Parintele a dat binecuvantarea la Baikonur: zbor fara incidente in Cosmos!

Odata ce parintele Serghei a binecuvantat racheta Soyuz, aceasta a parcurs toate etapele ce o pregatesc pentru o lansare reusita de pe cosmodromul din Baikonur! Doi astronauti rusi si unul american vor porni marti in spatiu, spre Statia Spatiala Internationala. Noutatea e ca se va folosi o noua rampa, caci cea folosita pana acum, Gagarin, e in reparatii. 

Oleg Novitsky – comandant, Yevgeny Tarelkin si Kevin Ford – ingineri, primul de la Roscosmos, al doilea de la NASA, incep o misiune de cinci luni pe ISS. Racheta a fost ridicata pe pozitie, la Baikonur, inca de duminica. Imaginile surprind preparativele pentru lansare la Baikonur: slujba tinuta de parintele Serghei, probabil un spectacol nemaivazut de astronautul american, singurul care a mai fost in spatiu, rusii fiind la prima lor misiune, Tarelkin isi permite o ultima ferchezuiala pamanteana la salonul de frizerie al Hotelului Cosmonautilor de la Baikonur, un martor a zeci de lansari – un mecanic al locomotivei ce tracteaza uriasa racheta afara din hangar

Hristos eliberează pe om şi-l vindecă de înstrăinare

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

'În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinuturile Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.' (Luca 8, 26-39)

În Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii vedem că bărbatul chinuit de demon din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni. Viaţa lui era un chin, deşi era viu, totuşi el trăia printre cei morţi, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social. Din această atitudine a omului demonizat vedem că păcatul, înţeles ca lucrare a demonilor în viaţa oamenilor, înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni şi de ei înşişi.

Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoană chemată la comuniune de iubire şi viaţă veşnică cu Persoanele Sfintei Treimi: 'Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră' (Facere 1, 26).

Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor şi nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă iubeşte pe Dumnezeu - Izvorul şi Dăruitorul vieţii veşnice.

Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma şarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărţit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi a slăbit legătura de viaţă veşnică sau comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului faţă de Dumnezeu era viaţa, neascultarea lui a devenit moarte. După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui Dumnezeu - Dătătorul de viaţă (Facere 3, 22).

Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a păcătuit, el s-a îndepărtat şi s-a ascuns de Dumnezeu (cf. Facere 2, 8-11).

Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul şi în inima sa, precum şi în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veşmânt luminos, aşa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat şi trupul lui de lumina harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăieşte mai mult trupeşte decât duhovniceşte.

După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde şi armonia cu creaturile, cu semenii şi cu natura înconjurătoare (cf. Facere 2, 12-14).

Fiindcă omul uită de Dumnezeu şi nu-L mai iubeşte, Dumnezeu devine exterior omului, devine un străin de care omul se teme şi se ascunde.

Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu şi de calea care duce la viaţă veşnică

Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în sine, iubire de sine mai mult decât dăruire de sine altora.

Înstrăinarea aceasta este şi o sărăcire şi o răcire a relaţiilor spirituale cu Dumnezeu şi cu semenii. Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl face să se lipească de realităţile vizibile, limitate şi trecătoare, ca de ultima şi singura realitate.

Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la moarte, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup (cf. Ioan 1, 14), pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii - învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Sfinţii Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul că prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se mai înstrăineze de Dumnezeu - Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice.

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că 'prin El (Hristos) avem şi unii, şi alţii (adică iudeii şi neamurile, n.n.) apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (...) spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh' (Efeseni 2, 18 - 20 şi 22).

Vedem, aşadar, că rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu în oameni şi a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins şi veşnic Se face om văzut, cuprins în trup şi muritor, pentru ca omul să se facă părtaş la viaţa lui Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins şi nemuritor, adică părtaş al vieţii veşnice în toată plinătatea ei.

De aceea, acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că 'întru El (Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii' (Efeseni 3, 17 şi 19).

Iar când vorbeşte mai direct despre scopul acestei locuiri a plinătăţii dumnezeirii în Hristos-Omul, Sfântul Apostol Pavel zice: 'Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, (...) şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu' (Efeseni 3, 17 şi 19).

Dar într-un înţeles şi mai adânc, prin Întruparea şi Naşterea Sa ca Om, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu împlineşte dorinţa şi planul lui Dumnezeu-Tatăl de înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea harului Sfântului Duh: 'Precum întru El (Hristos) ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, care ne-a fost dăruit nouă prin Fiul Său cel iubit' (Efeseni 1, 4-6).
Acelaşi adevăr al înfierii omului prin harul dumnezeiesc, ca urmare a venirii lui Hristos în lume, ni-l arată şi Sfântul Ioan Evanghelistul când zice: 'Şi celor câţi L-au primit pe Hristos, care cred în numele Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut' (Ioan 1, 12-13).

Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 1-9), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).

Botezul este taina înfierii oamenilor prin harul Sfântului Duh

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte zicând: 'Crezând în El (în Hristos) aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărare celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale' (Efeseni 1, 13-14). 'Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte' (Galateni 4, 6).

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13), prin sălăşluirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru.

Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, 'împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu' (Efeseni 2, 19) în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului' (I Timotei 3, 15), fraţi ai lui Hristos (cf. Evrei 2, 11-12), templu al Sfântului Duh (cf. I Corinteni 3, 16 -17) în care locuieşte Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel adresate corintenilor: 'noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că 'Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu (...) şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice' zice Domnul Atotţiitorul' (2 Corinteni 6, 16 şi 18).

Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare şi ea cheamă pe oameni la săvârşirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiţi, după har, ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos şi locaş al Sfântului Duh.

Vindecarea de înstrăinare prin rugăciune şi fapte bune

Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea şi comuniunea cu El prin rugăciune şi prin fapte bune. De aceea, trebuie să ne rugăm dimineaţa şi seara, dar şi înainte şi după începerea unei activităţi. În popor se spune: 'Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu'. Trebuie să ne rugăm înainte şi după micul dejun, prânz şi cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie şi în vreme de necaz. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El şi să-i cerem ajutorul în toate împrejurările vieţii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: 'Rugaţi-vă neîncetat' (1 Tesaloniceni 1, 17). Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veşnic presupune o relaţie dintre chip şi Arhetip, o relaţie permanentă a comuniunii care găseşte în rugăciune forma sa cea mai firească şi necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip. Creat după chipul Dumnezeului Celui Veşnic şi Personal, omul, deşi limitat, este chemat să participe la viaţa dumnezeiască veşnică şi la bogăţia Sa nesfârşită de frumuseţe şi iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie şi o preamărire a legăturii vii a omului creat cu Dumnezeul său Cel Veşnic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că 'atunci când omul încetează să se roage, începe să păcătuiască'.

Totuşi rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul şi cu toţi credincioşii, este şi o întărire în credinţă şi în iubire frăţească.

Întrucât Biserica este 'casa lui Dumnezeu', când participăm la slujbele Bisericii, simţim cel mai mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos (Romani 8, 28-29) şi templu al Sfântului Duh (1 Corinteni 3, 16-17; 2 Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 21), şi chemaţi a fi părtaşi la comuniunea şi slava veşnică a lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Filipeni 3, 21; Coloseni 3, 4).

Trebuie să iubim Biserica şi să nu ne înstrăinăm de ea niciodată

Chiar şi cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară ş.a).

Înstrăinarea de Biserică şi de viaţa creştină ortodoxă devine adesea şi înstrăinare de propria familie, prin trecerea la alte credinţe. De asemenea, divorţul între soţ şi soţie, abandonarea părinţilor în vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie şi a oamenilor de ei înşişi, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem aşadar că înstrăinarea aduce însingurare şi suferinţă, pe când rugăciunea multă şi comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viaţă şi bucurie.

Înaintaşii noştri au avut conştiinţa responsabilităţii pentru păstrarea dreptei credinţe, ca bază a dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu.
Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă şi autosuficientă. Sufletul omului contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie asaltat de învăţăturile greşite ale unor secte şi erezii, dar şi de o religiozitate difuză sau sincretistă. Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o 'parareligie', ce imită religia, fără a face însă referire la Dumnezeu.

O înnoire spirituală profundă şi autentică este singurul răspuns credibil la criza spirituală pe care o trăim. Doar sfinţenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări. Este vorba de o schimbare dificilă, în noi înşine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar şi superficial; între ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial în viaţa noastră personală şi în viaţa comunităţilor noastre. În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii umane, sfinţenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocaţia şi idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26). Fiinţa umană se îndumnezeieşte prin har, în măsura în care participă la viaţa şi sfinţenia Dumnezeului Celui Viu şi Sfânt. Paradoxul omului este acela că deşi este păcătos, el este totuşi chemat să devină sfânt. De aceea, pocăinţa (întoarcerea la Dumnezeu) şi iertarea sunt acte de înnoire spirituală şi de umanizare. Potrivit Revelaţiei divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). 'Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu', spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.



† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cultul morţilor şi consolarea îndoliaţilor

 

'În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.'(Luca 7, 11-16)

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii faţă de aproapele se împlineşte şi prin grija faţă de cei trecuţi din viaţa aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învaţă să arătăm compasiune oamenilor îndureraţi în urma trecerii la Domnul a celor apropiaţi lor.

