Sfantul Arhidiacon Stefan

Iar Stefan, fiind plin de har si de putere, facea minuni si semne mari intru popor (Fapte 6, 8)
Iubiti credinciosi,
Astazi, Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare sarbatoreste pe Sfintul, Slavitul Apostol, Intiiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. Astazi, a treia zi dupa Nasterea Domnului, praznuim pe Apostolul Stefan, usa mucenicilor, sluga cea dreapta, preainteleapta si plina de dragoste si de credinta; pe urmatorul cel adevarat al Mintuitorului nostru Iisus Hristos, care mai inainte de altii si-a pus sufletul sau pentru dragostea lui Hristos si L-a marturisit cu mare si inflacarata credinta in fata iudeilor si mai-marilor lor. Sfintul Arhidiacon Stefan este cel dintii care a vazut cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56).

De aceea fericitul Augustin a zis ca "el este mai intii intre diaconi, dupa cum Petru intre Apostoli"; iar Lucian il numeste pe el arhidiacon.
Sfintul Apostol Stefan era iudeu de neam din semintia lui Avraam, precum singur spune in cuvintul sau de aparare in fata sinedriului (Fapte 7, 2). Numele sau de Stefan este de origine greaca si inseamna "coroana". Cind i s-au descoperit moastele scria pe mormintul sau "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat cel dintii dintre crestini cununa muceniciei. Sfintul Stefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca si Sfintul Apostol Ioan, foarte rivnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunostea bine Vechiul si Noul Testament si, fiind plin de Duhul Sfint, marturisea pe Hristos cu multa putere in fapta si in cuvint.

Multimea credinciosilor sporea din zi in zi, fiind adeverita prin practicarea tuturor faptelor bune. Toti se socoteau frati si aveau impreuna o inima si un suflet. Cei bogati isi vindeau averile, iar pretul il puneau la mijloc spre folosul de obste. Din aceste fonduri, o parte se cheltuia cu mesele-agape sau "mesele dragostei", alta parte se folosea pentru ajutorarea saracilor, a orfanilor si vaduvelor.
Se ridicasera insa citeva plingeri in privinta aceasta, dar indata s-au linistit, cunoscindu-li-se cauzele. Grecii murmurau impotriva evreilor, pe motiv ca vaduvele lor nu erau bagate in seama cind se impartea milostenia. Sfintii Apostoli, ca sa curme acest rau si aceasta neintelegere, adunara pe credinciosi si le facura cunoscut ca ei nu pot sa paraseasca slujba cuvintului si sa slujeasca la mese (Fapte 6, 2).

Deci, le-au zis: Fratilor, cautati sapte barbati dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfint si de intelepciune, pe care sa-i rinduim la aceasta slujba, iar noi vom starui in rugaciune si in slujirea cuvintului. Si a placut cuvintul acesta inaintea intregii multimi si au ales pe Stefan, plin de credinta si de Duh Sfint, si pe Filip, pe Prohor si pe Nicanor, pe Timon si pe Parmena si pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus inaintea Apostolilor si, rugindu-se, au pus miinile peste dinsii (Fapte 6, 3-6). Cuvintul "diacon" in limba greaca inseamna "slujitor", pentru ca ajutau pe episcopi si preoti la savirsirea celor sfinte si serveau la mesele- agape de obste. Unii cred ca diaconii acestia s-ar fi ales dintre greci, ca sa potoleasca mai bine nemultumirile lor. Dar dupa nume nu putem considera ca ei ar fi fost elini, pentru ca si evreii pe acea vreme isi puneau nume grecesti, care aveau aceeasi insemnatate si care erau mai usor de rostit.

Din timpurile cele mai vechi ale Bisericii diaconii ajutau pe preoti si episcopi la serviciul divin, predicau Evanghelia, imparteau piinea binecuvintata de episcopi sau preoti si imparteau Sfinta Impartasanie poporului; aceasta o dovedeste si Sfintul Ioan Gura de Aur care zice: "Dar si catre voi, diaconilor, care slujiti, de nevoie este si catre voi a vorbi, ca, cu multa osirdie, sa impartiti darurile acestea, ca nu mica munca apasa asupra voastra, daca, stiind pe cineva nevrednic, il veti ingadui sa se impartaseasca de masa aceasta; Singele Lui din miinile voastre se va cere. Macar voievod de ar fi, macar eparh, macar cel incununat cu coroana, daca se apropie cu nevrednicie, opreste-l ca mai mare stapinire ai decit acela" (Sf. Ioan Gura de Aur, Impartire de griu, Cuvintul 55, Pentru Sfintele si Preacuratele Taine, Buzau, p. 458-459).

