sâmbătă, 30 martie 2013

Despre puterea credintei celor multi

Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! (Marcu 2, 5)

Iubiti credinciosi,

Cuvantul lui Dumnezeu este plin de nemarginite invataturi. In predica de azi vom vorbi despre puterea rugaciunii facuta cu credinta de mai multi. Caci, precum cand se aprind mai multe lumanari intr-o camera intunecata, mai mare lumina se face si precum cand se aduna mai multi carbuni la un loc mai multa caldura dau, asa si credinta mai multora, mai mare trecere are inaintea lui Dumnezeu.
Acest adevar se vede din multe marturii ale Sfintei Scripturi, dar si din invatatura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astazi. Sa luam, de pilda, cuvantul pe care l-a zis Domnul: Si vazand Iisus credinta lor, a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Vedeti, fratii mei, ca nu a zis Domnul "vazand credinta slabanogului", ci "a lor", adica a acelora care purtau pe pat pe acel slabanog. Cu adevarat, daca cei patru care purtau pe slabanog nu ar fi avut mare credinta, nu ar fi facut atata osteneala cu cel bolnav ca sa-l aduca in fata Mantuitorului. Caci ei, vazand mare multime de oameni care inconjurau pe Mintuitorul, si neputand sa strabata cu slabanogul pana in fata Domnului, au aflat alt chip de a-l apropia de Hristos. Au descoperit casa unde era Domnul si au coborat patul cu bolnavul, cu mare greutate si osteneala reusind sa-l aseze in fata Mantuitorului, avand mare credinta ca daca-l va vedea Hristos va face mila cu el si-l va vindeca de boala lui.
Dupa credinta lor tare si neindoielnica au dobandit cele ce asteptau. Caci vazand Mantuitorul nostru cel Preasfant si Milostiv credinta si osteneala lor, a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Apoi a zis: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata sanatos, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri nu am vazut niciodata (Marcu 2, 5-12). Vedeti, fratii mei, minune preaslavita facuta de Domnul pentru "credinta lor", adica a slabanogului si a celor care-l purtau pe El!
Dar oare numai atunci a facut Mantuitorul minuni preaslavite pentru credinta celor multi? Nu, cu adevarat nu. Domnul Dumnezeul si Mantuiorul nostru Iisus Hristos este Acelasi din veac si pana la sfarsitul veacurilor, preabun, milostiv, si preaindurat fata de toti care cred in El intru adevar (Psalm 144, 18). Caci vedem zilnic mii si mii de crestini, care si astazi alearga la El cu credinta si cu inima zdrobita, fara indoiala, si indata cunosc mila si ajutorul Lui in toate nevoile si necazurile lor.
Zice Preasfantul Duh in Psalmi: Mintui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti care nadajduiesc spre Dansul (Psalm 33, 21). Cine ar putea sa spuna sau sa scrie cate nenumarate minuni face Prea Induratul Dumnezeu cu toti cei ce-L iubesc pe El si alearga la Dansul cu credinta neindoielnica si statornica? Noi stand aici in slujba binecredinciosilor crestini vedem si auzim de la multi multumirea pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Unul multumeste ca prin slujbele facute la Sfanta Biserica s-a facut sanatos de boala de care suferea; altul multumeste lui Dumnezeu ca i-a reusit copilul la scoala; altul ca a reusit la servici sau in casatorie; altul, ca l-a izbavit Dumnezeu de pagube, de vrajmasi, de primejdia care-l ameninta.
Acelasi Preabun si Preaindurat Mantuitor care a vindecat pe slabanogul din Evanghelia de azi pentru credinta lui si a celor care-l purtau, Acelasi face minuni nenumarate cu toti bunii credinciosi care alearga la El cu credinta dreapta si rugaciune fierbinte si statornica. Iar in ce fel credinta unora ajuta altora, de atata ori am auzit in Sfanta Evanghelie cu femeia cananeeanca, cu sluga sutasului, cu fiul vaduvei din Nain si cu multi altii, de care nu este locul aici a-i pomeni.