În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează şi pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinţei mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie şi rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece 'fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem' (Romani 14, 8). Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii 'stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii' (Romani 14, 9), iar 'dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună' (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morţilor se bazează pe multe dovezi scripturistice şi patristice referitoare la rugăciunile pentru morţi, încât pomenirea morţilor este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credinţă al Evangheliei.

Din punct de vedere creştin, moartea poate avea trei înţelesuri: moarte fizică, adică despărţirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), şi moarte veşnică, adică despărţirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinţei şi nepocăinţei.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum 'trecerea în nefiinţă', distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morţii lui (cf. Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr şi bogatul nemilostiv arată continuitatea vieţii sufletului dincolo de mormânt, adică după despărţirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31). Apocalipsa vorbeşte despre sufletele sfinţilor care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos 'stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii' (Romani 14, 9), iar 'cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi' (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viaţa sufletească.

Adevăratul creştin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28). Moartea fizică nu-i poate despărţi total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morţi şi se află uniţi în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevăraţii creştini menţin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiţi în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutaţi prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate şi devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare şi se ţinea post şapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morţi pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau şi fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: 'Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai!' (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepţi şi temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înţelepciunea (7, 35), spune: 'Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea'.

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morţi se vede în Cartea a doua a Macabeilor (12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulţi iudei, voind să ridice trupurile celor căzuţi, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia. Şi, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulţimea ca Dumnezeu să le ierte celor morţi acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: 'Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat' (12, 46).

În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate şi după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: 'Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie' (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredinţa, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură şi nepocăinţa. De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie1, întrucât au căzut din adevărul credinţei, şi nici pentru sinucigaşi, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh.

Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul Iisus Hristos deseori a săvârşit minuni, nu fiindcă a fost rugat de cei bolnavi, ci fiindcă alţii s-au rugat pentru ei, ca de pildă: vindecarea copilului unui slujitor regesc (roman) (cf. Ioan 4, 46-53), vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28), vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Matei 7, 5-10), învierea fiului văduvei din Nain din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 7, 11-15), învierea fiicei lui Iair (cf. Luca 8, 42-56), învierea lui Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44). Iar Sfântul Apostol Petru a înviat din morţi în Iope pe Tavita, o fecioară cunoscută prin faptele ei bune. Deci, minunile acestea s-au săvârşit pentru credinţa şi rugăciunea altora.

Mântuitorul însuşi arată că prin credinţă şi iubire totul este posibil: 'Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi' (Matei 21, 22; Marcu 9, 23), mai ales când omul caută împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33). De aceea Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: 'Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii', şi adaugă: 'Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru' (1 Timotei 2, 1-3). Apostolul nu opreşte rugăciunile pentru cei adormiţi, ba chiar spune că atât de mare era iubirea unor creştini pentru cei adormiţi şi atât de mare era credinţa lor că-i pot ajuta, încât se botezau pentru ei (cf. 1 Corinteni 15, 29). Mormântul nu poate stăvili sau birui iubirea faţă de cei adormiţi în Domnul (cf. 1 Corinteni 13, 8). De aceea, rugăciunea pentru morţi este o datorie morală: 'Datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi' (1 Ioan 3, 16), deoarece: 'mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi' (Ioan 15, 13).

Practica rugăciunii şi pomenirii morţilor este atestată de mărturii apostolice şi patristice. Printre cele mai vechi Liturghii care ni s-au păstrat se află Liturghia cuprinsă în cartea a VIII-a din Constituţiile Apostolice. În această Liturghie se menţionează pomenirea morţilor, începând mai întâi cu sfinţii: 'încă aducem Ţie [această jertfă – n.n.] pentru toţi sfinţii care din veac Ţi-au plăcut Ţie, pentru patriarhi, prooroci, drepţi, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi, diaconi, ipodiaconi, lectori, cântăreţi, pentru toate fecioarele, văduvele, laicii şi pentru toţi al căror nume îl ştii' 2.

În Liturghia Sfântului Iacob se întâlneşte, de asemenea, pomenirea celor adormiţi în Domnul: 'Adu-ţi aminte, Doamne Dumnezeule, de sufletele şi de tot trupul pe care l-am pomenit şi pe care nu l-am pomenit, adu-ţi aminte de cei dreptcredincioşi de la Avel cel drept până în ziua de astăzi. Însuţi odihneşte-i acolo unde este ţara celor vii, în împărăţia Ta, în desfătarea Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al părinţilor noştri, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea, unde străluceşte lumina feţei Tale şi totdeauna luminează'3.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare († 379), cei morţi sunt pomeniţi în trei momente diferite: la Proscomidie, după citirea Evangheliei într-o ectenie specială şi după sfinţirea darurilor: 'Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N.), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale' 4.

Despre pomenirea morţilor avem mărturii la scriitorii bisericeşti şi Sfinţii Părinţi încă din veacurile primare.

Tertulian († 240) scrie în una din operele sale: 'Noi aducem ofrande pentru cei morţi în fiecare an la ziua morţii lor'5.

Sfântul Epifanie de Salamina († 403), combătând învăţătura lui Arie, care nega rostul şi eficacitatea rugăciunilor pentru cei morţi, scrie: 'Pentru cei morţi se fac pomeniri pe nume, săvârşindu-se rugăciuni şi servicii publice şi milostenii ' 6.

Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386) adevereşte aceeaşi practică a Bisericii: 'Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi episcopii adormiţi şi, în scurt, pentru toţi cei mutaţi înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă şi preaînfricoşătoare ce este pusă înainte'7.

Istoricul Eusebiu al Cezareei († 340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: 'Tot poporul cu preoţii adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin'8.

Fericitul Augustin († 430) învaţă şi el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiţi: 'Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare şi milosteniile făcute pentru sufletele morţilor ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor'9.

Sfântul Ioan Damaschinul († 749) se exprimă astfel când vorbeşte despre rugăciunile pentru morţi la Sfânta Liturghie: 'Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei şi înfricoşătoarei Jertfe care este pusă înainte' 10.

Înţelegem, aşadar, că, în primul rând, pomenirea morţilor este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Dar întrucât nu se cunoaşte precis starea sufletelor celor care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci, toţi cei trecuţi la viaţă veşnică au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales dacă au plecat din lumea aceasta fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se iartă acele păcate pentru care cei decedaţi în Domnul nu au mai avut timp să arate pocăinţă prin fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de pomenire simt o uşurare a sufletului şi o bucurie, mai ales când sunt pomeniţi la Sfânta Liturghie şi se împart milostenii (pomeni) în numele lor11. Milostenia, ca expresie a iubirii frăţeşti, este acoperitoare de multe păcate. De aceea, rugăciunile şi milosteniile sau ofrandele pentru cei adormiţi în Domnul îi ajută mult să intre în starea de comuniune spirituală cu Biserica rugătoare.

În al doilea rând, pomenirea morţilor este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea 'necropolă', adică 'oraşul morţilor'. Creştinismul a schimbat numele locului din 'necropolă' în 'cimitir', adică 'dormitor' unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: 'De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm'12. Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă 'adormiţi în Domnul'. Ei au adormit în Domnul întru aşteptarea învierii de obşte, la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El va judeca viii şi morţii, iar 'împărăţia Lui nu va avea sfârşit' (Luca 1, 33). Mai mult, în vremurile păgâne, coşciugul de piatră sau marmură în care era depus mortul se numea 'sarcofag'. În limba greacă, 'sarcofag' înseamnă 'mâncător de trup' sau 'mâncător de carne', deoarece carnea trupului celui mort se descompunea şi era mâncată de viermi. Creştinii nu au mai numit coşciugul 'sarcofag', ci l-au numit 'sicriu', adică o cutie, sau un chivot în care se păstrează un obiect de mare preţ, un odor. Acest odor de mare preţ este trupul creştinului, templu al Sfântului Duh (cf. 1 Corinteni 6, 19). De aceea trupul celui decedat nu se arde, ci se înhumează, adică se aşază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu faţa spre răsărit, aşteptând venirea în slavă a lui Hristos, Răsăritul Cel de Sus, deodată cu învierea morţilor şi Judecata de Apoi. Iar după judecata universală, drepţii vor moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu pregătită pentru oamenii care au crezut în Iisus Hristos, L-au iubit şi au împlinit poruncile Lui. Deja din terminologia noastră creştină cu privire la cimitir şi sicriu se vede cât de mare este preţuirea nu numai a sufletului, ci şi a trupului celui care a adormit în Domnul. Această preţuire a trupurilor celor adormiţi în Domnul se vede şi în faptul că mergem des la morminte, aprindem lumânări lângă crucea de pe mormânt, aşezăm flori pe morminte şi îngrijim mormintele. De altfel, modul în care un popor îşi respectă copiii, bătrânii şi morţii arată gradul lui de credinţă şi de civilizaţie. Îngrijirea mormintelor este, aşadar, un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul şi aşteaptă împreună cu Biserica învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. De ce? Pentru că mântuirea omului este deplină când se mântuieşte nu numai sufletul, ci şi trupul, prin învierea sau ridicarea acestuia din stricăciune în ziua învierii de obşte şi prin intrarea lui în Împărăţia Preasfintei Treimi.

