și-a întins mâinile celor doi tâlhari. Voia să Se împace și cu ei, să-i tragă și pe ei la Tatăl, dar numai unuia nu i-a fost rușine să-I întindă mâna Răstignitului. Pe acela, în acea zi, l-a trecut în Paradisul pierdut de Adam. Un tâlhar a căzut pe cruce, altul s-a mântuit pe cruce.
Ce mare taină! Iubirea deschide șirul sfinților cu un tâlhar.
Iată ce poate face iubirea dintr-un tâlhar care se pocăiește: un sfânt!
Doamne, în iubirea Ta și tâlharii pot ajunge sfinți!
Iubite frate creștine, chiar dacă ai făcut păcate precum tâlharul de pe cruce, prin spovedanie cu lacrimi și adâncă pocăință, și tu poți fi azi cu tâlharul în Rai.
Oare, de ce ne este greu să dăm mâna cu Răstignitul?! Pentru că este plină de sânge și străpunsă de piroane?!
Numai rănile și sângele lui Hristos ne pot vindeca rănile noastre.
Ostașul a împuns cu sulița coasta Sa, ca din ea să ne recreeze Hristos, așa cum din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva.
Din coasta Sa ne-a hrănit Hristos cu apă și sânge, ca să nu mai fim pradă morții.
Erau apa și sângele vieții veșnice.
Veniți, iubiților, și gustați din acest izvor ce curge din coasta lui Hristos!
Hristos ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o cruce ca să răstignim pe ea patimile și păcatele noastre.
Crucea ne însoțește și la mormânt. Ea dă mărturie despre noi că am fost oameni ai Crucii, ai jertfei.
Oare, ce va spune trecătorilor crucea ta, iubite frate creștine?!
Crucile, într-o zi, s-or face stele și vor avea îngerii grijă de ele.
Va fi o mare galaxie în univers, Galaxia Crucii.
Nu le luați copiilor, iubite mame, darul Crucii!
Iubită mamă creștină, nu uita că patria începe pe brațele tale.
Brațele mamei sunt cea mai dulce patrie. Lăsați-i să trăiască o clipă în acest sfânt pridvor al veșniciei.

Iubiților,
Hristos, pe Cruce, a atins infinitul durerii omenești, pe care l-a frânt pe Golgota.
Hristos ne arată că moartea nu este ultima speranță a omului. De acum, moartea a fost scoasă afară din infinit.
De azi, viața aparține veșniciei, iar timpul nu mai stinge veșnicia.
Omul își trăiește viața pe pământ între două dangăte de clopot: între timpul istoric și veșnicie, între naștere și Înviere.
Învierea este dangătul ce ne trece prin moarte la veșnicie.
Moartea este locul pe unde noi scăpăm din această viață în veșnicie.
Nu-i altă cale pentru a trece de aici „dincolo”. Aceasta este cărarea pe care a călătorit și Hristos.
În calea Sa spre Tatăl, Hristos S-a întâlnit cu moartea care nu voia să-L lase să Se întoarcă la Tatăl.
Dar a lovit-o cu sabia Jertfei, cu Crucea Sa, învingând-o, ca să putem trece și noi la Tatăl, peste moarte călcând.
Astfel, moartea a căzut din infinit.
Iubiților, grăiți în aceste zile de sfântă prăznuire, în cuvinte duhovnicești, presărate cu vestea care a întors lumea din întuneric la lumină.
Iubite mame, creșteți-vă pruncii în lumina Învierii lui Hristos și nu-i lăsați pe seama celor care încă nu s-au trezit din noaptea minții, căci cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero. Ei vă îndeamnă să evadați din lumină.
Iubite surori, duceți copiilor, de aici, din fața sfintelor altare, vestea cea bună pe care au auzit-o și femeile mironosițe: „Hristos a înviat!” (cf. Marcu 16, 6).

Iubiții mei fii duhovnicești,
După Înviere s-a creat în lume un nou alfabet de gândire.
Cuvântul „Înviere” creează noi catedrale ale duhului, în care Se prăznuiește Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că, și în graiul nostru românesc, a pătruns vestea Învierii lui Hristos!
Dumnezeu a binecuvântat limba noastră română din care a făcut un sanctuar, unde nu putem intra decât cu smerenie și respect.
Pe Golgota, Hristos a început rezidirea lumii întemeind, pe Cruce, Biserica Sa ca spațiu binecuvântat al veșniciei.
Rămâneți, iubiți fii și surori în Domnul, în Biserica zidită de Hristos pe Golgota, căci pe aceasta „nici porțile iadului nu o vor birui” (cf. Mt.16, 18).
Femeile mironosițe sunt în fața unei minuni- ele găsesc mormântul gol și le cuprinde teama.
Ungerea cu mir era un gest de iubire. Astfel, vedem că iubirea nu moare niciodată.
Iubiților, să nu vă fie teamă de marile minuni pe care ni le pregătește Dumnezeu.
Femeile mironosițe L-au căutat pe Hristos la mormânt și nu L-au găsit. Totuși L-au găsit printre lacrimi.
Nu vă căutați, iubiților, părinții în cimitire, că n-o să-i găsiți, ci căutați-i în Împărăția lui Dumnezeu.
Sărută crucea maicii tale la mormânt, dar n-o mai căuta acolo. Ea este în Împărăția bucuriei lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori,
Spuneți celor care s-au jertfit pentru libertate aici, în fața acestei catedrale, că, deși Timișoara a fost fără țară în decembrie ’89, dar n-a fost nicio clipă fără Dumnezeu. Hristos a biruit și moartea lor.
Iubiților, să împărtășim azi semenilor noștri lumină din lumina Învierii lui Hristos, iubire din iubirea lui Hristos, milă din mila lui Hristos.
Să ne aducem aminte și de cei răstigniți cu Hristos, să le aducem și lor vestea Învierii lui Hristos și nădejdea că și pentru ei S-a jertfit Hristos.
Mângâiere și celor de pe patul suferinței. Hristos să vindece ale lor răni cu scump Sângele Său.
Pruncilor, bună creștere și înțelepciune, iar celor în vârstă, nădejdea plină de bucurie a întâlnirii cu Hristos Cel Înviat.
Tuturor vă doresc să aveți parte în aceste zile, de bucuria pe care a avut-o Maica Domnului când L-a văzut pe Fiul Său Înviat.

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,
de tot binele voitor,

† Ioan
al Banatului