Completează pentru copilul tău cererea de înscriere la ora de Religie până la 27 februarie 2015

Curtea Constituţională a României a decis (Decizia nr 669/2014) că participarea la ora de Religie se face numai în baza unei cereri scrise a elevului major, a părintelui sau a tutorelui elevului minor. Cererea tip se poate găsi la şcoală sau se poate descărca de AICI.

Mutiplică o cerere şi ofer-o prietenilor tăi care au copii!

UN DIALOG DUHOVNICESC, VIU ŞI DEOSEBIT DE SINCER CU ÎNALTPREASFINŢITUL PĂRINTE MITROPOLIT IOAN SELEJAN

 „Despre societatea de astăzi care ne împinge spre o utopie impusă” – un dialog duhovnicesc, viu şi deosebit de sincer cu Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan – Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului …

În cele ce urmează vă invităm să luaţi aminte, cu multă seriozitate şi responsabilitate, la întâlnirea de suflet cu Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Selejan – fostul “Ioan al munţilor” sau “Ioan din Carpaţi” iar în prezent - Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, căci veţi asista, cu mult folos, la un viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc, realizat şi purtat cu Arhiereul demn şi destoinic ori pilduitor Ioan Selejan – care s-a născut la 16 noiembrie anul 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul Episcop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, înființată în anul 1994... Studiile sale sunt următoarele: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoția 1971; Facultatea de Instalații și Automatizări din București, promoția anului 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoția 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxã din Sibiu, promoția anului 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor 1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie și Orientalistică. Iar din activitatea sa bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul 1980 și-a început viața monahală la Mănăstirea Lainici, județul Gorj; A fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; A fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismana în 15 august anul 1990; Între anii 1990-1994 a fost Starețul Mănăstirii Lainici; În anul 1994 a fost Arhimandrit și Superior al Așezămintelor Româneşti de la Ierusalim; În 9 iulie anul 1994 a fost ales Episcop al Covasnei și Harghitei; A fost hirotonit Episcop la Mănăstirea “Sf. Proor. Ilie Tesviteanul” din oraşul Toplița, județul Harghita în 20 iulie anul 1994; În 25 septembrie 1994 a fost instalat Episcop al Covasnei și Harghitei, la Miercurea Ciuc. 

În ziua de 12 septembrie anul 2007 a fost unul din cei trei candidați la scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Pe 23 februarie anul 2008 sinodul mitropolitan ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. In urma şedinţei Sfântului Sinod al Bisericcii Ortodoxe Române din luna iunie anul 2009, Preasfinţitului Părinte Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de Arhiepiscop Onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei şaisprezece ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul ţării, al Covasnei şi Harghitei. Aceasta s-a petrecut după mari şi multe lupte. După decembrie 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita, a fost reluată propunerea de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români ortodocşi din judeţele Harghita şi Covasna. Asociaţiile locale, Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna“ din municipiul Sfântu Gheorghe şi Fundaţia cultural-creştină „Miron Cristea“ din municipiul Miercurea Ciuc, întreprind numeroase demersuri pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, printre care amintim: audienţa la vrednicii de pomenire şi de pie memorie sau amintire Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi la Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului (1991, 1992). 

În cadrul Zilelor „Nicolae Colan“ de la Sfântu Gheorghe, din 4-5 decembrie anul 1993, în prezenţa Mitropolitului Dr. Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu Gheorghe (Arcus) sau Covasna. În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din 9 ianuarie anul 1994 a fost propusă pe ordinea de zi, de către Mitropolitul Antonie Plămădeală, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea unei episcopii pentru zona Harghita-Covasna. La data de 11 ianuarie anul 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în şedinţa din zilele de 22-23 martie anul 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei Albei Iulia, organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa în municipiul Miercurea Ciuc. 

În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai anul 1994, la Catedrala Ortodoxă din municipiul Miercurea Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie anul 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi Harghitei, cu sediul la Miercurea Ciuc, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana Arhimandritului Ioan Selejan - Superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie anul 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie“ din oraşul Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea Ciuc. Şi unde în cei 20 ani de păstorire, Preasfinţitul Părinte Episcop Ioan Selejan a înmulţit, dezvoltat şi crescut numărul parohiilor de la 99 la 135 de unităţi, a hirotonit 90 de preoţi, s-au construit 34 de biserici, 7 mănăstiri şi schituri, 5 capele militare, 25 de case parohiale, au fost reparate 96 de biserici şi 67 de case parohiale, au fost restaurate şi repictate 49 de biserici. Iar Duminică, 23 august anul 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească, onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române… 

În urma mutării la veşnicele şi cereştile lăcaşuri a vrednicului Mitropolit al Banatului – IPS Părinte Dr. Nicolae Corneanu, în toamna anului trecut, la 16 decembrie 2014, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-au ales, în scaunul mitropolitan vacant, pe ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan al Covasnei şi Harghitei, iar a patra zi de Crăciun - duminica, adică în data de 28 decembrie 2014, a avut loc, în Catedrala Mitropolitană a Banatului din Timişoara, ceremonia de întronizare a noului şi vrednicului ierarh – Părintele Ioan Selejan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. 

Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan – Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, ne-a acordat un interviu în care ne vorbeşte despre lucruri ce ţin de organizarea şi abordarea anumitor aspecte din eparhia în care a fost recent întronizat, dar şi despre probleme ale societăţii de astăzi, ale omului aflat tot mai mult în faţa pericolului însingurării şi secularizării. 

- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan, prin voia lui Dumnezeu, aţi ajuns Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului. Cum v-au primit credincioşii bănăţeni? 

- Bine ziceţi că prin voia lui Dumnezeu, că altfel nu s-ar fi împlinit acest lucru. Am fost primit cu multă bucurie aici. Pe dealul Coşeviţei, la intrarea în judeţul Timiş, zeci de credincioşi, preoţi, monahi şi monahii au venit cu tricolorul în mâini şi cu ochii în lacrimi şi mi-au urat cuvinte de bun venit în Mitropolia Banatului. A fost un moment emoţionant şi pentru ei, dar şi pentru mine. Ba chiar am considerat că se retrăieşte momentul Unirii celei Mari, cu cei care veneau din toate părţile la Alba Iulia, aşa după cum şi eu nu am venit singur spre Timişoara, ci însoţit de mai mulţi credincioşi, preoţi şi monahi din Eparhia Covasnei şi Harghitei se întâlneau în acelaşi duh de bucurie şi unitate românească cu cei de aici, din părţile Banatului. Am simţit lucrarea lui Dumnezeu şi orice aş mai spune despre acest moment, cred că ar fi de prisos. 

- Ce aţi făcut mai întâi după ce aţi fost întronizat ca Mitropolit al Banatului? 

- Am simţit datoria morală să aduc mulţumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, apoi în mod special Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului, motiv pentru care am şi mers în prima zi după întronizare la Mănăstirea Partoş pentru a oficia Acatistul sfântului. De asemenea, se cuvine să aduc mulţumire Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod pentru încrederea acordată şi pentru misiunea încredinţată la cârma acestei istorice eparhii. 

Aş mai aminti că nu am putut să fac primii paşi în acest drum al crucii Banatului până când nu am coborât cu recunoştinţă scările ce duc la vrednicii Mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae Corneanu, care au reuşit să netezească cu multă înţelepciune cărarea celor care vin după ei. Mai mult, au reuşit să aducă un climat de pace cu toate cultele din acest oraş şi să aşeze în locul toleranţei iubirea frăţească. 

- Dacă aţi amintit de relaţiile cu celelalte culte şi confesiuni religioase, cum vedeţi această provocare, dat fiind cadrul confesional mult mai larg decât cel din Covasna şi Harghita, veţi continua cele întreprinse de înaintaşi sau veţi căuta o altă cale de dialog interconfesional? 

- Cu siguranţă voi continua să întăresc buna convieţuire dintre culte şi în acest sens la recepţia din ziua de Anul Nou am invitat toate cultele, inclusiv pe cel mozaic, pentru a risipi orice îndoială din sufletele lor, ba chiar am spus că voi da fiecăruia o cheie prin care pot deschide oricând uşa Mitropoliei, această cheie fiind cheia iubirii ce ne apropie unii de alţii, dar mai ales de Dumnezeu. 

Apoi a urmat Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, unde ne-am întâlnit din nou şi am fost plăcut surprinşi că au fost prezenţi şi reprezentanţii cultului musulman. Cu acest prilej, am întărit încă o dată că avem fiecare o candelă şi o cărare prin această lume ce duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Mai trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel pentru că atâta timp cât în pieptul nostru bate o inimă, înseamnă că suntem toţi creaţia lui Dumnezeu. 

- Cum vedeţi anul ce abia a început, cum ar trebui să ne raportăm la drumul nostru prin lume, mai ales că nesiguranţa zilei de mâine devine tot mai evidentă? 