În al treilea rând, actul de pomenire al celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică 'în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci'. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei adormiţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos - Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune. La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş.u.). După ce s-a terminat slujba Parastasului, coliva şi colacii se împart, se dăruiesc de pomană (spre pomenire) celor prezenţi, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârşeşte o faptă bună, adică plină de lumină, o faptă a dragostei creştine, care este simbolizată de lumânarea aprinsă deasupra colivei. Deci, săvârşind fapte bune izvorâte din credinţă, adunăm lumină în suflet, deoarece numai prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni devenim noi lumini în faţa lui Dumnezeu, 'Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul' (Iacov 1, 17), şi lumini în faţa oamenilor (cf. Matei 5, 16).

Deci, rugăciunile, prescurile şi lumânările de la Liturghie aduse pentru cei adormiţi în Domnul şi milosteniile săvârşite în numele lor ajută sufletelor acestora, dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut timpul să săvârşească faptele pocăinţei, dar au murit totuşi în necredinţă.

Din Evanghelia de azi mai învăţăm că avem datoria să fim alături de toţi oamenii îndoliaţi, care plâng pe morţii lor. Prezenţa noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară şi benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune 'Nu mai plânge!' celor care, fiind copleşiţi de durere, plâng necontenit. Trebuie, aşadar, să aducem consolare părinţilor îndureraţi sau îndoliaţi care plâng pe copiii lor decedaţi fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndureraţi, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi şi prin noi, în sufletele noastre şi prin prezenţa noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Să ne rugăm Domnului Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, Lumina lumii (Ioan 8, 12), Care a zis: 'Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri' (Ioan 11, 25), să dăruiască lumină şi bucurie, pace şi odihnă sufletelor celor adormiţi în Domnul, să mângâie şi să întărească sufleteşte pe toţi cei întristaţi şi îndoliaţi, având nădejde în învierea lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 Pr. Magistr. I. Chirvasie, 'Pentru care morţi se roagă Biserica', Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, pp. 557-568.

2 Constituţiile Apostolice, Migne, PG 1, col. 1105.

3 Hermann Adalbert Daniel, Codex liturgicus ecclesiae universae, Lipsca, 1853, t. IV. pp. 120-121, citat la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Cultul morţilor, Cernăuţi, 1938, p. 14.

4 Rugăciunile pentru morţi se află şi în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiana, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morţilor, pp. 17-18. Pentru pomenirea morţilor în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, 'Grija pentru cei morţi în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparaţie cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin', Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428. Rugăciunile pentru morţi se află, de asemenea, şi în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri, trad. de Iosif şGheorghianţ Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare.

5 '[...] oblationes pro defunctis pro natalitiis annua die facimus'. Liber de corona militis, c. III, Migne, PL 2, col. 79B, şi De exhortatione castitatis, cap. XI, Migne, PL 1, col. 975.

6 Adversus haereses, cartea a III-a, cap. LXXV, 7 şi 27, Migne, PG 42, col. 513.

7 Cateheza V mistagogică, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), Bucureşti, 1945, p. 570.

8 Vita Constantini, lib. IV, cap. 71, Migne, PG 20, col. 1125.

9 Sermo, 172, 2, Migne, PL 38, col. 936.

10 Laudă la martira Varvara, c. 22, Migne, PG 95, col. 813; Idem, Despre cei adormiţi în credinţă, c. 21, Migne, PG 95, col. 249 şi 268. Hom. XLV, 2 in Genesim, Migne, PG 54, col. 416. vl Hom. LXVII, 4 in Genesim, Migne, PG 54, col. 577.

11 Comentar la Evanghelia după Ioan, Omilia 62, 5.

12 Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.

Placerea a fost creata de Dumnezeu

Placerea a fost creata de Dumnezeu, iar nu de diavol. Acesta din urma nu a creat nimic, el neavand nici o putere de creatie. Diavolul este cel care face totul pe dos fata de Bunul Dumnezeu, straduindu-se sa scoata din ordinea fireasca toate lucrurile, spre a fi intrebuintate intr-un mod nefiresc.

Placerea a fost creata de Dumnezeu spre odihna si bucuria omului, insa diavolul a cautat neincetat sa o perverteasca, facand din aceasta un ambalaj de suprafata al tuturor ispitelor sale. Astfel, orice pacat promite o placere, insa placere nu este, ci inselare si, mai apoi, suferinta.

Placerea inca mai este vazuta, de catre unii, drept opera a diavolului, cautand astfel sa-si refuze orice placere, oricat de fireasca si nevinovata ar fi. Astfel, nu de putine ori s-a ajuns la exagerari de tot felul, chiar si in randul unor duhovnici, care au supus mustrarii placeri dintre cele mai normale.

Placerea a fost creata de Dumnezeu

Cand ne impartasim de o placere oarecare, in forma ei sanatoasa, normala si aducatoare de bucurie, ne aflam intr-o stare dorita de Dumnezeu. Cu toate ca multi s-au pierdut si inca se vor mai pierde, ca urmare a intelegerii gresite a placerilor de tot felul, acestea raman tot creatia lui Dumnezeu. Diavolul nu a reusit sa creeze nici o placere, el fiind tatal minciunii si izvorul tuturor rautatilor.

Tot ceea ce pot face diavolii este sa-i incurajeze pe oameni sa guste din placerile pe care le-a creat Dumnezeu, insa in momente, moduri sau masuri nepotrivite (nefiresti). Dumnezeu, care a creat placerea, a pus si o randuiala fireasca in aceasta. Astfel, exista un timp, un mod si o masura fireasca pentru fiecare placere, orice salt peste acestea fiind socotit drept pacat.

Toata stradania diavolului este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu. Diavolul cauta sa scoata placerea din conditia ei normala, tragand-o spre forme cat mai nefiresti si cat mai urate de Creatorul ei. Neputand oferi nici o placere autentica, diavolul cauta sa anuleze adevaratele placeri, oferite de Dumnezeu, punand in locul lor fapte neplacute, imbracate insa in haine placute. Astfel, pornind de la hrana si sexualitate, o intreaga lume a ajuns roaba desfranarii si imbuibarii.

Diavolul cauta sa induca omului o sete din ce in ce mai mare, dupa o placere din ce in ce mai mica, in timp ce omul crede ca este liber, iar placerile cautate sunt reale. Cel desfranat va cauta la nesfarsit placerea sexuala, pe care nu o va putea trai niciodata la masura dorintei aprinsa in el. Tot asa, cel stapanit de imbuibare, va manca din ce in ce mai mult, fara a intelege ca placerea pe care o cauta nu poate fi gasita pe aceasta cale.

Orice activitate sanatoasa care l-ar putea insufleti in vreun fel pe om poate fi inhibata de diavol, fara a-i oferi ceva in schimb. Astfel, ispititorul ii ia omului sufletul si nu-i da nimic in schimb. Cazand in aceasta ispita, multi isi vor incheia viata, cu urmatoarea constatare: "Mi-am irosit viata fara sa apuc sa fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi placut."

Atat durerile, cat si placerile curate, au insusirea ca sunt inconstestabil reale, iar, cat timp se afla sub imperiul lor, omul are la indemana un reper al realitatii. Diavolul cauta sa amane cat mai mult momentul in care omul s-ar putea trezi la realitate, dandu-si seama ca placerea spre care a pornit nu este, de fapt, decat o ispita.

Diavolul nu ingaduie placeri reale. Cand calea lumii (mandria, puterea, ironia, indiferenta etc) este vazuta drept placere, o placere cu adevarat reala este ultimul lucru pe care diavolul vrea ca omul sa-l guste. Aceasta din urma poate distruge, prin contrast, toate placerile mincinoase propovaduite de diavol.

Citirea unei carti bune, doar pentru ca aduce bucurie, iar nu pentru a parea superiori in fata celorlalti, precum si o plimbarea linistita prin natura, sunt urate mult de diavol.

Faptul ca cineva se bucura cu adevarat si dezinteresat de vreun lucru al lumii, numai de dragul acelui lucru, fara a-i pasa catusi de putin de parerea celorlalti, il inarmeaza pe acesta impotriva diavolului, care cauta sa numeasca placeri si bucurii toate acele lucruri care aduc durerea si suferinta.

Placerea de a manca, placerea de a bea, placerea apropierii trupesti (intre soti), placerea de a face sport, placerea de a admira natura, placerea de a canta sau de a practica o arta, precum si placerile de tot felul, in forma lor naturala, nu sunt decat tot atatea prilejuri de a trai bucuria si de a ne manifesta recunostinta fata de Creator. Toate aceste placeri sunt si raman nevinovate cat timp le primim cu multumire si nu ne inrobesc, despartindu-ne de Dumnezeu.

Părintele Paisie Aghioritul, ironizat pe Facebook

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994)

La sfârșitul lunii trecute, poliția din Grecia a arestat un bărbat de 27 de ani pentru crearea și administrarea unei pagini de Facebook în care îl ridiculiza pe părintele Paisie Aghioritul, binecunoscutul monah ortodox, foarte prețuit în întreaga lume.