Hirotonia celor sapte diaconi s-a facut deci prin alegerea lor de catre toti si apoi prin punerea miinilor Apostolilor pe capetele lor, prin care se coboara Duhul Sfint peste cei hirotoniti, in urma unei hotariri a adunarii tuturor Apostolilor. Aceasta adunare, in limba greaca, se numeste "Sinod". Traditia diaconilor in Biserica este din Legea Veche. Ei se numeau leviti si ajutau la slujbele ce se faceau in templu. Sfintul Apostol Pavel vorbeste ce misiune au diaconii in Biserica lui Hristos si le cere o viata morala exemplara, asemenea preotilor: Diaconii, zice el, sa fie de asemenea, cucernici, nu vorbind in doua feluri sau dati la vin mult, neagonisitori de cistig urit, pastrind taina credintei in cuget curat. Dar si acestia sa fie pusi mai intii la incercare si apoi, daca se dovedesc fara prihana, sa se diaconeasca. Femeile lor, de asemenea, sa fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpatate, credincioase intru toate. Diaconul sa fie barbat al unei femei, sa-si chiverniseasca bine casa sa si pe copiii sai (I Timotei 3, 8-12).

Desi titlul "diaconos" este dat oricarei forme de slujire, "diaconia" in Biserica arata o functie specifica, adica cea mai de jos treapta a ierarhiei, cum spune la Filipeni (1, 1), unde se vorbeste in mod clar de diacon si episcop. Sfintul Ignatie, ucenic al Apostolilor, porunceste credinciosilor sa respecte diaconia, intrucit diaconii sint slujitori ai lui Dumnezeu si servitori ai tainelor lui Iisus Hristos.
Acelasi sfint zice: "Se cuvine ca toti sa se poarte cuviincios, chiar si fata de diaconi, ca slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, caci serviciul lor nu sta numai in a imparti mincarea si bautura, ci a implini si serviciile sfinte in Biserica lui Dumnezeu. De aceea si diaconii trebuie a se feri ca de foc de tot felul de sminteli. Fiecare credincios in parte sa respecte pe diaconi, ca o porunca a lui Iisus Hristos; pe episcop ca pe infatisatorul Tatalui si pe preoti ca pe sfatul lui Dumnezeu si ca pe niste colegi ai Apostolilor".

Sfintul Ioan Gura de Aur zice ca marele Arhidiacon Stefan a fost ales cel dintii dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfint, el predica Sfinta Evanghelie cu mare zel si cu mare inflacarare si facea mari minuni in popor, caruia nu-i putea sta impotriva vrajmasii Crucii lui Hristos. De aceea cuvintul Domnului se raspindea din ce in ce mai mult si numarul ucenicilor crestini se adauga mereu in Ierusalim. Ba erau si multi din preoti care se supuneau credintei (Fapte 6, 7).

Dar sa auzim si alte laude mari si adevarate despre Arhidiaconul Stefan. Iata ce vorbeste despre viata lui Sfintul Asterie al Amasiei: "Stefan este cel care ne-a chemat astazi la aceasta praznuire... Nimenea inainte de Stefan nu si-a varsat singele pentru Evanghelie... dupa cum Cain, ucigasul de frate, a fost primul care a facut inceputul uciderii pe pamint, Stefan cel prea fericit a fost primul care a sfintit prin patimile sale evlavioase pamintul, cu propriul sau singe; barbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintii prin faptele sale cele de barbatie". Apoi, facind aluzie la sfintii si marii Apostoli, zice: "Sa nu te intristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii suparat, Ioane, numai daca compar pe barbat cu intelepciunea voastra, ca daca as voi sa-i atribui lui Stefan ceva mai mult, mai mult bucurati-va si fiti veseli, ca voi sinteti parinti neinvidiosi si va bucurati de vitejia fiilor vostri si simtiti placere cind sinteti biruiti de copiii vostri. Daca este ceva mare si frumos in Stefan, apoi aceasta se datoreste voua, dascalii si initiatorii lui".

Victoria atletilor este cinste pentru cei ce i-au invatat pe ei. Pentru aceasta, ingaduiti-mi sa va las putin la o parte, si voi vorbi cu incredere ceea ce imi ofera subiectul de azi, pentru apararea celui mai brav luptator al lui Hristos.
"Esti mai in virsta decit ceilalti ucenici, Sfinte Petre, si ai vestit inainte de toti pe Hristos. Pe cind tu, insa, propovaduiai cuvintul Evangheliei, pe cind mergeai din cetate in cetate si schimbai tara dupa tara, propovaduind, Stefan abia intra in stadiu, si, totusi, a rapit cununa luptelor si, mutindu-se la cer, a fost slavit. Pe cind tu inca erai pe pamint, pe Stefan - si acesta este lucrul mare - l-a strigat insusi Tatal si Fiul printr-o vedenie minunata" (Fapte 7, 53-56).