- Anul acesta, declarat Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, ar trebui să-l începem cu rugăciune şi să-l încheiem cu rugăciune. Se întâmplă însă că de multe ori punem accentul pe aspectele mai puţin importante ale vieţii cotidiene şi dialogul cu Dumnezeu rămâne mai pe urmă, însă ar trebui să începem de aici, de la relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi atunci toate celelalte se vor adăuga nouă. Spun acest lucru prin faptul că aceasta este misiunea noastră, a Bisericii, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ţara noastră, pentru poporul român de pretutindeni, pentru oastea ţării şi să-i pomenim pe cei care au murit în închisori, lagăre şi deportări, adică pentru toţi eroii şi martirii care s-au jertfit pentru demnitatea, libertatea şi unitatea noastră, a românilor. 

Rugăciunea, altfel spus, este mâna lui Dumnezeu întinsă către semeni, iar dacă nu ridicăm şi noi mâna spre El, ne va fi foarte greu să reuşim să răzbatem prin lume. Chiar şi în Adunarea Eparhială de la Timişoara am subliniat câteva din direcţiile ce doresc să le urmărim în acest an, printre care lucrarea filantropică să fie prioritară, Biserica să fie mereu în sprijinul celor aflaţi în suferinţă, să avem în atenţie satele depopulate care se pot destrăma, preoţii care sunt în aceste parohii misionare, bisericile de lemn monument istoric, adevărate tezaure ale culturii şi credinţei neamului românesc şi repet, înainte de toate, să nu uităm să ne rugăm. 

- Întrucât aţi amintit de importanţa culturală a locaşurilor de cult în definirea identităţii naţionale, considerându-le tezaure culturale, credeţi că în viitor factorul cultural poate deveni determinant la evidenţierea României în spaţiul european? 

- Identitatea naţională se păstrează prin cultură, cultura fiind ogorul unde cresc florile unui neam. Nu putem vorbi despre cultura naţională fără să amintim contribuţia Bisericii la definirea identităţii noastre ca neam, mai ales că toate evenimentele majore ale neamului s-au realizat cu sprijinul ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor dornici de mai binele acestei naţiuni. 

Astăzi, cultura română este supusă efectului globalizării şi, în loc să fie în progres, mai mult asimilează curente şi idei din exterior. Am putea afirma că avem de-a face cu o agresiune culturală externă care nu întotdeauna este de calitate şi nu promovează idei de o înaltă ţinută morală. Se pune însă întrebarea: până unde o cultură poate primi şi elemente din exteriorul său? Dacă nu vom reactiva izvoarele culturii româneşti, riscăm să devenim doar o populaţie care trăieşte într-o regiune din sud-estul Europei. 

Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem. În spaţiul mental al unui neam se plămădeşte viitorul lui. În cultură se ascund marile taine ale unui neam, iar taina neamului nostru este sfântă deoarece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura neamului nostru. 

Şi în ceea ce priveşte participarea factorului cultural la evidenţierea României în spaţiul european, putem fi convinşi de acest lucru atâta timp cât o parte din taina lumii este tezaurizată şi în cultura noastră românească. De aceea, avem datoria morală de a păstra acest tezaur pentru că face parte din tezaurul universal al omenirii. Cultura română este şi ea o stea din constelaţia culturii universale. 

- Aşadar, putem vorbi fără să greşim despre importanţa culturii române în context universal, dar şi despre integrarea ei într-o dimensiune cosmică? 

- Cu siguranţă nu vom greşi, dat fiind că amplitudinea cosmică a culturii noastre a dovedit-o însuşi ţăranul român. El şi-a construit casă cu pridvor, de unde niciodată nu s-a exclus din universul astral, nu s-a exclus din comuniunea Luceafărului sau a Carului Mare. Ţăranul român şi-a construit pe bolta cerului un car din stele, fiind permanent în dialog cu Lumina din univers. El întreba stelele când să pună plugul în brazdă şi când să arunce viaţa sub brazdă. 

Prin braţul ţăranului român, Dumnezeu Şi-a continuat actul de creaţie şi a revărsat pe mai departe darul vieţii. Din pridvorul casei sale, românul n-a dialogat doar cu astrele, ci şi cu Cel Care le-a semănat pe albastrul ogor al cerului. Dumnezeu seamănă stele în cer, iar pe pământ l-a lăsat pe om în locul Lui să semene bobul de grâu. Cultura română nu este un adaos la cultura universală, ci este parte integrantă, păstrând în ea marile adevăruri: de unde am venit şi spre ce spaţii siderale ne îndreptăm. 