Arestare pentru blasfemie, în urma miilor de plângeri din întreaga lume

Pagina de Facebook se intitula „Elder Pastitsios”, cu trimitere la pastitsio, un fel de mâncare tradițională grecească cu paste și carne tocată de vită și înfățișa un călugăr cu fața acoperită de acest fel de mâncare. Bărbatul publica imagini și articole cu caracter ironic la adresa Ortodoxiei din Grecia și a părintelui Paisie.
Poliția a declarat că bărbatul a fost arestat în casa sa de pe insula Evia, ca urmare a miilor de plângeri online din lumea întreagă primite de Biroul Departamentului de Stat pentru Criminalitate Cibernetică, care a şi demarat o anchetă. Pagina respectivă a fost desființată, deoarece conținea „blasfemii și insulte la adresa părintelui Paisie și a Ortodoxiei din Grecia, în general”. Ulterior, partidul politic „Zorii Aurii” a depus o plângere în parlamentul elen pe această temă.
În temeiul legislației privind blasfemia în Grecia, vinovatul ar  putea primi doi ani de închisoare și o amendă de până la 3000 de euro.

Blasfemia, actul de defăimare a lucrurilor considerate sfinte

Arestarea sa a declanșat un val de proteste pe internet, fiind interpretată ca un mod de cenzură. Asfel, pe Twitter  s-a creat un grup  numit „Free Geron (Elder) Pastitsios”, iar pe Facebook a mai apărut o pagină ce înfățișa caricatura unui călugăr cu Turnul Eiffel în loc de cap.
După arestarea bărbatului și mediatizarea cazului, sub pretextul libertății de exprimare, dar și celei religioase, a fost creată o petiție care cerea parlamentului grec să-l elibereze pe bărbat și să desființeze legea împotriva blasfemiei din această țară, deși majoritatea țărilor europene au cel puțin câteva legi anti-blasfemie.
Potrivit dicționarului explicativ, blasfemia este actul de defăimare a lucrurilor şi persoanelor considerate sfinte (sau demne de un respect deosebit).

„Uneori, oamenii fac din libertatea de exprimare o sabie”

Un cititor al ziarului Huffington Post, convertit la Ortodoxie, scria că gestul tânărului este o dovadă a lipsei  unei relații cu Dumnezeu a acestuia. „Când ești tânăr, bei, te distrezi, stai până noaptea târziu, consideri că ești tolerat, ba mai mult, interesant. Așa e și când ești înafara credinței. Dar după ce îți întemeiezi o familie și mai dai naștere și unui copil, un astfel de comportament devine indezirabil, chiar respingător. Și, pe măsură ce crești în înțelepciune, te apropii mai mult de Dumnezeu. Iubirea Lui necondiționată față de oameni generează sensibilitatea la blasfemie acelor credincioşi”, scrie acesta. Tot el consideră că legea anti-blasfemie din Grecia reflectă sensibilitatea tradițională creștin-ortodoxă și că oamenii din această țară au dreptul să-și apere în mod legal valorile lor sacre. „Decât să protestăm în mediul online, mai bine să înțelegem că societatea lor rămâne în relație cu divinitatea și astfel de legi sunt și rezonabile, și natural-umane”, concluzionează el.
Un alt cititor al aceluiași ziar afirma: „Din păcate, oamenii fac, uneori, din libertatea de exprimare o sabie. Înțeleptul Paisie a fost omul lui Dumnezeu, dând dovadă de o  credință simplă și plină de compasiune pentru întreaga omenire”.

Biserica Ortodoxă a Greciei îndeamnă la respectul pentru credința celuilalt 

Conducerea Bisericii Ortodoxe a Greciei a cerut respect pentru credința celuilalt, constatând totodată că fenomenul de batjocorire a sfinților, dar și de blasfemiere a numelui lui Hristos, a Maicii Domnului este curent în zilele noastre.
„Pe toți cei care ajung să-l batjocorească pe Părintele Paisie îi lăsăm în mâinile și în dreptatea lui Dumnezeu”, a afirmat mitropolitul de Kastoria. Un alt mitroplit remarca: „Dacă trăia părintele Paisie Aghioritul, l-ar fi considerat pe acest tânăr cel mai mare binefăcător al său”.
Mitropolitul Serafim al Pireului aprecia că „nu trebuie să ridiculizăm prin injurii și prin calomnii ceea ce respectă celălalt. Critica nu este interzisă, dar discernământul și respectul aproapelui față de ceea ce crede acesta au întâietate”.
Înțeleptul Paisie: „Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept”
Părintele Paisie Aghioritul a fost un om al rugăciunii care atrăit cea mai mare parte a vieţii în Marea Lavră de la Sfântul Munte Athos și a trecut la cele veșnice în 1994, la vârsta de 70 de ani. Este iubit și cinstit de creștinii ortodocși din toată lumea, iar cărțile sale au ajuns la sufletele credincioșilor.  Potrivit mărturiilor scrise și nescrise, Părintele Paisie a prevăzut căderea Uniunii Sovietice, invazia Turciei în Cipru și actuala criză economică a Greciei.

Părintele spunea adesea: „Mult mă bucur când văd suflete care iau aminte şi se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli” și că „nimeni nu  poate vătăma sufletul omului, decât numai el însuși”.
Părintelui Paisie a alcătuit mai multe fericiri pentru omul contemporan.  Iată două dintre acestea care se pliază pe situația prezentată în debutul articolului, dar sunt totodată un îndemn pentru orice creștin mărturisitor: „Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă” și  „fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburaţi şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.”

***

„- Părinte, spune-ţi-ne ceva.
- Ce să vă spun?
- Ce vă spune inima...
- Ceea ce îmi spune inima este să iau cuţitul, s-o tai, s-o împart lumii, şi apoi să mor.”
(Surse:vpravoslavie.ru/english, theorthodoxchurch.info, keeptalkinggreece.com, huffingtonpost.com,ro.orthodoxwiki.org)

De ce nu s-a casatorit Hristos

Din primele secole ale Crestinismului si pana la sfarsitul veacurilor au existat si vor exista oameni pentru care Mantuitorul Iisus Hristos este doar un simplu om. Acestia vad in El un om intre oameni, o persoana care prin viata si activitatea Sa a marcat fundamental istoria omenirii. Iar daca Il lipsesc pe Hristos de divinitate, de faptul ca este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, aceste persoane nu vor fi interesate de lucrarea Sa rascumparatoare, de izbavirea neamului omenesc de pacat si mantuire, ci mai ales de diferite aspecte "lumesti”, menite sa redea lumii cat mai fidel adevarul istoric privitor la El.

Aceasta perspectiva se afla la temelia unui demers aproape tot atat de vechi ca si Crestinismul, acela de a deslusi misterul ce invaluie starea Sa civila: a fost sau nu Hristos casatorit? "In fond, daca Iisus a fost intru totul asemenea noua, de ce nu si-ar fi intemeiat o familie”, isi spun ei, nutrind ganduri vecine cu blasfemia. Dovezile, care sa demonstreze faptul ca a fost casatorit si care sa "clatine din temelii" invatatura bimilenara a Bisericii, sunt mult ravnite, cautate si asteptate de unii dintre cercetatorii veacului nostru secularizat.

In cautarea sotiei lui Iisus

Pe acest fundal a aparut recent o stire, ce a facut inconjurul lumii, despre descoperirea unui text foarte vechi, in care Iisus ar pomeni despre "sotia mea”. Textul provine dintr-un mic fragment de papirus, probabil din secolul al IV-lea, parte a unei pagini dintr-un document pierdut. Textul se afla inca in procesul de analiza lingvistica si chimica pentru a determina daca este intr-adevar un fragment dintr-un manuscris din secolul al IV-lea.

Scris in vechea scriere sahidica copta, textul este probabil o traducere a unui document in limba greaca, mai timpuriu. Deoarece randurile pe toate celelalte parti ale fragmentului sunt rupte si incomplete, identificarea unor propozitii deplin inteligibile este imposibila. Se pare ca numele lui Iisus si al Mariei, probabil al Mariei Magdalena, apar, precum si cateva enunturi, in cadrul carora Iisus foloseste expresia "sotia mea”. Este indeobste cunoscut faptul ca in alte scrieri apocrife, din primele secole, Maria Magdalena a fost infatisata ca un ucenic apropiat al lui Iisus, insa nu ca sotie, scrieri cunoscute Parintilor Bisericii. Vehicularea numelui Mariei Magdalena, ca potentiala sotiei a lui Iisus, devine frecventa mai ales dupa descoperirea scrierii apocrife "Evanghelia lui Iuda”.

Faptul ca tot mai multi oameni adera la ipotezele cercetatorilor nu face decat sa arate ca Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, si invatatura Bisericii in general, au devenit in viata noastra realitati lipsite de importanta. Dar, si mai ingrijorator, nu-L traim pe Hristos. De aceea acceptam cu atata usurinta falsificarea adevarului de credinta.

De altfel, Evangheliile si multe din celelalte carti ale Noului Testament, documente de dimensiuni extinse ale primului secol nu ofera niciun indiciu clar potrivit caruia Iisus ar fi fost vreodata casatorit.

Biserica nu poate fi acuzata de o anume conspiratie, de falsificare a adevarului istoric in aceasta privinta, de vreme ce nu exista un motiv intemeiat pentru acest lucru. Sfintii Apostoli si Evanghelisti au consemnat ceea ce ochii lor au vazut, ceea ce urechile lor au auzit si, mai ales, ceea ce Dumnezeu le-a revelat prin inspiratia divina. Mai mult, casatoria era vazuta ca un legamant sfant atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament. Trebuie amintit faptul ca Sfantul Apostol Petru impreuna cu alti Apostoli, au fost casatoriti. Biblia si teologia ortodoxa confirma casatoria ca fiind instituita de Dumnezeu, cinstita si sfanta, una dintre Sfintele Taine ale Bisericii. Asa cum Biserica cinsteste viata in castitate inchinata lui Dumnezeu, tot astfel ea vede in casatorie o imagine a Imparatiei, o cale de cunoastere a lui Dumnezeu.