Cititi in faptele Sfintilor Apostoli si veti vedea cat de mult poate rugaciunea celor multi, care se roaga in Biserica pentru cei din primejdii. Vedem ca Marele Apostol Petru, pentru marturisirea adevarului, a fost prins, legat si dus la temnita, unde era pazit de patru straji cu cate patru ostasi. Deci Petru era pazit in temnita si se faceau rugaciuni neincetat pentru el de catre Biserica. Si iata ingerul l-a desteptat, zicand: Scoala-te degrab! si lanturile i-au cazut de pe maini. Si a zis ingerul catre el: Incinge-te si incalta-te cu sandalele, si el a facut asa. Si i-a zis: Imbraca-te si vino dupa mine. Si iesind, mergea dupa inger, dar nu stia ca fapta ingerului este adevarata, ci i se parea o vedenie.
Si trecand de straja intai si de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce in cetate si poarta s-a deschis singura si, iesind, a trecut o ulita si indata ingerul Domnului s-a departat de el. Iar Petru venindu-si in sine, a zis: Acum stiu cu adevarat ca Domnul a trimis pe ingerul Sau si m-a scos din mana lui Irod si din toata asteptarea poporului iudeilor (Fapte 12, 4-11). Ati auzit iubiti credinciosi ce mare si preaslavita minune a facut Preabunul Dumnezeu cu Apostolul Petru. Dar pentru ce? Pentru ca multimea credinciosilor in Biserica faceau neincetat rugaciune catre Dumnezeu pentru el.
Iubiti credinciosi,
Asadar sa tinem minte ca unde sunt doi sau trei credinciosi adunati in numele Domnului, El este intre ei (Matei 18, 20). Si cu atat mai mult Hristos este acolo unde sunt mai multi credinciosi care se roaga pentru cel ce este in primejdie sau are vreo cerere catre Dumnezeu. Nicaieri nu se pot ruga crestinii mai multi laolalta ca in sfintele biserici, unde rugaciunile lor si ale preotilor se unesc si ca tamaia se inalta la Dumnezeu, de unde le vine tuturor mila si ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijloceste in Sfantul Altar catre Dumnezeu si pentru toti binecredinciosii crestini de pretutindeni.
Cele mai importante rugaciuni comune care se fac in bisericile noastre pentru credinciosi sunt mai ales doua: Sfanta Liturghie si Taina Sfantului Maslu. Oare cate minuni nu s-au facut si se fac astazi prin Sfanta Liturghie? In timpul ei, mai ales in sarbatori, se aduna cei mai multi credinciosi. Astfel rugaciunile lor comune, savarsite cu multa credinta, se unesc cu rugaciunile preotilor din sfintele altare si contribuie cel mai mult la implinirea cererilor lor.
Rugaciunile cu credinta ale preotilor, unite cu ale credinciosilor, savarsesc cea mai mare minune ce are loc pe pamant de la Hristos pina astazi. Aceasta minune negraita este prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele lui Hristos in cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fara Sfanta Liturghie nu avem Sfanta Impartasanie, iar fara aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertati si deci mantuiti, ca zice Domnul: De nu veti manca Trupul Meu si de nu veti putea bea Sangele Meu, nu veti avea Viata intru voi.
Vedeti cat de mare este puterea si rolul Sfintei Liturghii? Vedeti ca Sfanta Liturghie este a noastra si sta la temelia mantuirii noastre, pentru ca ne tine direct si permanent in legatura cu Hristos, cu sfintii din cer si cu oamenii de pe pamant?
Alta minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credintei si al rugaciunii in comun, este ca ea contribuie cel mai mult, pe langa celelalte slujbe, la pastrarea credintei ortodoxe in lume. Ce s-ar intampla cu credinta noastra daca n-am face-o vie, lucratoare si mantuitoare prin Sfanta Liturghie? Numai de aceea unii crestini se duc la secte pentru ca nu merg regulat la Sfanta Liturghie si nu simt puterea ei. Tot Sfanta Liturghie, ca o cununa a celor sapte Laude, contribuie mult si la unitatea, la impacarea, la apropierea si infratirea crestinilor ortodocsi, ca fii ai Bisericii lui Hristos. De-a lungul celor doua milenii singura Biserica si slujbele facute in Sfintele lacasuri au adunat pe crestini in jurul preotilor si altarelor, i-au unit prin rugaciune in aceeasi credinta, le-au vindecat bolile, i-au dezlegat de pacate prin Sfanta Spovedanie, i-au unit cu Hristos prin rugaciune si Sfintele Taine si i-au calauzit in viata pe calea mintuirii prin invatatura Sfintei Evanghelii.