- Cum vedeţi omul de astăzi - mai aproape de Dumnezeu sau mai indiferent de tot ceea ce înseamnă spiritualitate, credinţă, iubire, atenţie pentru celălalt, dat fiind că avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare într-o lume a informaţiilor de tot felul? 

- Cred că, deşi putem comunica foarte repede oriunde şi oricând, omului de azi îi este frică de iubire, trăieşte tot mai însingurat, precum un val fără ţărm, un val care nu mai îndrăzneşte să sărute ţărmul. Societatea de azi ne împinge spre o utopie impusă. Cu toate că avem atâtea mijloace de comunicare şi reţele de socializare, aşa cum se tot vorbeşte, riscul singurătăţii sau al falselor prietenii este tot mai mare, pentru că nu mai avem în suflete iubirea faţă de semeni, ci dorinţa folosirii semenului pentru utopiile noastre păcătoase, adică folosirea semenului în afara iubirii lui Dumnezeu şi aşa uşor ajungem în prăpastia singurătăţii şi a deznădejdii. Nu aşa ar sta lucrurile dacă am porni de la principiul că omul nu este un adaos prin lume, ci este coroana creaţiei lui Dumnezeu, l-am vedea altfel, am şti să-l cinstim şi am lucra unii cu alţii în comuniune de iubire şi frăţietate, spre bucuria îngerilor şi preamărirea Creatorului nostru. 

- Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, dacă i-aţi întâlni într-o bună zi pe oamenii care vor citi acest interviu, cu ce le-aţi spune să înceapă spre a nu greşi cărarea ce duce la porţile raiului? 

- Să nu uite rugăciunea, pentru că toţi cei care se roagă se pot muta o clipă în cer, acolo rugăciunea lor se poate uni cu cea a îngerilor, pentru că împreună suntem chemaţi să ne împărtăşim din potirul iubirii lui Dumnezeu. Să înmulţească dreptatea, bunătatea şi milostenia, să adauge peste toate iertarea şi cu siguranţă vor primi bucuria cerească ce-i va călăuzi toată viaţa şi astfel având candela iubirii nestinsă vor putea deschide porţile raiului.

 (Cf. Pr. Zaharia Pereş – Interviu cu ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan - http://www.ziarullumina.ro/interviu/societatea-de-azi-ne-impinge-spre-o-utopie-impusa).

Duminica Infricosatoarei Judecati - a lasatului sec de carne

Iubiti credinciosi,

Din paginile Sfintei Scripturi, cartea de capatai a oricarui crestin reiese, prin cuvinte inspirate, ca Dumnezeu, ori de cate ori avea de savarsit o lucrare semnificativa in planul Sau de mantuire a neamului omenesc, trimitea oamenilor diferite semne, atat pentru indreptarea lor cat si pentru a face cunoscuta voia Sa.

Astfel, inainte de a trimite potopul, care avea sa piarda omenirea sub ape, Dumnezeu a poruncit lui Noe sa construiasca o corabie, in vazul tuturor, semn al urgiei ce urma sa vina asupra oamenilor pentru nelegiuirile lor, deoarece nu mai salasuia in ei Duhul lui Dumnezeu. Pe langa acesta, in istoria mantuirii neamului omenesc au mai existat si alte semne menite a face cunoscuta voia si planul lui Dumnezeu, cum ar fi cel din Noul Testament privind daramarea Ierusalimului in anul 70 dupa nasterea lui Hristos. Insa cel mai mare semn, cuprins in 

Sfanta Scriptura este marea Cuvantare eshatologica prin care se descopera ultimul act din istoria omenirii, act ce se numeste Infricosata Judecata.
Din tabloul maret al Judecatii de Apoi pe care Iisus Hristos, Domnul, Stapanul si Mantuitorul nostru, o va infaptui la sfarsitul lumii, infatisat in Evanghelia de la Matei, se desprind semne in cer si pe pamant, care vor prevesti apropierea sfarsitului. Atunci Mantuitorul, Judecatorul tuturor va veni intru slava si stralucire cereasca, inconjurat de Sfintii Sai ingeri sa judece viii si mortii. La porunca Sa, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu toti cei din morminte vor invia, iar cei vii se vor schimba si se vor prezenta in fata Dreptului Judecator pentru a-si primi rasplata cuvenita dupa faptele lor, fericirea sau osanda vesnica.