Hristos, Mirele cel nenuntit

Biserica marturisind ca Mantuitorul Iisus Hristos este "Dumnezeu adevarat” (deofiinta cu Dumnezeu Tatal dupa dumnezeire), si "om adevarat" (deofiinta cu noi dupa omenitate), subliniaza modul Sau unic de existenta in istorie si in vecii vecilor. In Persoana Cuvantului intrupat, nascut din Tatal, mai dinainte de toti vecii, iar la "plinirea vremii” din Fecioara Maria, firea dumnezeiasca si cea omeneasca sunt unite in chipul cel mai deplin cu putinta.

Prin Persoana Sa divino-umana, Mantuitorul Hristos Se arata deasupra scopului nuntii. Daca nunta presupune "unirea intr-un trup" a sotului si sotiei, pentru ca impreuna sa inainteze prin iubire in cunoasterea lui Dumnezeu, spre mantuire, Hristos in calitate de Nou Adam cuprinde in Sine, in chip de taina, intregul neam omenesc.

Prin urmare, "casatoria”, in privinta Mantuitorului, nu trebuie privita in termeni pur omenesti, potrivit firii umane cazute, ci ca realitate duhovniceasca, mai presus de cuget. In acest sens, Sfintii Parinti ne arata ca actul unirii dintre cele doua firi in Persoana lui Hristos reprezinta o "nunta”.

Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: "Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua".

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ni-L descriu pe Hristos in calitate de Mire al Bisericii. Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca "Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau". (Matei 22-2)

In Cantarea Cantarilor raporturile dintre "Cel Iubit" sau "Mire" si dintre "Cea Iubita" si ,"Mireasa" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufletul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.

Astfel, relatia de dragoste jertfelnica constituie modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o "mare" in Hristos si in Biserica. Deloc intamplator, episodul biblic de la Cana Galileii nu ni-L prezinta pe Hristos in calitate de mire, nici ca pe un simplu nuntas, ci ca pe Dumnezeu-Omul, Cel care savarseste minuni prefacand apa in vin. Insusi Mantuitorul este Cel ce binecuvinteaza unirea sotilor prin Taina Nuntii.

Iata de ce Hristos nu a avut - si nu putea avea - o sotie din randul oamenilor, pentru ca in chip tainic, ne cheama pe toti laolalta si pe fiecare in parte, la nunta cea Cereasca.

Sa bagam de seama ca nu cumva, aflandu-ne in cautarea sotiei istorice a lui Hristos, in laboratorul de cercetare a fragmentelor "revolutionare" de papirus, pe prima pagina a ziarelor sau in "prime-time-ul" canalelor de stiri, sa uitam, asemenea fecioarelor celor lenese, ca El, "Mirele cel nenuntit”,  vine catre noi in miez de noapte.

Radu Alexandru

Sfantul Dionisie Areopagitul

Sfantul Dionisie Areopagitul, praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 3 octombrie, reprezinta o culme a gandirii patristice. Scrierile pastrate de la acesta, de mici dimensiuni, au un continut teologic deosebit de adanc. Poate ca nici un alt autor patristic nu s-a bucurat de o atentie mai mare decat el, atat in Rasaritul ortodox, cat si in Occidentul catolic si protestant.

Despre acesta citim in Sfanta Scriptura, unde gasim scris: "Iar in Atena, pe cand Pavel ii astepta, duhul lui se indarjea in el, vazand ca cetatea este plina de idoli. Deci discuta in sinagoga cu iudeii si cu cei credinciosi, si in piata, in fiecare zi, cu cei ce erau de fata. Iar unii dintre filozofii epicurei si stoici discutau cu el, si unii ziceau: Ce voieste, oare, sa ne spuna acest semanator de cuvinte? Iar altii ziceau: Se pare ca este vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea. Si luandu-l cu ei, l-au dus in Areopag, zicand: Putem sa cunoastem si noi ce este aceasta invatatura noua, graita de tine? Caci tu aduci la auzul nostru lucruri straine. Voim deci sa stim ce vor sa fie acestea. Toti atenienii si strainii, care locuiau acolo, nu-si petreceau timpul decat spunand sau auzind ceva nou. Si Pavel, stand in mijlocul Areopagului, a zis: (...) Si auzind despre invierea mortilor, unii l-au luat in ras, iar altii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta si altadata. Astfel Pavel a iesit din mijlocul lor. Iar unii barbati, alipindu-se de el, au crezut, intre care si Dionisie Areopagitul si o femeie cu numele Damaris, si altii impreuna cu ei" (Fapte 17, 16-34).

Sfantul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfantului Apostol Pavel

Dionisie Areopagitul, nascut in orasul Atena, a fost instruit in tainele filosofiei, atat acasa, cat si in celebrele scoli din oras. Dupa ce a finalizat studiile de filosofie, in Atena, el a plecat in Egipt, pentru a si le completa. Totodata, el avea si bune cunostinte astronomice. Pe cand se afla in Egipt, in Ierusalim avea loc rastignirea Mantuitorului. Potrivit traditiei, cand Dionisie a vazut cerurile intunecandu-se, intr-un ceas neobisnuit al zilei, el ar fi rostit urmatoarele cuvinte: "Sau Dumnezeu patimeste, sau lumea aceasta vazuta se sfarseste."

Intorcandu-se in Atena, inteleptul Dionisie a ajuns un membru de seama in Areopag. Astfel, el a luat parte la cuvantarea sustinuta in Areopag de Sfantul Apostol Pavel. In anul 51, Dionisie se va converti la crestinism, fiind botezat de Sfantul Pavel, si se va numara intre cei saptezeci de Apostoli.

Sfantul Apostol Pavel l-a randuit pe Dionisie drept episcop al Atenei. Dupa o vreme, sfantul a renuntat la toate si a urmat Apostolului Pavel, in calatoriile sale misionare. Astfel, el a ajuns si in Ierusalim, unde a intalnit-o pe Maica Domnului, intalnire despre care a scris, mai apoi, intr-una dintre cartile sale. Sfantul Dionisie Areopagitul s-a numarat printre Apostoli si episcopi, cand acestia s-au adunat la Adormirea Maicii Domnului.

Sfantul Apostol Pavel a primit mucenicia, in anul 67, in Roma. Sfantul Dionisie, fiind probabil de fata, a simtit si el dorinta de a-L slavi de Dumnezeu cu moarte muceniceasca. Potrivit traditiei, dupa moartea Apostolului Pavel, la indemnul Sfantului Clement, episcopul Romei, Sfantul Dionisie va pleca in Galia, impreuna cu preotul Rustic si pe diaconul Elefterie. Aici, el zideste o biserica in cetatea Parisului si converteste multi pagani la crestinism.

In cele din urma, in anul 96, sub domnia imparatului Domitian (81-96), Sfantul Dionise Areopagitul a fost prins si chinuit pentru credinta sa, impreuna cu Rustic si Elefterie. Toti trei au suferit moarte martirica, taindu-li-se capul, in Paris. Mai apoi, in ziua de 3 octombrie, o crestina instarita din oras a cumparat un mormant nou si, luand trupurile sfintilor barbati, le-a ingropat in acesta. Traditia mentioneaza ca Sfantul Dionisie a murit la peste 90 de ani. Locul muceniciei este declarat a fi Parisul, dar nu este exclus ca acesta sa fi fost altul.

Sfanta Traditie a consemnat doua vieti diferite ale Sfantului Dionisie Areopagitul. Acest lucru s-a produs din cauza confuziei dintre acesta si Sfantul Dionisie al Parisului. Nu se poate afirma cu exactitate daca Sfantul Dionisie Areopagitul a facut sau nu o calatorie in Galia. Nu se poate spune daca el a fost sau nu in regiunea Romei. Este putin probabil ca el sa fi intemeiat prima comunitate crestina din Paris.

Potrivit lui Dionisie din Furna, care ne-a lasat o celebra Erminie a picturii bizantine, Sfantul Dionisie Areopagitul trebuie zugravit batran, cu parul lung si cret, avand barba despicata in doua, iar in maini purtand o hartie, pe care sa scrie: "Aducandu-ne aminte, dar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de Cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi..."

Sfantul Dionisie Areopagitul. Scrierile.

Cele mai cunoscute texte pastrate de la Sfantul Dionisie Areopagitul sunt urmatoarele patru tratate: "Despre numirile dumnezeiesti"; "Despre teologia mistica"; "Despre ierarhia cereasca"; "Despre ierarhia bisericeasca", insotite de zece scrisori. Invatatura cuprinsa in aceasta opera este deplin ortodoxa.

Potrivit mai multor cercetatori, autorul lucrarilor amintite nu ar fi insa ucenicul Sfantului Apostol Pavel, ci un autor crestin din secolul al V-lea, care scrie sub pseudonimul "Dionisie Areopagitul". Astfel, in studiile occidentale, aceste scrieri apar sub numele "Pseudo-Dionisie Areopagitul" sau "Dionisie Pseudo-Areopagitul".