Apoi zice: "Cunoastem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Matei 4, 21). Esti evanghelist al lui Hristos, al doilea vinat dupa Petru. Cine oare n-ar admira credinta ta? Abia ai fost chemat si ai ascultat fara sa-ti mai pese de ceva. Ai parasit odata cu corabia si pe Zevedeu tatal tau si ai urmat pe Hristos, ca un adevarat ucenic. Marturisesc ca ai suferit cu draga inima pentru credinta. Irod tiranul te-a omorit cu sabia (Fapte 7, 1-2), dar dupa Stefan, multi ani mai tirziu. Si pentru ca sa nu mai vorbesc de fiecare in parte, Stefan a luat cununa muceniciei inaintea tuturor sfintilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a invins, imitind pe David, chiar daca l-a imitat in sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I Regi 17, 32-52); tot cu pietre si Stefan l-a biruit pe diavolul; cel dintii prin pietrele ce le-a aruncat, celalat prin pietrele cu care era lovit".

Iubiti credinciosi,
Sa ne intoarcem la viata Sfintului Stefan si la cuvintul nostru de la inceput: Pe cind marele Stefan propovaduia cuvintul Domnului cu mare indrazneala si era plin de har si de putere si facea minuni mari in popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor si a cirenenilor si a alexandrinilor si a celor din Cilicia si din Asia, certindu-se cu Stefan si nu puteau sa stea impotriva intelepciunii si a duhului cu care el vorbea (Fapte 6, 8-10).

Atunci au pus martori mincinosi ca sa spuna ca l-au auzit hulind impotriva lui Moise, a lui Dumnezeu si a Legii, zicind ca Iisus Nazarineanul va strica locul acesta si va schimba datinile pe care ni le-au lasat noua Moise. Si uitindu-se la dinsul toti cei ce sedeau in sinedriu au vazut fata lui ca o fata de inger (Fapte 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevarate sint acestea? Iar Sfintul Stefan s-a sculat in picioare si a tinut un puternic cuvint de aparare in fata tuturor, zicind: Barbati, frati si parinti, ascultati! Dumnezeul slavei s-a aratat parintelui nostru Avraam cind era in Mesopotamia, mai inainte de a locui el in Haran. Si a zis catre el: Iesi din pamintul tau si din rudenia ta si vino in pamintul pe care ti-l voi arata. Atunci iesind din pamintul haldeilor, a locuit in Haran, iar de acolo, dupa moartea tatalui sau, l-a stramutat in aceasta tara in care voi acum locuiti si nu i-a dat mostenire in ea nici un pas de pamint, ci i-a fagaduit ca i-o va da lui spre stapinire si urmasilor lui dupa el, neavind el copii (Fapte 7, 1-5).

Si aratind despre legamintul dintre Dumnezeu si Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, ratacirea evreilor in pustiul Sinai, Tablele Legii, inchinarea la idoli, intrarea in pamintul fagaduintei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David si Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urma a zis cu glas ca de inger: Voi cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfint; precum parintii vostri, asa si voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit parintii vostri si au ucis pe cei ce au vestit mai inainte sosirea Celui Drept, ai Carui vinzatori si ucigasi, v-ati facut voi acum? Voi, care ati primit Legea intru rinduieli de la ingeri si n-ati pazit-o!

Iar ei, auzind acestea, se framintau de minie si scrisneau din dinti impotriva lui. Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfint si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus Hristos stind de-a dreapta lui Dumnezeu si a zis: Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigind cu glas mare, si-au astupat urechile si au navalit asupra lui. Si scotindu-l afara din cetate il bateau cu pietre. Iar martorii si-au pus hainele la picioarele unui tinar, numit Saul. Si-l bateau cu pietre pe Stefan care se ruga si zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeste duhul meu! Si ingenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).

Asa s-a savirsit cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, marturisind pe Dumnezeu si rugindu-se pentru iertarea ucigasilor sai! Fericitul Augustin si unii dintre Sfintii Parinti atribuie convertirea Sfintului Apostol Pavel rugaciunilor Sfintului Apostol si Arhidiacon Stefan, considerind aceasta ca o dovada a marii indrazneli dinaintea lui Dumnezeu.
Dupa moartea lui, citiva credinciosi i-au ridicat trupul si l-au inmormintat cu mare evlavie la un loc tainuit plingind mult dupa el, cu toate ca martorii lui il priveau ca o biruinta a vietii asupra mortii, ca un triumf al crestinismului asupra necredinciosilor. Sfintele lui moaste s-au descoperit in chip minunat in secolul al V-lea de preotul Lucian, care a scris despre aceste mari descoperiri. El afirma ca Sfintul Stefan a fost ingropat la doua mile de Ierusalim, prin ingrijirea si cheltuiala lui Gamaliel.
In tara noastra Sfintul Apostol si Arhidiacon Stefan se bucura de o mare cinstire. In numele lui s-au ridicat mai multe biserici, iar in rindul credinciosilor sint numerosi cei care ii poarta numele.