Prin slujbe, prin cartile de cult, prin Sfanta Liturghie, prin predica si prin cintarea in comun, Biserica Ortodoxa a pastrat, pe langa unitatea de credinta si de simtire, si unitatea limbii, a culturii religioase vechi, si a intregii Traditii ortodoxe milenare. Or, toate acestea le consideram minuni si roduri ale credintei si rugaciunii celor multi.
Tot in cadrul Sfintei Liturghii Biserica face rugaciuni si scoate particele (miride) pentru adormiti, iar prin puterea jertfei lui Hristos izbaveste din iad multe suflete ale celor morti. Oare nu ne rugam cu totii la biserica pentru cei repausati ai nostri si impreuna cu preotii le cantam "vesnica pomenire" si zicem: "Dumnezeu sa-i ierte?" Numai Dumnezeu stie cate suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa liturgica si prin parastase ca rod al harului preotiei si al rugaciunii comune.
Iata deci, ca rugandu-ne impreuna cu preotii la biserica, contribuim la minunea iertarii si izbavirii din iad a multor suflete ale fratilor nostri care au murit nepregatiti. Vedeti cate minuni se savarsesc la Sfanta Liturghie ca rezultat al rugaciunii in comun? De aceea mare plata de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserica si se roaga pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefacatori si raufacatori si pentru cei raposati. Mai ales pentru ei, ca sufletele celor ce au murit nepregatiti asteapta slobozire din osanda iadului prin rugaciunile Bisericii si ale noastre.
Alte minuni ale credintei si rugaciunii crestinilor in comun se fac prin taina Sfantului Maslu. Aceasta este cea mai puternica rugaciune si slujba a Bisericii Ortodoxe pentru cei bolnavi. De aceea crestinii sunt datori sa ceara aceasta taina de la preoti ori de cate ori au bolnavi in familie si sa participe la Sfantul Maslu cat mai multi dintre ei, pentru ca, rugaciunea credintei va tamadui pe cei bolnavi si de vor fi facut pacate li se vor ierta" (Iacob 5, 15). Multi dintre dumneavoastra cred ca ati vazut bolnavi vindecati, sau in parte usurati, prin Taina Sfantului Maslu si prin ungerea cu untdelemn sfintit. Altii ati mers, poate, pe la sfintele moaste si pe la icoanele miraculoase din tara si ati vazut sau ati auzit de bolnavi vindecati acolo in chip miraculos prin rugaciunea celor din jur si prin moliftele Sfantului Vasile cel Mare, citite de preot, cu post si credinta.
Iata doar cateva din minunile savirsite la biserica prin puterea credintei si rugaciunile celor multi.
Iubiti credinciosi,
Au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, doua saptamani din Sfantul si Marele Post al Pastelui. Sa ne cercetam acum constintele si sa ne intrebam: Ne-am impacat cu semenii nostri prin iertare si cu Dumnezeu prin spovedanie la preot in aceste 14 zile de post? Am mers mai des la Sfanta Liturghie in aceste Duminici si ne-am invrednicit sa primim Trupul si Sangele lui Hristos? Am postit de mancare de dulce, de manie, de betie si de tot pacatul de cand am intrat in Sfantul Post? Am facut milostenie la saraci si suntem hotarati sa postim si sa ne rugam lui Dumnezeu pana la Sfintele Pasti? Avem grija de cei dragi adormiti din neamul nostru si ne rugam pentru iertarea lor?
Cei care ati facut acestea, continuati sa va rugati, mergeti la biserica si va vindecati slabanogirea sufletului prin rugaciune, prin milostenie si prin pocainta. Iar cei care n-ati facut nimic pentru suflet in aceste zile sfinte de pocainta, nu amanati, ci incepeti de acum a lucra mantuirea dumneavoastra, pana inca avem timp.
Va amintesc ca astazi Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfantului Ierarh Grigorie Palama, mitropolitul Tesalonicului in secolul al XIV-lea, ca sfant si dascal al rugaciunii. El a fost dascal, lucrator si aparator al neincetatei rugaciuni a lui Hristos. Cereti-i ajutorul si urmati dupa putere pe urmele rugaciunii lui.
De vom face asa vom avea mare folos sufletesc din toate, vom trece curgerea postului cu lucrare duhovniceasca si ne vom invrednici de slavita Inviere a lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Parintele Ilie Cleopa