Paternitatea areopagitica a textelor a fost pusa la indoiala pentru prima data in perioada Renasterii, de catre filologul renascentist Lorenzo Valla (+1457). Patrologii Claudio Moreschinni si Enrico Norelli afirma clar ca operele puse pe seama Sfantului Dionisie Areopagitul nu ii pot apartine. Motivele invocate de acestia sunt urmatoarele: in aceste scrieri, forma canonului Sfintei Scripturi este cea care apare abia prin secolul al III-lea; sunt folositi termeni care apartin hristologiei enuntate de Sinodul al IV-lea de la Calcedon; formele monahale prezentate in aceste scrieri sunt cu neputinta sa fi existat astfel inca din primul secol crestin. Astfel, potrivit celor doi autorul real al acestui corpus nu este Sfantul Dionisie Areopagitul.

Pe de alta parte, teologi precum parintele Dumitru Staniloae, formuleaza o serie de argumente care sustin paternitatea Sfantului Dionisie Areopagitul asupra operelor discutate. Argumentele de ordin istoric sunt destul de clare, ele referindu-se la aceleasi evenimente expuse mai sus. Astfel, parintele Staniloae nu recunoaste vreo influenta a unui Sinod Ecumenic asupra scrierilor, ceea ce plaseaza data de lucru a acestora inainte de anul 325. Cat despre monahism, parintele sustine cu tarie ca au existat monahi inca de timpuriu, chiar daca nu avem marturii clare din acea perioada.

Faptul ca in aceaste scrieri nu se citeaza alti autori se datoreaza faptului ca, cel putin in primele secole, apelul fundamental se facea direct la Sfanta Scriptura, deci mai putin la alte scrieri. Mai departe, Sfantul Dionisie Areopagitul nu poate fi acuzat de panteism, asemenea reprezentantilor curentului neo-platonic, caci el nu identifica niciodata pe Dumnezeu cu lumea, ci face o distinctie clara si corecta a raportului dintre Dumnezeu si lume.

Sfantul Dionisie Areopagitul este primul autor patristic care ne-a lasat o ierarhizare a cetelor ingeresti. Potrivit acestuia, in prima treapta, care este cea mai inalta, se afla Tronurile, Heruvimii si Serafimii, in a doua treapta se afla Stapaniile, Domniile si Puterile, iar in treapta a treia se afla Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii.

Tristetea si akedia

“Tristetea si akedia sunt doua patimi sau boli spiritu­ale indelung cercetate de ascetica crestina, si felul tamaduirii lor a fost cu multa intelepciune cugetat. Ceea ce se numeste astazi depresie tine in mare masura de aceste doua boli spirituale si de aceea pentru ea e potrivita in foarte multe cazuri terapeutica duhovniceasca.

A. Tristetea (lype), dincolo de ceea ce arata insasi cuvantul, este o stare a sufletului caracterizata prin descurajare, slabiciune (astenie), greutate si durere sufleteasca, de mahnire, lancezeala, apasare a sufletului, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar spaima.
Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar este intotdeauna o reactie patologica a puterii irascibile (thymos) sau a puterii de a dori a sufletului (epithymia, epithymetikon, epithymeike dynamis), fìind in primul caz o urmare a maniei (orge), iar in al doilea, o urmare a neimplinirii unei dorinte. Ea poate fì iscata in suflet si de lucrarea nemijlocita a demonilor sau se iveste aparent fara nici o pricina.
Sa examinam in detaliu aceste etiologii.
1. Parintii au remarcat ca in general tristetea vine din neimplinirea unei dorinte trupesti sau dintr-o nadejde inselata. Placerea fìind legata de dorinta, putem spune, urmand lui Evagrie Ponticul, ca “tristetea este lipsirea de o placere prezenta sau nadajduita”.
Ca rezultat al neimplinirii unei dorinte trupesti – in sensul larg al termenului de trupesc, ca antonim al lui “spiritual” – si al lipsirii de placerea legata de ea, tristetea vadeste alipirea celui stapanit de ea de bunurile mate­riale, de valorile acestei lumi. De aceea adesea tristetea este provocata de pierderea unui bun material sau de orice neplacere de acest fel. Tristetea poate fì iscata si de poftirea nepotolita a bunurilor altuia, fìe ele materiale, intelectuale, morale sau spirituale. Ea poate fì de asemenea pricinuita de setea dupa onoruri, care nu si-a aflat saturarea, fìind in acest caz le­gata de slava desarta si de mandrie.
Tristetea insa nu se naste numai din neimplinirea dorintei dupa un lucru anume; vine si dintr-o nemultumire mai cuprinzatoare, din sentimentul de viata neimplinita, care arata ca tainicele dorinte ale sufletului – al caror talc adevarat nu intotdeauna il pricepe omul – n-au fost pe deplin ostoite. Tristetea de acest soi da nastere, pe plan psihologic, la ceea ce se numeste indeobste depresie.
2. Parintii spun ca, in al doilea rand, tristetea vine din manie, indeosebi din dorinta de razbunare neimplinita. Chiar daca uneori e adusa de sentimentul ca prea ne-am maniat pentru un nimic,cel mai adesea, dimpotriva, omul se intristeaza ca nu s-a maniat pe cat se cuvenea, ca n-a dat pe fata tot focul din inima lui si nu l-a ranit, asa cum voia, pe cel spre care s-a pornit cu manie. Jignirile isca si ele tristetea.
In aproape toate aceste cazuri, patima aceasta arata alipire de sine, e legata de slava desarta si de mandrie, ca si mania, de altfel, care o naste. Face vadita reactia eului frustrat in dorinta sa de afìrmare, pretuit mai putin decat crede el ca i se cuvine. Ranchiuna, de care e adeseori legata tristetea, se naste tocmai din mandria ranita, iar mania, care-i si ea izvor al tristetii, de multe ori e semnul dorintei de a redobandi pretuirea celorlalti si stima de sine. Tristetea apare atunci ca expresie a sentimentului de esec sau de neputinta pe care-l incearca eul in aceasta tentativa a sa de reabilitare de sine.
3. Se poate ca pricina tristetii sa ramana nestiuta, si de aceea sa para lipsita de motiv.
„Cateodata - scrie Sfantul Ioan Casian -, chiar fara sa existe un motiv ca­re sa ne pricinuiasca aceasta cadere [...], suntem apasati de o neasteptata tristete.”
Atunci limita dintre acest soi de tristete si patima akediei, despre care vom vorbi mai jos, este foarte vaga.
4. Parintii spun ca diavolii isi au si ei partea lor de lu­crare in nasterea, dezvoltarea si staruirea tristetii. Triste­tea sufletului este de altfel unul dintre efectele imediate ale lucrarii diavolesti. Putem spune si invers, ca orice sta­re de tristete a sufletului este intotdeauna semnul unei lucrari dracesti, de mai mare sau mai mica amploare.
Chiar daca evenimentele exterioare pot isca si motiva tristetea, trebuie sa subliniem ca in realitate nu ele sunt adevarata ei pricina; sunt numai prilejuri, nu cauza, care se afla numai si numai in sufletul omului, mai precis in atitudinea pe care o are fata de evenimentele exterioare, ca si fata de sine insusi. Chiar atunci cand demonii sunt cei care isca si intretin starea de tristete, ei pot sa faca lucrul acesta pentru ca afla in suflet un teren favorabil si benefìciaza de o anumita participare – mai mult sau mai putin constienta – a vointei omului. Adesea tristetea e in suflet mai inainte de a se repezi diavolii asupra lui, ei nefacand altceva decat sa sporeasca patima.
Patima tristetii poate lua forma extrema a deznadejdii (apognosis). Este una dintre cele mai grave manifestari ale ei. Potrivit Parintilor, Satana are un mare rol in nasterea deznadejdii si poate aduce sufletului, prin mijlocirea acestei stari, mari nenorociri. Intr-adevar, intr-o asemenea sta­re, omul isi pierde nadejdea in Dumnezeu si prin urmare se separa de El. In felul acesta, el lasa camp liber de actiune demonilor si e sortit mortii spirituale. Sfantul Pavel spune ca
intristarea lumii aduce moarte (II Cor. 7, 10).
Sursa de moarte spirituala, deznadejdea, il poate face pe om sa-si curme viata trupeasca; facandu-l sa nu mai astepte nimic de la viata, ii pune in suflet gandul sa-si puna capat zilelor si-l mana la implinirea lui.
Efectele patologice ale tristetii sunt mari si de temut. In afara de faptul ca naste in suflet inevitabil dezna­dejdea si nenorocitele ei urmari, de e lasata sa sporeasca, aceasta patima produce de la primele ei manifestari ati­tudini patimase, ca rautatea fata de oameni, ranchiuna, acreala, amaraciunea, pomenirea raului, nerabdarea. In felul acesta, ea perturba grav relatiile omului cu seme­nii sai.
Ca toate celelalte parimi, ea intuneca sufletul, orbeste mintea si reduce considerabil puterea ei de discernamant. Unul dintre efectele specifice este ingreunarea sufletului. Ea produce de altfel in intreg omul o stare de astenie si moleseala, il face fricos si-i paralizeaza activitatea.