Iubiti credinciosi,
Astazi, cind S-a nascut Hristos in pestera, Stefan Apostolul se duce la cer. Mintuitorul vine la oameni sa-i rascumpere din robia pacatului si sluga Lui se inalta cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruintei. Mintuitorul se face om pentru noi, iar Stefan indumnezeit, fiind plin de Duh si de putere, merge sa stea inaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereste in pintecele si in bratele Fecioarei Maria, iar Stefan se smereste sub loviturile de moarte ale iudeilor necredinciosi. Hristos se intrupeaza din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfintul Apostol Stefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.

Sa invatam de aici ca fara iubire crestina, fara smerenie adinca si fara jertfa martirica nu ne putem mintui. Intii Dumnezeu ne-a iubit pe noi pacatosii, ca apoi sa-L iubim si noi pe El. Intii El a venit la noi, ca apoi sa ne urce pe noi la El, in cer. El a rabdat intii moarte de cruce, ca apoi si noi sa indraznim a-L marturisi si a rabda toate pentru Dumnezeu, pentru dobindirea vietii vesnice. De la nastere pina la cruce viata lui Hristos pe pamint este singurul si adevaratul model de traire duhovniceasca si de jertfa divina pentru mintuirea lumii. Deci, daca El ne-a iubit intii, datori sintem si noi sa-L iubim din inima pe pamint. Daca El S-a smerit pentru noi si a rabdat moarte de ocara pentru iertarea si rascumpararea noastra, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinta si de rele patimiri pentru Hristos? Cine se poate mintui fara necazuri si jertfa? Caci una este calea mintuirii. Aceasta pe care ne-a aratat-o Hristos si pe care au mers sfintii Lui. Adica dragostea desavirsita, iertarea, smerenia, rabdarea, rugaciunea, milostenia si apoi jertfa cea mai de pe urma, cind plecam la Domnul sa luam plata ostenelilor dupa faptele noastre.

Sfintul Apostol Stefan, cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti. Sa traiesti pe pamint crestineste, sa marturisesti cu viata si cuvintele tale pe Hristos, sa rabzi greutatile si ispitele pamintesti cu tarie si nadejde, sa te rogi neincetat si sa fii lovit de moarte de catre fratii tai, iar tu sa-ti dai duhul zicind: Iarta-le lor, Doamne, pacatul acesta, ca nu stiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a facut Sfintul Arhidiacon Stefan? Cine mai iarta astazi pe fratele sau, care nu numai ca-i rapeste averea si cinstea, dar vrea sa-l si ucida? Ca daca noi ne certam si ne urim de moarte, numai pentru un cuvint, pentru o mica jignire sau un lucru pamintesc, care moare odata cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea sa ne ia si viata?

Intr-adevar, a slabit dragostea aceea sfinta, curata, deplina si dezinteresata dintre noi oamenii. Ne-am dezvatat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi si de a-i cere iertare noi mai intii, ca apoi sa ne ierte si el. Caci, cind iertam din inima si ne smerim noi mai intii in fata lui, atunci Duhul Sfint ii inmoaie inima ca sa se smereasca si el si sa ne ierte. Deci sa pasim intii noi spre fratele nostru, sa facem noi primul pas de iertare si indata se va smeri si el si ne va ierta.
Dupa Mintuitorul, Sfintul Apostol Stefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plina de credinta si ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe aceasta credinta curata in Hristos s-o pastram si noi, chiar cu pretul vietii. Pe aceasta dragoste sfinta si desavirsita s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi si pentru urmasii nostri.

Icoana Nasterii Mantuitorului

Icoana Nasterii Domnului este una din reprezentarile cel mai des intalnite, insa, a ramas necunoscuta in simbolismul ei. Desi ne-am inchinat in fata ei de multe ori, putini sunt cei care au observat ca Icoana Nasterii Domnului este impartita in trei registre. Primul registru simbolizeaza lumea cereasca, al doilea unirea dintre divin si uman, iar al treilea umanitatea.

In primul registru, sus, apare bolta cereasca. O singura raza rasare din ea, descoperindu-ne ca Dumnezeu este unul in fiinta. Raza se desface in trei, aratandu-ne ca in Dumnezeu sunt prezente trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, toate participand la mantuirea omului. Raza de lumina dumnezeiasca ajunge pana spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formeaza o stea.

In partea de sus, in dreapta compozitiei, in afara pesterii, un inger vesteste Nasterea Domnului unuia sau mai multor pastori. In partea opusa a compozitiei sunt mai multi ingeri, iar sub ei, trei magi, venind calare, aducand daruri. Magii nu au aceeasi varsta. Unul este tanar, altul matur si un altul batran, ceea ce ne descopera ca mesajul adus de Hristos se adreseaza intregii omenirii.