sâmbătă, 23 martie 2013

Duminica Ortodoxiei

Inceputurile artei iconografice bizantine

Potrivit Sfintei Traditii, icoanele fac parte din invatatura si practica Bisericii Crestine, iar potrivit documentelor ele se aflau pe peretii catacombelor cand crestinii, persecutati de stapanirea lumeasca pagana si neputand sa se roage la lumina zilei, o faceau in adaposturi subterane. O data cu edictul din anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare - devenit apoi sfant impreuna cu maica sa, Elena - le-a dat crestinilor libertatea de a-si manifesta credinta si cultul, acestia au ridicat sute si mii de biserici, pe care le-au impodobit cu picturi murale, dintre care unele se pastreaza pana astazi. Asa s-a dezvoltat arta iconografica bizantina, a Bisericii Rasaritului, care a cunoscut un nou avant in secolul VI, sub imparatul Justinian, si a continuat sa infloreasca inca 200 de ani, daruindu-le inchinatorilor adevarate monumente de frumusete sacra.

Iconoclastia - 7 decenii de prigoana


Totul a mers bine pina pe la inceputul secolului VIII, cand tronul imperiului a cazut pe mana dinastiei isaurienilor, care nu aveau nimic in comun cu civilizatia si rafinamentele Bizantului. Primul dintre ei, Leon al III-lea Isaurul, a pornit o teribila campanie impotriva icoanelor, ramasa in istorie sub numele de iconoclasm (adica "distrugerea icoanelor") sau iconomahie (adica "lupta contra icoanelor"), o urgie care avea sa dureze peste 70 de ani, cu nenumarate victime omenesti si imense pierderi patrimoniale. Principala cauza care i-a determinat pe acestia sa duca o lupta atat de crancena impotriva icoanelor a fost, pe de o parte, puternica influenta a monofizismului, erezie care nega dubla natura a Mantuitorului Hristos, dumnezeiasca si omeneasca, afirmand ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca si ca, prin urmare, nefiind si om, Iisus nu putea fi reprezentat in icoana. Pe de alta parte, imparatii isaurieni erau interesati sa nu-si deterioreze relatiile politice cu califii musulmani din vecinatatea imperiului, care denuntau arta iconografica drept o abatere de la a doua porunca a Decalogului, puternic inserata in Coran.

Pe durata celor 7 decenii s-au nascocit cele mai crunte forme ale prigoanei. Toate bisericile au fost golite de icoane, care erau distruse. Toti cetatenii din Constantinopol si Asia Mica au fost obligati sa-si aduca icoanele in pietele publice, unde erau arse. Cei care se impotriveau erau arestati, exilati sau omorati. Cei care incercau sa-si salveze icoanele in ascunzatori sau ingropandu-le in pamant erau spionati, descoperiti si aruncati in temnite. In biserici, frescele si mozaicurile iconografice au fost arse si acoperite cu straturi groase de tencuiala si var.

S-a recurs si la metoda perfida a discutiilor publice intre adversarii si adeptii icoanelor, pentru ca acestia din urma sa fie identificati, arestati si supusi torturilor. De asemenea, moastele sfintilor au fost batjocorite si arse.

Pledoarie pentru cinstirea icoanelor

Deoarece impotrivirea poporului lua amploare, imparatul Constantin al V-lea a convocat un sinod care sa consfinteasca iconoclasmul din chiar interiorul Bisericii. Au participat 338 de episcopi, dar au absentat Patriarhii Ierusalimului, Alexandriei si Antiohiei, precum si Episcopul Romei. Sub amenintari, participantii au cedat, asa ca marea rezistenta a ramas pe seama calugarilor, care, neavand nimic de pierdut, in afara de mantuirea sufletului, erau gata sa-si dea viata intru apararea sfintelor icoane. Dintre acestia, Sf. Ioan Damaschin a scris un tratat impotriva iconoclasmului, cu o ampla pledoarie pentru cinstirea icoanelor. Mai mult, el l-a infruntat direct pe Leon al III-lea pentru abuz de putere, amintindu-i ca "nu i se cade imparatului sa-si faca de cap in Biserica". Nu mai putin important a fost rolul Sf. Teodor Studitul, ca si acela al Sf. Nichifor Marturisitorul. Nu-l putem trece cu vederea nici pe Sf. Grigorie Decapolitul, ale carui moaste se afla pe pamant romanesc, in Manastirea Bistrita din judetul Valcea.

Prigoana a incetat o data cu venirea pe tron a inteleptei imparatese Irina, impreuna cu fiul ei in virsta de numai 10 ani. Din porunca acestei femei intelepte si doritoare de pace s-a tinut in anul 787, la Niceea, cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, sub presedintia Patriarhului Tarasie, si care a restabilit cultul icoanelor, cu precizarea ca lor li se cuvine doar cinstire, iar nu venerare precum sfintilor sau adorare precum lui Dumnezeu, ca prin ele nu cinstim materia din care sunt facute, ci persoanele pe care le reprezinta, ca o data cu ele cinstim sfinta cruce si sfintele moaste, dar in limitele permise, fara exagerari. Tulburari din partea iconoclastilor au mai fost si dupa aceea, pana cand la cirma imperiului a venit o alta inteleapta femeie, imparateasa Teodora. Sub obladuirea ei, Patriarhul Metodie a convocat un sinod la care i-a invitat pe toti episcopii, egumenii si calugarii care avusesera de suferit in rezistenta anti-iconoclasta. Atunci, la 11 martie 842, s-a hotarat ca prima Duminica din Postul Mare sa se numeasca Duminica Ortodoxiei, adica a credintei dreptmaritoare, consacrandu-se astfel, o data pentru totdeauna, cinstirea icoanelor in cultul crestin al Rasaritului.