B. Akedia se invecineaza atat de mult cu tristetea, incat traditia ascetica apuseana, urmand Sfantului Grigorie cel Mare, le socoteste una si aceeasi patima. Traditia ascetica rasariteana insa le deosebeste, si pe drept. Termenul grec akedia a fost preluat in latina sub for­ma acedia. Este greu sa i se dea o traducere in acelasi timp simpla si completa; termenii „lene” si „plictis”, prin care este adesea redat in limbile moderne, nu exprima decat in parte realitatea complexa desemnata de el. Akedia este si lene, si plictis, dar si sila de viata, toropeala, descurajare, lehamite, nepasare, somnolenta, dormitare, ingreunare a trupului si a sufletului care-l mana pe om la somn, chiar daca nu s-a ostenit cu nimic.
Este in akedie o nemultumire de tot si de toate. Celui stapanit de ea nimic nu-i mai trebuie, nimic nu-i mai place, toate ii par searbade si plicticoase, iar viata lipsita de rost. Ca si starile dinainte, si aceasta are pe plan psihic caracteristicile depresiei. O alta trasatura a akediei, legata de cele preceden­te in masura in care astfel se cauta in mod inconstient compensarea acelora, este aceea ca il face pe om instabil din punct de vedere fìzic si psihic. Facilitatile sale sunt inconstante; mintea, incapabila sa se fìxeze pe ceva anume, trece de la un obiect la altul. De e singur, nu suporta sa ramana in locul in care se afla; patima il mana sa iasa si sa bantuie dintr-un loc in altul. Adesea ajunge pribeag si vagabond. Cauta cu orice pret intalnirea cu ceilalti oameni, sub cuvant de trebuinta, chiar daca e lipsita de orice rost. Legaturile sale cu semenii sunt de aceea usuratice, intretinute prin vorbire desarta si duh iscoditor.
Akedia starneste in sufletul celui imbolnavit de ea o mare si statornica sila de locul unde ii e dat sa vietuiasca, nascoceste pricini de nemultumire si-l amageste cu gandul ca in alta parte i-ar fi mult mai bine. Il face sa tanjeasca dupa meleaguri straine, in care tot ce-i lipseste e, dupa cum socoate, lesne de aflat. Tot akedia il face sa-si lase treburile – mai cu seama munca sa, care nu-i adu­ce nici o bucurie – si sa caute altele, mai placute si mai atragatoare si care sa-l faca in fine fericit… Trebuie sa observam insa ca in anumite cazuri ake­dia nu da nastere unor astfel de factori compensatori, ci e insotita de o inchidere totala in sine, de sila pentru tot ce inseamna activitate si miscare si de refuzul oricarui contact cu exteriorul, factorii de inertie si de inapetenta fìind mai puternici.
Oricare ar fi ele, starile legate de akedie sunt insotite de neliniste si anxietate, care, alaturi de sila, sunt caracteristicile fundamentale ale acestei patimi. Ceea ce distinge esential akedia de tristete este faptul ca ea nu-i motivata de nimic precis, ca „mintea e tulburata fara pricina”, cum spune Sfàntul Ioan Casian. Dar faptul ca ea nu are motiv nu inseamna ca nu are cauza. Potrivit Parintilor, akedia are o etiologie preponderent demoniaca. Pentru a putea actiona, are insa nevoie de un teren prielnic, pe care il ofera mai ales sufletul iubitor de placeri si cel stapanit de tristete.
Principalul efect patologic al akediei este intunecarea intregului suflet (ca si in cazul tristetii): mintea e cuprinsa de intuneric si orbita, sufletul invaluit in tenebre. Ratiunea isi pierde puterea de discernamant si justa cunoastere a realitatii. Parintii au constatat ca akedia, care este „molesire a sufletului” si „lancezeala a mintii”, naste golul inimii, il face pe om delasator in toate si fricos. Daca se insoteste cu tristetea, o sporeste, si asa mana usor la deznadejde. Grabnica maniere a celui stapanit de ea este o alta bine stiuta urmare a ei.
Terapeutica duhovniceasca a tristetii variaza potrivit cauzelor ei.
1. Prima cauza posibila a tristetii este lipsirea de o placere prezenta sau dorita si deci, fundamental, pierderea unui bun material, neimplinirea unei dorinte sau dezamagirea legata de o nadejde trupeasca. In cazul unei astfel de etiologii, tratarea tristetii implica esential renuntarea la dorinte si placeri „trupesti” si, legat de aceasta, detasarea fata de „bunurile” materiale, mergand pana la dispretuirea lor totala. Cum orice patima are la radacina ei o dorinta trupeasca de placere a simturilor, e de la sine inteles ca tamaduirea tristetii este legata de tamaduirea celorlalte patimi.
Omul supus carnii doreste cu ardoare nu numai bunuri materiale, ci si onorurile si slava omeneasca, si atunci cand am analizat patima tristetii am aratat le­gatura stransa pe care o are ea cu patima slavei desar­te, dezamagirile legate de neprimirea onorurilor visate si a slavei de la oameni fìind o cauza frecventa a tristetii, atat pentru cei care le au si ravnesc altele mai mari, cat si pentru cei care-si viseaza sa li se stie numele. In acest caz, lecuirea de tristete se face prin dispretuirea slavei de la oameni si a cinstirilor lumesti sau, si mai bine, prin deplina nepasare fata de ele, fìe ca ai parte de ele, fie ca esti lipsit.