In al doilea registru este reprezentata Maica Domnului, stand pe o hlamida purpurie, culoarea imperiala bizantina, simbol al faptului ca este „Imparateasa ingerilor“. Mama isi priveste pruncul, iar prezenta sa arata ca Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real. Acest registru nu este pur uman, caci este reprezentat si pruncul. Pruncul Hristos nu este infasat in scutece, ci invelit in giulgiu si asezat intr-o racla din piatra, elemente care anticipeaza moartea Domnului de mai tarziu.

Amintim ca trecerea pe pamant a Logosului intrupat s-a petrecut intre doua pesteri: cea din Betleem (locul nasterii Sale) si cea din Ierusalim (locul inmormantarii Sale). Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu ramane in mormant, semn ca nu acesta este locul de odihna al firii omenesti.

Daca privim cu atentie icoana Nasterii Maicii Domnului, observam ca cele mai apropiate de prunc sunt animalele. Aceste doua animalele reprezinta profetia lui Isaia (1, 3): "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“.

In al treilea registru este prezent Iosif, mai mult indoielnic decat credincios celor descoperite. El asculta cuvintele unui batran, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos - personificarea diavolului. Acest batran ii vesteste lui Iosif ca o fecioara nu poate naste, ca acest lucru e contrar legilor firii. Invoca drept exemplu toiagul pe care il poarta: un toiag uscat, nu poate inmuguri. Sunt si icoane in care Fecioara Maria nu priveste spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i inlatura indoiala lui Iosif.

Tertulian, scriitor bisericesc, care a trait in a doua jumatate a secolului al II-lea si prima jumatate a secolului al III-lea, a spus ca dupa cum Adam a fost facut dintr-un pamant feciorelnic, tot asa Hristos trebuia sa Se nasca dintr-o mama fecioara. Si dupa cum Eva era fecioara cand a primit cuvantul mortii, tot astfel se cuvenea ca Maria sa fie fecioara spre a-L primi pe Cuvantul vietii.

In partea dreapta este redata scena imbaierii pruncului. Din marturiile episcopului Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, reiese ca langa pestera in care S-a nascut Hristos, exista o cuva de piatra, care potrivit traditiei ar fi cea in care a fost spalat Pruncul dupa nasterea Sa. Si in evangheliile apocrife ale lui Iacov si Matei, se vorbeste despre doua femei, Salomeea si Zelemi, chemate de Iosif pentru a o asista la nastere pe Sfanta Fecioara. Aceasta scena a spalarii Domnului a provocat multe controverse, uneori lipsind din reprezentarea Nasterii Domnului. Se credea ca redarea acestui episod, ne-ar face sa credem ca Hristos a fost un simplu om. Insa, daca intalnim aceasta scena, ea are rolul de a intari adevarul fundamental mantuirii: Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, ceea ce nu a fost asumat, nu poate fi mantuit. Asa ne putem explica de ce zugravii au ales sa reprezinte si aceasta scena.

Cert este ca scena imbaierii pruncului Hristos, nu se regaseste la Dionisie din Furna in "Explicarea artei bizantine“ sau in "Erminia picturii bizantine“, desi alti doi zugravi, Manuil Panselinos si Teofan Cretanul, admirati de Dionisie, includ scena in reprezentarile lor.

In Apus, apar mai multe inovatii in redarea Nasterii Domnului: Pruncul apare dezbracat si nu infasat in scutece, pestera a fost inlocuita cu o constructie facuta de om, Iosif apare langa Prunc, sunt introduse mai multe animale, incat Prucul Iisus abia mai poate fi vazut.

In concluzie, putem spune ca Icoana Nasterii Domnului este o teologie in imagine, caci ea reda prin culoare si face prezent ceea ce Evanghelia ne descopera prin cuvant.

Craciunul-Nasterea Mantuitorului

Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand - dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.

b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii ("Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !...").

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine "Lumina lumii" (Ioan IX, 5). Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: "Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez" (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila (vezi mai departe la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e) In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor. Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.

Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea)

Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis: "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de "Scitia" (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman.

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra
In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si care au devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.

La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari). 

Ezoteric "ortodox"

''Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, intru numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si de va fi facut pacate, se vor ierta lui.''(Iacov V,14)

Una din practicile legate de savarsirea Sfantului Maslu este "deschiderea cartii". In randuiala acestei Taine, dupa ultima rugaciune si ungere se prescrie ca preotul care conduce soborul sa ia Sfanta Evanghelie, sa o dea bolnavului sa o sarute si sa o deschida. Preotii slujitori o tin deschisa deasupra capului celui bolnav, iar protosul (primul intre preotii soborului) rosteste rugaciunea a opta, dupa care se face miruirea, adica ungerea cu ulei sfintit.