Icoana - exemplul viu

Asa cum bine stiti, constructia unei biserici ortodoxe se intinde pe durata mai multor ani. Cand noul locas este acoperit, tencuit, pardosit si incalzit, episcopul poate da binecuvantarea de a se sluji in el, dar provizoriu. Biserica e terminata si poate fi sfintita numai dupa ce a primit podoaba picturii, adica a iconografiei care imbraca peretii si timpla cu scene biblice si cu chipurile sfintilor. Spre mijlocul locasului, la indemana credinciosilor, se afla icoana praznicara.

De asemenea, si in casa fiecarui bun crestin se afla cel putin o icoana, sfintita de preot si asezata, de obicei, pe peretele dinspre rasarit. Chiar si omul cel mai simplu stie ca icoana nu este altceva decat reprezentarea vizuala a persoanei pe care o infatiseaza si ca rolul ei este acela de a inlesni comunicarea si comuniunea cu acea persoana. In acest fel, sfantul din icoana, contemplat zilnic prin cinstire si rugaciune, devine un fel de membru al familiei, unul de-al casei, caruia ii ceri mijlocirea, ajutorul si in preajma caruia te simti bine.

Icoana poate avea si un rol pedagogic, atat in familie, cat si in comunitatea elevilor dintr-o clasa scolara. O icoana nu poate fi in contradictie cu principiile educative ale dirigintelui, ci, dimpotriva, le confirma si le consfinteste, numai ca ea nu foloseste metoda expozitiva, ci pe aceea a exemplului viu. Icoana Mantuitorului Hristos inspira sentimentul bunatatii, icoana Maicii Domnului pe acela al puritatii, icoana Sfantului Nicolae sau aceea a Sfintei Mucenite Filofteia inspira virtutea solidaritatii cu cel nevoias, icoana Sfantului Gheorghe indeamna la biruinta binelui asupra raului, icoana Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ofera gandul ca rascumpararea unui pacat, oricat ar fi el de greu, nu e niciodata prea tarzie, daca luam jugul pocaintei.

Icoana lui Hristos in suferinta aproapelui

Pana la venirea Mantuitorului Hristos nu era cu putinta reprezentarea lui Dumnezeu, perceput ca spirit pur. Prin trimiterea Fiului Sau pe pamant, nevazutul Dumnezeu a realizat si modalitatea de a fi vazut de oameni. Insusi Domnul le spunea ucenicilor despre Sine: "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9). Asadar, de vreme ce Fiul a devenit trup prin Sfanta Fecioara Maria, a devenit si materie. Or, materia are consistenta, contur, forma, culoare, ea poate fi schitata, desenata, zugravita sau - mai nou - fotografiata. Asa s-a nascut, dupa Traditie, primul portret al Mantuitorului, cel intiparit pe naframa Sfintei Veronica. Un astfel de portret devine, in Ortodoxie, prin sfintire, icoana. Si daca icoana a devenit posibila prin intruparea lui Hristos, cu atat mai firesc ea poate reproduce chipul Maicii Domnului si pe al sfintilor.

Identificarea lui Hristos cu omul va fi si mai evidenta la a doua Sa venire. Principalul criteriu al Judecatii de Apoi va fi raspunsul fiecaruia la intrebarea daca el, in timpul vietii pamantesti, L-a recunoscut sau nu L-a recunoscut pe Iisus in suferinta omului de alaturi, fie ca acesta era flamand sau insetat sau strain sau gol sau bolnav sau intemnitat (Mt 25, 34-45). Iisus Hristos se afla in fiecare suferinta umana si exprima solidaritatea lui Dumnezeu cu propria Sa creatura. Problema este daca fiecare dintre noi L-a recunoscut sau nu pe Iisus Hristos in suferindul de linga el si daca, prin urmare, si-a exprimat solidaritatea lui cu Dumnezeu. Pacatul poate fi comisiv, dar si omisiv: daca poti face binele si-l faci, e o virtute urmata de rasplata; daca poti face binele si nu-l faci, e un pacat urmat de pedeapsa. Tu, omule, esti cel care te definesti si-ti hotarasti soarta.