2. O a doua cauza esentiala a tristetii este mania, fie ca simpla urmare a ei, fie ca urmare a unei jigniri, luand in acest caz forma ranchiunii. In oricare dintre aceste cazuri, se cuvine sa iertam pe cei ce ne-a jignit, sa lasam deoparte supararea si sa dam dovada de bunavointa si iubire.
Decat sa-l invinuim pe cei care ne-a jignit, mai degraba sa ne invinuim pe noi insine, recunoscand ca suntem vrednici sa induram batjocuri pentru pacatele noastre si ca poate chiar noi l-am starnit pe celalalt prin vreun cuvant sau gest nesocotit.
3. Pe langa tristetea ale carei pricini sunt stiute, exista, dupa cum am vazut, si o tristete fara de pricina, ivita in suflet fara motiv vadit. Pentru o astfel de tristete nu este un leac anume, ci e nevoie de o terapeutica generala, ca­re de altfel completeaza tratamentele indicate in cazul ce­lorlalte forme de tristete despre care am vorbit mai sus. E important ca omul stapanit de tristete sa nu se inchida in sine, sporindu-si astfel boala, ci sa-si deschida sufletul, sa-si descopere cugetele unui duhovnic iscusit, sa vorbeasca cu el despre suferinta sa. Asa scapa de gandurile negre si primeste prin cuvantul aceluia o mangiere pe care nimeni altul nu i-o poate da.
Potrivit Parintilor, leacul de capetenie al tristetii, oricare i-ar fi pricinile, este rugaciunea. Batranii spun, din cercarea lucrului, ca psalmodia alunga mai cu seama tristetea adusa sufletului de demoni, si ca rugaciunea inimii, lucrata cu luare-aminte si trezvie, este cel mai bun leac pentru orice soi de tristete. Pentru tamaduirea akediei, care, dupa cum am vazut, vatama toate puterile sufletului si pune in lucrare mai toa­te patimile, e nevoie de un tratament duhovnicesc divers.
Mai intai, boala trebuie scoasa la iveala si reperata ca atare, pentru ca, neavand pricini anume, ramane adesea nestiuta si de neinteles, cu atat mai mult cu cat are adesea drept efect orbirea mintii si intunecarea sufletului. De aceea Sfantul Ioan Casian spune ca acela care vrea sa stinga aceasta patima din sufletul sau trebuie „s-o smulga grabnic din ascunzisurile inimii”.
Cand akedia se manifesta sub forma somnolentei, omul trebuie sa se impotriveasca si sa nu cedeze somnului si ingreunarii, si sa-si vada de treburile sale. Orice chip ar lua, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, „experienta arata ca de ispita akediei nu scapam prin fuga, ci numai impotrivindu-ne”. Impotrivirea fata de patima nu da niciodata roade pe data. Biruinta asupra akediei presupune o lupta lunga si sustinuta. De aceea lecuirea ei cere mai intai de toate rabdare si staruinta. Virtutea rabdarii apare de altfel drept principalul leac al acestei patimi.
Nadejdea este si ea un alt leac bun, alaturi de rabda­re. Nu-i vorba doar de nadejdea ca mai devreme sau mai tarziu vei fi izbavit de patima si iti vei afla odihna, ci de nadejdea in bunatatile ce vor sa fie, care, dupa cum spu­ne Sfantul Ioan Scararul, „aduce la judecata” aceasta pa­tima si „o omoara cu desavarsire”.
Un al treilea leac este pocainta, plansul (penthos) si strapungerea inimii (katanyxis).
Frica de Dumnezeu este si ea un antidot puternic contra acestei patimi; „nimic nu poate alunga asa de mult trandavia ca frica de Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Scararul.
Printre leacurile prescrise de Parinti este si lucrul mainilor (Sfàntul Ioan Casian mai ales lauda mult fo­loasele muncii). Cu adevarat, munca il fereste pe om de plictis, de nestatornicie, de moleseala si somnolenta, stari specifice acestei patimi. Ea il deprinde pe om cu staruinta, cu sederea intr-un loc, cu indurarea greului, cu luarea-aminte, insusiri pe care le cere viata duhovniceasca si pe care akedia voieste sa le surpe. Munca se impotriveste direct lenei, unul dintre chipurile akediei si izvor al multor rele.
Rugaciunea, in fine, este cel mai bun si mai potrivit leac pentru akedie, pentru ca de boala aceasta nu se izbaveste omul deplin decat prin harul lui Dumnezeu, ca­re e rodul rugaciunii. In lipsa rugaciunii, toate celelalte leacuri aduc o slaba alinare, si numai de la ea isi iau puterea lucratoare. De aceea lupta cu aceasta patima, taria in fata ei, rabdarea, nadejdea, plansul inimii, aducerea aminte de moarte, lucrul mainilor, toate trebuie insotite de rugaciune, care le intemeiaza in Dumnezeu si face sa nu mai fie simple stradanii omenesti.
Chiar daca in mod frecvent aflam o legatura intre starile depresive si tristete si akedie, lucrurile nu trebu­ie privite ingust si strict. Caci, pe de o parte, aceste stari pot fi legate de factori spirituali care depasesc cadrul tristetii si akediei ca patimi si, pe de alta parte, depresia poate avea cauze corporale sau somatice.
Unul dintre astfel de alti factori spirituali care intervin in depresii este acela al sensului pe care omul il da existentei sale. In domeniul psihoterapiei, acest fapt a fost in mod deosebit subliniat de curentul califìcat drept „psihanaliza existentiala”.
Un alt factor important este natura atasamentului pe care omul il are fata de sine, de semeni si de realitatile acestei lumi.
Un al treilea factor este natura relatiei omului cu aproapele.
Un al patrulea, valoarea pe care gandeste omul ca o are in propriii sai ochi si ai altora.
Al cincilea este legat de constiinta unei vinovatii proprii.
Analiza dezvoltata de Parinti pe aceste teme inlesneste aprofundarea intelegerii lor, iar felul de vietuire duhovniceasca pe care il recomanda ei da unele solutii care permit, daca nu vindecarea deplina, cel putin ameliorarea unui numar de stari depresive sau prevenirea lor. In vietuirea cu adevarat crestineasca, omului ii este dat sa cunoasca si sa experieze adevaratul sens al vietii sale, care nu-i iluzoriu, nici inselator, amagitor si dezamagitor, nici cale spre moarte, pentru ca ii e dat de Cel ce este Logosul Insusi (altfel spus ratiunea de a fi, in du­blu sens, de obarsie si capat – si deci ratiune a sensului- fiecarei fapturi), de Cel care a spus: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata (In 14, 6).
Vietuirea duhovniceasca il ajuta pe om, prin lupta cu patimile, sa se desprinda din alipirile sale desarte, amagitoare si pricinuitoare de boala, fìe de propria-i persoana, fìe de ceilalti, fìe de lucrurile lumesti, si sa puna in locul lor, prin lucrarea virtutilor, iubirea de Dumnezeu, de sine si de aproapele, in Domnul, si iubirea celor duhovnicesti, neinselatoare si cu neputinta de rapit. Caci numai prin iubirea si virtutile care-i sunt date se pot stabili legaturi nevatamatoare cu semenii, ferite de teama, de neliniste ori de vrajmasie. Iubirea si rugaciunea il incredinteaza tainic pe om ca Dumnezeu il iubeste, ca e de mare pret in ochii Lui si de neinlocuit, si pretuirea Sa covarseste cinstirile omenesti.
Smerenia si pocainta il ajuta sa-si vada limpede locul si rostul sau pe lume, ca nici sa se inalte, nici sa se osandeasca pe sine pentru inchipuite greseli. Prin Taina Spovedaniei primeste iertarea lui Dumnezeu si curatirea pacatelor in chip adeverit, afla pacea launtrica si pune bun inceput vietii sale.
In fine, credinta si nadejdea il apara pe om de infricosata deznadejde care duce la moarte, si in cele mai grele imprejurari sa nu se scarbeasca de viata pe care Ziditorul sau i-a dat-o si sa-si pastreze credinta in Dumne­zeu, asteptand mantuirea adusa de Hristos tuturor oamenilor, pana la unul, pentru care a si primit sa patimeasca El Insusi in trup.
Aceste cateva consideratii dintre multe altele posibile arata ca solutia pentru starile depresive care implica cauze spirituale nu rezida numai in vindecarea de tristete sau de akedie, ci intr-o terapeutica duhovniceasca globala, care cere lupta cu toate patimile – toate legate intre ele – si, totodata, implinirea tuturor virtutilor. Se vede asadar o data mai mult ca tamaduirea unei boli psihice legate de o boala spirituala nu poate fi rodul unei tera­peutici partiale, ci tine de ansamblul vietii ascetice, care, la randul ei, nu poate fi despartita de viata Bisericii.”

(din: Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii)

Sfantul Ciprian

Sfantul Ciprian a trait in timpul imparatului Diocletian (284-305). Sfantul Ciprian a fost vrajitor, filosof si slujitor al zeului pagan Apolo din Antiohia Siriei.

Sfantul Ciprian - leapada vrajitoria si ajunge episcop

Din relatarea vietii sale, aflam ca un tanar pagan, Aglaid, s-a indragostit de Iustina si dorind sa o ia de sotie, cere ajutorul vrajitorului Ciprian pentru ca a fost respins de fecioara. Ciprian a trimis succesiv la Iustina diavoli care sa aprinda in ea pofta trupeasca pentru Aglaid. Dar vrajile lui Ciprian au ramas fara efect, caci ea le alunga cu rugaciune, post si semnul sfintei cruci. In urma acestor zadarnice eforturi, Ciprian a cunoscut inselarea in care se afla si s-a botezat. El a fost hirotonit preot, iar mai tarziu episcop in Cartagina. Sfantul Ciprian a murit ca martir pe 2 octombrie 304 impreuna cu Sfanta Iustina.

Sfantul Ciprian inlatura farmecele si vrajile

Pe Calea Victoriei, nr.12, intre strazile Stavropoleos si Lipscani, se afla Biserica Sfantul Ciprian - Zlatari. In aceasta biserica este prezenta mana dreapta a sfantului Ciprian. Oamenii il cinstesc pentru partea luminoasa a vietii sale: convertirea la crestinism, viata inchinata slujirii lui Hristos si pentru cununa de martir pe care a primit-o in vremea cand era episcop. Sfantul Ciprian este cinstit ca cel care inlatura farmecele si vrajile. Mana dreapta a Sfantului Ciprian, facatoare de minuni, se afla in partea stanga a altarului, intr-o caseta de mici dimensiuni. Orice credincios se poate inchina Sfintelor Moaste.

Rugaciune catre Sfantul Ciprian

Stapane Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule si Chivernisitorule a toate, Sfant si slavit esti; imparatul imparatilor si Domnul domnilor, slava Tie. Tu Cel ce locuiesti in lumina cea nepatrunsa si neapropiata, pentru rugaciunea mea, a smeritului si nevrednicului robului Tau, departeaza demonii si stinge viclenia lor de la robii Tai; revarsa ploaie la buna vreme peste tot pamantul si fa-l sa-si dea roadele lui; copacii si viile sa-si dea deplin rodul lor; femeile sa fie dezlegate si eliberate de nerodirea pantecelui; acestea si toata lumea mai intai fiind dezlegate, dezleaga si toata zidirea de toate legaturile diavolesti. Si dezleaga pe robul Tau (numele) impreuna cu toate ale casei lui de toate legaturile satanei, ale magiei, ale farmecelor si ale puterilor potrivnice. impiedica Tu, Doamne Dumnezeul parintilor nostri toata lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vraji si de toate lucrarile satanicesti si de toate legaturile lui, si distruge toata lucrarea vicleana prin pomenirea Prea Sfantului Tau nume.

Asa, Doamne, Stapane a toate, auzi-ma pe mine nevrednicul slujitorul Tau si dezleaga pe robul Tau (numele) de toate legaturile satanei si daca este legat in cer, sau pe pamant, sau cu piele de animale necuvantatoare, sau cu fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sange de om, sau cu al pasarilor sau cu al pestilor, sau prin necuratie, sau in alt chip s-au abatut asupra lui, sau daca din alta parte au venit, din mare, din fantani, din morminte, sau din orice alt loc, sau daca a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasare, sau prin serpi (vii sau morti), sau prin pamantul mortilor, sau daca a venit prin strapungere de ace, dezleaga-le pentru totdeauna, in ceasul acesta, Doamrie, cu puterea Ta cea mare.

Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunosti si stii toate, dezleaga, sfarama si distruge, acum, lucrarile magiei, iar pe robul Tau (numele) pazeste-l cu toti ai casei lui de toate uneltirile diavolesti.

Zdrobeste cu insemnarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci toate puterile potrivnicilor. Pustieste, distruge si departeaza pentru totdeauna toate lucrarile magiei, vrajitoriei si fermecatoriei de la robul Tau (numele).

Asa, Doamne, auzi-ma pe mine pacatosul slujitorul Tau si pe robul Tau cu toti ai casei lui, si dezieaga-i de demonul de amiaza, de toata boala si de tot blestemul, de toata mania, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lacomia, neputinta, prostia, neintelepciunea, mandria, cruzimea, nedreptatea, trufia, si de toate ratacirile si gresalele, stiute si nestiute, pentru sfant numele Tau, ca binecuvantat esti in veci. Amin.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintei Mucenite Justina;
- Sfantului Cuvios Teofil Marturisitorul;
- Sfantului Andrei cel nebun pentru Hristos;
- Sfantului nou Mucenic Gheorghe.

Maine, facem pomenirea Sfantului Mucenic Dionisie Areopagitul.