De la aceasta deschidere rituala si tinere pe capul celui bolnav a Sf. Evanghelii s-a trecut la o inovatie liturgica foarte pagubitoare prin care unii slujitori, pe baza textului la care a fost deschisa Sf. Evanghelie cu totul intamplator, si tinand seama de culoarea vignetelor, interpreteaza textul facand preziceri sau dand pronosticuri pe care credinciosii mai creduli le iau drept adevarate. "Se speculeaza, mai ales, culoarea vignetelor, adica daca a "cazut" pe rosu sau pe negru, culoarea rosie fiind semn bun, iar cea neagra - semn rau. De aici i se spune credinciosului daca se tamaduieste sau nu de o boala, daca va avea reusita scontata, nunta, deces, avansare sau altele. Toate acestea sunt lucruri fara temei, semanand mai mult a prezicere, ceea ce biserica nu admite si nu se potriveste cu adevarul pe care ea il propovaduieste. Nimeni nu are dreptul si puterea de a se erija in ghicitor, prooroc sau prevestitor al lucrurilor viitoare.

Ceea ce- este si mai grav si condamnabil este faptul ca asemenea "deschideri" au inceput sa fie solicitate si sa se practice nu numai la Taina Sfantului Maslu, ci in orice alta ocazie si cu alte carti, cum ar fi colectii de canoane si legi bisericesti sau pravile, intre care pidalionul joaca un rol important.

Dar orice carte s-ar folosi si indiferent cine si pentru ce solicita o asemenea practica, ea ramane o inovatie grava liturgica pentru doua motive:

1. Prin ea se introduce un rit sau o practica liturgica pe care nu o gasim in cartile de cult si care este contrara regulilor stabilite de Biserica pentru savarsirea cultului.

2. O asemenea practica compromite credinta crestina, identificand-o cu superstitia pentru ca i se cere preotului ca, in functie de continutul textului si culoarea vignetelor, sa faca pronosticuri si sa ofere raspuns solicitarilor. Credinciosii care solicita asemenea lucru si preotii care le satisfac asemenea dorinte gresesc fata de Biserica. Asemenea practica nu trebuie nicidecum incurajata.

Credinta crestina este o credinta luminata de adevar. invatatura de credinta si riturile liturgice trebuie explicate in sensul lor adevarat. Deci avand natura superstitioasa si fiind condamnata de Biserica, "deschiderea cartii" trebuie inlaturata ca necompatibila si nedemna de scopul major al Tainei Maslului si al slujirii preotului.

Procrearea umana medical asistata

     Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind „împreună lucrător cu Dumnezeu" (I Corinteni 3, 9), în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1, 28). Barbatul se insoteste cu femeia, dupa randuiala dintru inceput a Creatorului si intemeiaza institutia sfanta si binecuvantata a familiei pentru ajutorare reciproca, nastere de prunci buni, ascultatori si tematori de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei si a neamului omenesc.

    S-a remarcat pe buna dreptate ca „inainte de orice, venirea pe lume a unor fiinte se leaga de actul procrearii care, potrivit viziunii biblice, este sacru. Prin nastere se continua intr-un fel insusi opera lui Dumnezeu, omul devenind colaboratorul direct al Creatorului. Astfel, credinciosul adevarat isi dovedeste partasia la lucrarea lui Dumnezeu, tocmai prin aceea ca da viata altor fapturi asemanatoare siesi… Nasterea de prunci devine atunci nu un simplu act mencanic, precum se intampla in regnul animal, ci o adevarata „taina”, iar continua aducere la existenta de noi si noi fiinte, porunca dumnezeiasca”.

 Familia bazata pe casatorie este cea mai veche institutie sociala, fiind intemeiata de Dumnezeu o data cu crearea primilor oameni. "Nu este bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutor potrivit pentru el." (Facere 2, 18). Si in rugaciunile de la Taina Cununiei se spune: "Ca Tu din inceput ai zidit parte barbateasca si femeiasca si de la Tine se insoteste barbatului femeie spre ajutor si spre dainuirea neamului omenesc."

     Dar Dumnezeu a facut pe Eva nu numai ca sa-l ajute pe Adam, ci si pentru a-l feri de singuratate, care inseamna suferinta, deoarece lipseste comuniunea. Nici Dumnezeu nu este o singura persoana, ci este Unul si Trei in acelasi timp. De aceea nici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu, daca ar fi o monada inchisa; numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul deplin. Cel ce se uneste cu o femeie se completeaza intr-un mod atat de total cu ea, incat alcatuiesc o unitate. Aceasta unire deplina, corespunzand unei iubiri desavarsite, este netrecatoare. "Unitatea sa de om se realizeaza in dualitatea personala neuniforma si complementara de barbat si femeie: si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el, barbat si femeie i-a facut pe ei. (Facere 1, 27). Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste de unul singur si vorbind de unul singur, vorbeste de doi", noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur.

     Ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie, casatoria se intemeiaza pe faptul ca barbatul si femeia numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa. Afirmatia se intemeiaza pe faptul ca "aceste doua aspecte (masculin si feminin) ale omului sunt in asa masura inseparabile de iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinta umana luata izolat si considerata in sine nu este deplin om. Nu este decat o jumatate de om, intr-o existenta izolata de complementarul sau."

     Sub aspect moral si ontologic, copiii intretin mereu aprins focul sacru al iubirii si unitatii familiale. Ei poarta in fiinta lor, fiinta insasi a parintilor pe care o transmit generatiilor viitoare, satisfacand astfel nazuinta dupa nemurire a sufletului omenesc. In acelasi timp, copiii asigura suportul fidelitatii conjugale si al trainiciei familiei. Cate neintelegeri, cate neplaceri, cate neajunsuri ori suprari nu se destrama la zambetul senin al unui copil?!... De aceea, absenta copiilor din familie constituie un gol pe care nimeni si nimic nu il poate inlocui. Sau, ce poate angaja mai unitar si plenar in actiune pe soti decat viata copiilor?!... S-a remarcat in acest sens deosebit de sugestiv si plastic „familia fara copii e ca o gradina fara flori. Familia fara copii e ca un clopot fara glas. Familia fara copii e ca o pasare fara cantec. Familia fara copii e ca un pom fara rod”.

     Prin casatorie, barbatul are in femeie umanitatea ajunsa la intimitatea suprema cu el. Si viceversa, cand femeia i-a ajuns barbatului o astfel de umanitate intima si curata prin coplesirea dragostei trupesti de catre cea spirituala, el poate privi cu ochii curati orice femeie, si femeia, orice barbat. Casatoria este, astfel, un drum spre spiritualizarea celor doi soti nu numai in relatia unuia fata de altul, ci si in toate relatiile cu ceilalti oameni.

Familia intemeiata prin casatorie, adica prin unirea de bunavoie a unui barbat cu o femei, a fost ridicata de Mantuitorul la rangul de Taina, prin care se impartaseste, prin preot, harul Sfantului Duh, care sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si Biserica.

     Cu alte cuvinte, Taina Cununiei transforma legatura dintre cei doi soti intr-una asemanatoare celei dintre Hristos si Biserica, asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel, cand spune: "Taina aceasta mare este, iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efeseni 5, 32). "In acest sens, Taina Casatoriei este mai cuprinzatoare decat familia. Este Taina iubirii dumnezeiesti, Taina cuprinzatoare a existentei peste tot" si pentru acest motiv "ea intereseaza toata Biserica si, prin Biserica, intreaga lume, deoarece o familie sanatoasa este o celula sanatoasa a edificiului Bisericii si a societatii."

     Reflectand unirea dintre Hristos si Biserica, Taina Casatoriei este una singura, este o legatura vesnica, dragostea omeneasca proiectandu-se "in imparatia vesnica a lui Dumnezeu."

     Unitatea aceasta indisolubila dintre barbat si femeie nu este atat o unitate fiziologica, ci o unitate prin iubirea intre doua existente umane care se completeaza nu numai pe planul trupesc, ci si pe cel spiritual. Astfel, cu toate ca barbatul si femeia alcatuiesc un singur trup, totusi ei raman doi, ca temei al iubirii si comuniunii reciproce.

     Un rol important al spiritualizarii treptate a legaturii dintre soti il are cresterea responsabilitatii unuia pentru celalalt. Prin aceasta responsabilitate reciproca, prin reciproca jertfelnicie, unirea sotilor se accentueaza tot mai mult, ca o comuniune personala, in care fiecare persoana creste spiritual pe masura unirii intre ele.

     "Crestinismul nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie. Rugaciunile de la cununie nu evita deloc sa vorbeasca despre ea. Dar socoteste ca numai in casatorie ea devine un mijloc de promovare a unirii sufletesti." De aceea, fata de pofta trupeasca, nu sunt decat doua atitudini: sau o infranare totala de la ea in afara casatoriei, inteleasa ca o castitate permanenta trupeasca si sufleteasca, sau o satisfacere a ei ca mijloc de unire sufleteasca si de inaintare in ea. Cunoastem intr-o masura mai mica sau mai mare progresele pe care le-a facut biotehnologia in cea de a doua jumatate a secolului trecut. Datorita acestor progrese omul poate sa intervina nu numai in pastrarea sau distrugerea propriei sale vieti, cat si in constituirea sau in rapirea posibilitatii acesteia sa se constituie. ”Pentru ca am patruns in tainele vietii (…), din acest moment detinem mijloacele de a actiona asupra vietii”, spunea in anul 1956 biologul francez Jean Rostand

     Intr-adevar, prin metodele contraceptive viata umana poate fi impiedicata sa se constituie, prin metodele avortive poate fi distrusa, iar, pe de alta parte, prin asistenta medicala cu totul speciala, prin biotehnologie si inginerie genetica, sterilitatea poate fi combatuta sau se poate interveni in insasi evolutia vietii chiar de la constituirea acesteia.