Icoana si indemnul la solidaritate umana

Iata, deci, motivul pentru care Biserica noastra a hotarat, inca din vremea Patriarhului Justinian (1948- 1977), ca Duminica Ortodoxiei sa fie ziua in care se face colecta pentru completarea Fondului Central Misionar. Acest Fond este destinat in exclusivitate ajutorarii semenilor nostri aflati in lipsuri, in nevoi sau in suferinte. Stiind acum, prin mijlocirea icoanelor, ca in fiecare suferinta umana se ascunde si asteapta Iisus Hristos, nu putem ramane nepasatori. Din pacate, in tara noastra inca exista destui sarmani, batrini, vaduve, orfani, copii abandonati, dar si parohii sarace in mediul rural, care au nevoie de sprijinul nostru.
IPS Bartolomeu ANANIA

sâmbătă, 2 martie 2013

Despre pocăinţă


Cuvânt teologic la Duminica întoarcerii Fiului risipitor:

Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce, pe de o parte, la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare. „Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă din credinţă şi frică… Ea este a doua renaştere.“1 „Pocăinţa este reînnoirea Botezului , zice Sfântul Ioan Scărarul, este curăţirea conştiinţei.“2

Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi din Taina Pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Botezul este moarte a omului vechi în două înţelesuri: întâi ca lovitură mortală ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme. Dar se întâmplă adeseori că resturile de forţă ce au rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de slăbire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la Botez aşa încât acestea nu mai pot înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să fa-că drum harului de la Botez. Am zice că pocăinţa luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre viitor. Ea înlătură gunoiul (păcatului) adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii omului nou-născut la Botez. Dacă harul Botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce a făcut rău.

În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.

Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa ca Taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de a doua vine din cea dintâi.

Marcu Ascetul, Ioan Scărarul, Isaac Sirul stăruie asupra acestei a doua forme a pocă-inţei.

Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în general. Dacă ea este o lopată întoarsă înapoi spre curăţirea omului de păcatele adunate după Botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă, atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată ne-câştigând o biruinţă desăvârşită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoţească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn pentru o şi mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.

Pocăinţa, răbdarea tuturor necazurilor

Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită rugăciunea neîntreruptă (cred că rugăciunea care cere iertarea), alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi, observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le regretăm şi să le alungăm, şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor ne vindecăm de greşeli şi imperfecţiuni tre-cute3. Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţă pentru lipsa binelui de ieri 4.

Ioan Scărarul cuprinde şi el în pocăinţă nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci şi o lucrare a virtuţilor şi o răbdare a necazurilor. „Pocăinţa este împăcarea cu Domnul, prin lucrarea virtuţilor opuse greşelilor. Pocăinţa este răbdarea tuturor necazurilor.“5

Permanenţa căinţei o argumentează frumos şi Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult a-supra însuşirilor ce le atribuie el căinţei.

Sfântul Isaac spune despre căinţă: „Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă ca pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată. Căci ea li se potriveşte tuturor, păcătoşilor şi drepţilor, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici un termen al de-săvârşirii ei, pentru că desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvâr-şită“ (Cuv. 55, „Despre patimi“. Opera ascetică, Ed. Atena, 1895, p. 220).

Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinţei: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi; 2) nu se termină niciodată cât trăim şi 3) ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.

1) În ce priveşte primul atribut (cea mai înaltă dintre virtuţi – n. ed.), în sine luată, fără îndoială, virtutea dragostei este mai înaltă decât a căinţei. Dar condiţia noastră pământească nu ne îngăduie să realizăm dragostea în toată puritatea şi deplinătatea. De asemenea, nici o altă virtute. Oricând ne dăm seama că dragostea sau altă virtute a noastră n-a realizat un maximum de care să fim deplin mulţumiţi. După orice act de virtute şi de iubire constatăm că el a fost amestecat cu un element impur, sau ar fi putut fi şi mai deplin. Acest fapt creează o nemulţumire faţă de ce am făcut, care este inima căinţei. Căinţa este ipostaza de judecător al conştiinţei nu numai peste păcatele noastre, ci şi peste virtuţile noastre, întrucât totdeauna le re-alizăm în formă nedesăvârşită. Ei nu-i scapă nimic; nu absolvă nimic; nu acoperă nimic. Nu este nici o virtute care să nu fie supusă examenului sever, neînduplecat, al căinţei. Dar oare nu s-ar putea spune că şi căinţa poate fi nedeplină şi deci şi ea ar putea fi supusă unei judecăţi a conştiinţei, care în acest caz ar fi mai înaltă decât căinţa? Desigur, dar căinţa nedeplină şi impură este judecată tot de căinţă, de o căinţă mai deplină, şi nu de o altă virtute.