Dupa cuvantul Domnului, nimeni nu se va putea sustrage acestei judecati si fiecare va da seama la scaunul de judecata daca a implinit sau nu poruncile lui Dumnezeu. Atunci vor iesi la iveala toate gandurile si faptele lor netinandu-se cont de talentul lor, de agonisirile lor materiale, de pozitiile lor din societate, ci de faptele iubirii si slujirii lui Dumnezeu si a aproapelui.
Cei care in viata lor au implinit sfintele porunci ale Mantuitorului Hristos prin savarsirea faptelor bune, cei care au trait Evanghelia, in inima careia sta porunca iubirii, ca un indreptar dumnezeiesc in viata morala de toate zilele vor fi partasi slavei lui Dumnezeu, impartasindu-se vesnic de bunatatile dumnezeirii. Aceste fapte ale milei sufletesti si trupesti ne sunt evocate in cuvinte sugestive de Evanghelia de astazi: „Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii: caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.

Atunci dreptii Ii vor raspunde zi-cand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Ti-am dat sa mananci? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”(Matei XXV, 34-40).

Iata, iubiti credinciosi, din aceste cuvinte reiese atitudinea pe care noi, crestinii, trebuie sa o avem fata de semenii nostri in aceasta viata pamanteasca, pentru a avea parte de fericire in imparatia slavei lui Dumnezeu. Toate aceste indemnuri cerute de Mantuitorul Iisus Hristos in Evanghelia Sa, privind implinirea poruncii slujirii aproapelui, trebuie sa le socotim drept datorii vrednice de urmat pentru mostenirea vietii vesnice. Cel ce-si face drept scop in viata a infaptui in fiinta sa si in lume cele ale lui Dumnezeu, modelandu-si fiinta tot mai mult dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este un om luminat de perspectiva vesniciei si va avea parte de fericire in imparatia lui Dumnezeu.

Mantuirea sufleteasca este posibila numai atunci cand slujirea noastra se indreapta, in orice loc, in orice timp sau situatie, fata de Dumnezeu si semeni. Slujindu-i pe acesti „frati prea mici” ai Mantuitorului, adica pe cei sarmani, il slujim pe Dumnezeu, izvorul nesecat de iubire jertfelnica fata de omenire.

Sa fim incredintati ca pe acest drum al slujirii nu vom fi singuri, ci vom fi calauziti de Cel ce este „Calea, Adevarul si Viata” (Ioan XIV, 6), Hristos Domnul, Care merge alaturi de noi, sprijinindu-ne si intarindu-ne. Urmand calea pe care ne-o descopera Hristos in Evanghelia Sa, mergand pe aceasta cale impreuna cu El, viata noastra va fi o continua slujire si daruire spre binele semenilor nostri si spre mantuirea noastra, pregatindu-ne astfel pentru viata de dincolo, de a fi cat mai aproape de Dumnezeu.
Marea problema care trebuie sa ne framante in viata este cea a marii intalniri cu Mantuitorul Hristos care ne-a rascumparat cu Sangele Sau pentru o viata indumnezeita si vesnica, si raspunsul nostru din ziua marii intalniri cu El, fata de care vom da socoteala de toate faptele noastre pamantesti.

Numai prin faptele de iubire si daruire fata de aproapele nostru, slujim binelui, si in fata Dreptului Judecator nu ne vom inspaimanta, ci dimpotriva, ne vom infatisa ca implinitori ai Evangheliei, dand raspuns bun la infricosata judecata, spre bucuria arvunei vietii vesnice.
Insa cei care in viata lor au nesocotit Evanghelia si poruncile Bisericii, traind in mocirla pacatelor, cei care au avut puterea sa se impotriveasca pacatului dar nu au facut-o, se vor inspaimanta in fata Dreptatii supreme la ceasul judecatii, stiind ca vor merge „in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si slujitorilor lui”(Matei XXV, 41), in intunericul cel mai din afara, unde va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

Meditand la tabloul infricosator al Judecatii de Apoi si nestiind ziua sau ceasul cand va veni, pentru a doua oara Fiul Omului, sa judece viii si mortii, sa cautam a ne sili ca in gradina sufletului nostru sa cultivam numai florile alese ale virtutilor, printr-o prefacere a vietii noastre intr-o permanenta slujire a semenilor care sa ne ofere fericirea in imparatia slavei lui Dumnezeu. Atunci, in ziua infricosatei judecati, vom avea taria de a privi cu ochii nostri Lumina Vietii, Lumina imparatiei lui Dumnezeu, si vom auzi glasul suav al Judecatorului care ne cheama: „Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii” (Matei XXV, 34).