Căinţa e actul de critică al conştiinţei, e autocritica pe care şi-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conştiinţei, iar noi ştim că toate sunt supuse ju-decăţii.

Dar este judecată şi judecată. Este judecata făcută asupra altuia, şi este judecata pe care o faci asupra ta însuţi. În judecata pe care o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritică sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă.

Cu un cuvânt, orice păcat, orice nedeplinătate în virtute sunt supuse autocriticii sau căinţei. Chiar insuficienţa autocriticii sau a căinţei tot prin autocritică sau căinţă e blamată, în acest sens, nici o virtute nu stă deasupra căinţei, nu se poate sustrage de sub forul de judecată al autocriticii. Astfel, căinţa e drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce de la o iubire neîndestulătoare la mai multă iubire. De aceea, nu e o contrazicere între a spune că cea mai mare virtute e dragostea şi a socoti căinţa drept cea mai mare virtute. Căci motorul căinţei e dragostea.

2) Dacă e aşa, este vădit că pocăinţa urmează, sau trebuie să urmeze, după fiecare act, după fiecare stare, după fiecare cuvânt al nostru. Ea urmează păcatelor, ea urmează virtuţilor noastre, totdeauna nedepline. Ea tinde să devină un curent per-manent în conştiinţa noastră, o prezenţă neîntreruptă, conducând la mai multă iubi-re. Celelalte dispoziţii şi acte ale noastre se schimbă potrivit cu împrejurările; căinţa e cu toate, e firul care le leagă pe toate. Nu numai conştiinţa simplă că eu sunt purtătorul şi autorul tuturor dispoziţiilor şi faptelor mele trecute, nu numai amintirea pe care o am despre ele le leagă la un loc, ci şi căinţa sau amintirea co-lorată cu nemulţumirea pentru felul cum le-am săvârşit.

Cea mai înaltă dintre virtuţi

Nici un om nu este indiferent faţă de trecutul său, sau nu are numai o cunoştinţă teoretică. Aceasta ar răpi şi clipei prezente seva existenţială. Omul îşi îmbrăţişează cu un interes palpitant trecutul. Dar această atitudine plină de pasiune faţă de tre-cut este sau una de orgoliu, de satisfacţie, şi în acest caz omul vrea ca nu numai el să fie mulţumit pentru ce a realizat, ci să stoarcă şi recunoaşterea altora; sau una de căinţă, de nemulţumire. În cazul din urmă, laudele oamenilor îi fac rău, pentru că, pe de o parte, ştie cât de puţin corespund cu evidenţele sale lăuntrice, prin care cunoaşte mai bine realitatea în ceea ce-l priveşte, iar pe de alta, pentru că tind să-i acopere adevărata realitate, să-l amăgească, să-i slăbească sinceritatea cu sine în-suşi, să-i întunece autotransparenţa, fie că sunt sincere, fie că sunt simple linguşiri.

Dar căinţa aceasta, care se ţine ca umbra de noi, nu trebuie confundată cu o nemulţu-mire descurajantă, care să ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie să fie o în-doială în posibilităţile noastre mai mari, ci o constatare a insuficienţei realizări-lor de până acum. Dacă e descurajare, este ea însăşi un păcat, unul dintre cele mai grele păcate. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face cu adevărat bun rosteşte conştiinţa noastră căincioasă (nemulţumită de sine, n. ed.), necontenit, o judecată critică asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adânc că se poate lucra şi mai bine, din experienţa unor puteri tainice, cu mult mai mari, ale propriei firi, ce pot fi mereu mai întărite de cele dumnezeieşti, din sentimentul că în ceea ce am făptuit şi în modul în care ne-am comportat nu am realizat decât într-o măsură insuficientă şi într-un chip palid ceea ce putem face. Căinţa exprimă gândul: „Poate fi mai bine“. Descurajarea, dimpotrivă, spune: „Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot“. Propriu-zis, descurajarea e opusă căinţei, pentru că acolo unde nu se putea aştepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptică. Căinţa e purtată de o credinţă în mai bine.

Judecata înainte de judecată

Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om în lăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre. Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atâta nelinişte, cu atâta nevindecată şi neostenită apăsare. Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa ne este un transpa-rent spre Dumnezeu, este acul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicabilă căinţa, nu ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.

Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci şi o încredere în posibilităţi mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai înaltă dintre virtuţi. În această calitate din urmă, ea ni se vădeşte, de asemenea, stând într-o legătură cu izvoare de putere de dincolo de om. Fiinţa căinţei, ca şi a smere-niei, de care e nedespărţită, e de caracter dialectic; cuprinde în sine o împreunare de poziţii contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate foarte complexă. Pe de o parte, ea e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o încredere statornică şi neclintită în posibilităţile uriaşe. „Sunt cel mai mare păcătos - spune totdeauna omul căinţei -, sunt un nevrednic.“ Cu toate acestea, el nu-şi pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cuprinde nicidecum gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat în descurajare şi în lânce-zeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în tăria suflet-ească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor de-osebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică. Aşadar, pe de o parte, se face aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o co-municare cu resursele vaste şi adânci ale rezervorului de putere spirituală universală al lui Dumnezeu. Căinţa e o relaţie cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.

Căinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa de depăşire în om. Căinţa e o ardere necontenită în lăuntrul omului, care întreţine tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi ju-decându-se în numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus.

3) Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristică ce o dă căinţei Sfântul Isaac Sirul, socotind-o mijloc de continuă desăvârşire a omului, un mijloc care el însuşi se desăvârşeşte necontenit.
Sfântul Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea.

Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa nu poate trece cineva la dragoste fără temere. Marea cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica este câr-maciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne aşază frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toţi cei ce ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta“ (Cuv. 72, op. cit., p. 283).

[...]

Spovedania ne pune în stare de smerenie

E cazul însă să ne întrebăm în ce raport stă această căinţă permanentă cu pocăinţa ca Taină. De obicei, Sfinţii Părinţi îi zic celei dintâi pocăinţă propriu-zis (), celei de a doua, mărturisire ().

De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de a doua şi o prefigurare a efectelor aceleia. Prin căinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca Taină, precum pocăinţa ca Taină trebuie să ne îndemne la pocăinţă permanentă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea ne-pregătiţi sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile. Câte din cuvintele şi faptele noastre nu le uităm de obicei! Am risca să nu ne mai reamintim nici de gândurile, de cuvintele şi de faptele păcătoase dacă n-am stărui asupra lor prin căinţă îndată ce s-au produs şi dacă n-am reveni mereu asupra lor cu regret. În pocăinţa ca Taină aruncăm din nou efectiv gunoiul răului de care ne-am de-solidarizat, de care ne-am detaşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieşirea cu el în faţa duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifică cu lăuntrul nostru. Spovedania e necesară pentru acceptarea din par-tea noastră a celei mai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scă-parea noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că suntem avizaţi de el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind individualismul în care stă la pândă mândria. Prin Spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici care primim o învăţătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o jude-cată obiectivă, externă asupra faptelor noastre, nepovârnită nici pe panta cruţării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape totdeauna când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru6.

Chiar dacă n-am ajuns la o desăvârşită detaşare lăuntrică a noastră de gândurile păcă-toase, atunci când mergem la duhovnic, darea lor la iveală ne eliberează de ele7.

Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt, darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar, întrucât pocăinţa fiind permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimi-le să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăinţa. Apoi, ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa începătoare, deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii, de pe treptele superioare8.
Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l dintre zidurile de păcat şi de împietrire ale egoismului. Ele se ivesc după ce pocăinţa a reuşit să străpungă inima9, făcând-o simţitoare, şi s-o frângă, făcând-o iarăşi moale, după ce se învârtoşase prin îmbibarea cimentului patimilor în ea. Lacrimile îi redau transparenţa, ca să se poată vedea prin ea subiectul uman, şi ca subiectul însuşi să poată vedea prin ea cerul. Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă, frumoasă şi nevinovată.

Cele mai subtile analize ale plânsului şi ale tuturor varietăţilor lui ni le-a dat Ioan Scărarul în Treapta a VII-a a scrierii sale. Dăm câteva caracterizări ale lacrimilor, după Ioan Scărarul. În general, el zice: „Precum consumă focul trestia, aşa curăţă lacrima orice pată văzută şi spirituală“10. Dar, după el, sunt mai multe feluri de lacrimi: „de la fire, de la Dumnezeu şi de la potrivnic; sau de la-udă, din pricina slavei deşarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea morţii şi din alte multe pricini“. Noi, scuturându-ne de toate prin frica de Dum-nezeu, să ne câştigăm lacrimile curate şi neviclene ale gândului la moarte, căci nu este în ele înşelare sau închipuire de sine, ci ele aduc mai degrabă curăţirea şi propăşirea în iubirea de Dumnezeu, spălarea păcatelor şi eliberarea de patimi.