     In traditia ebraica, dupa cum cunoastem, era o mare nenorocire pentru familiile care nu aveau copii. Sterilitatea cuprulurilor familiale era socotita drept consecinta a vreunei pedepse a lui Dumnezeu. De fapt, aceasta stare de spirit era determinata mai degraba de motive de ordin cultural si national: poporul Israel trebuia sa creasca din punct de vedere demografic pentru a putea convietui in mijlocul popoarelor cu care ocupa acelasi areal geografic. Exista si o motivatie mistic-religioasa: orice evreu era purtatorul mesajului unei religii monoteiste, prin urmare, purtatorul nadejdii unui Mantuitor, totdeauna un posibil marturisitor al lui Dumnezeu, oriunde s-ar fi gasit. In Vechiul Testament, scopul casatoriei pare sa fi fost eminamente nasterea de prunci. In Noul Testament, casatoria barbatului cu femeia are drept scop mantuirea acestora. Nasterea de prunci este, pe de o parte, consecinta logica a iubirii dintre cei doi soti, iar pe de alta parte, este un dar al lui Dumnezeu. Finalitatea casatoriei, nefiind neaparat nasterea de prunci, se va gasi in desavarsirea sotilor aflati intr-o relatie de iubire cu totul aparte, in Hristos si in Biserica, dupa modelul relatiei existente intre Hristos si Biserica (Efes. 5,23). Scopul vietii crestine este mantuirea prin si in Biserica. Or, la mantuire oamenii au acces in funtie de modul de comportare fata de mesajul lui Hristos („cel care va crede si se va boteza se va mantui”, Marcu 15,16) si de modul de impropriere, in Biserica, a roadelor operei de rascumparare infaptuita in si prin Hristos. Mantuirea nu este condictionata de situatia matrimoniala a omului. Viata eterna la care suntem chemati - o viata altfel decat cea de acum-este accesibila oricarui om care ia in serios lucrarea lui Hristos casatorit sau necasatorit, cu sau fara urmasi trupesti, cu conditia, insa, sa se pregateasca pentru acea viata.

    Despre viata eterna pentru care se pregatesc crestinii, Mantuitorul Hristos ne spune ca nu va fi determinata de conditia sociala in care traim acum. Acolo, in viata viitoare, oamenii nu se vor insura si nu se vor marita si vor fi ca ingerii din ceruri (Matei 22,30). Prin urmare, cuplurile sterile nu au nici o motivatie religioasa care sa le determine sa utilizeze mijloacele si sa isi asume riscurile pe care le presupune reproducerea cu orice pret. Nu toti oamenii traiesc insa foarte intens nadejdea vietii viitoare. Foarte multi dintre confratii nostri vad perpetuarea vietii numai in procrearea biologica. Altii au motive economice sau afective care ii determina sa caute cu orice pret paternitatea biologica, neglijand ca a fi tata si mama este un dar, nu o necesitatea sau o obligatie, dupa cum, daca ne-am invrednicit de acest dar, nu ne este permis sa il irosim, nu ne putem pronunta asupra motivatiei pentru care unele cupluri vor sa aibă cu orice pret copii care sa se apartina nu numai afectiv si cultural, ci si sau mai ales, biologic. Oricum, cuplurile sterile sunt nefericite. Din motive pur omenesti, este de inteles nefericirea cuplurilor care nu au avut sau nu au posibilitatea sa zamisleasca si sa nasca prunci. Biserica intelege frustrarea si nefericirea acestor cupluri si se roaga pentru rodirea lor, stiind ca Dumnezeu are totdeauna cu fiecare dintre noi planurile Sale, care pentru noi uneori par fara logica.

   

    Sterilitatea umana

Actualmente aproximativ 10-15% dintre cuplurile maritale sunt sterile. Sterilitatea nu este numai problema femei, sterilitatea este conjugala, de ea femeia fiind responsabila 35-40%, iar barbatul cca. 40%. In 20% din cazurile de sterilitate factorii responsabilis unt micsti, Feminin si masculin; in 5-10% din cazuri cauzele nu pot fi descoperite, iar circa 10% din cazuri sunt cupluri sterile definitiv. Date fiind aceste statistici, pentru stabilirea diagnosticului de sterilitate, trebuie examinati ambii soti. Stim ca au existat si exista cupluri care au asteptat mai multi ani pana cand au fost binecuvantate cu prunci.

    Termenul de „sterilitate” nu este inteles la fel in lumea medicala, in Europa se constata 2 directii: pentru Scoala franceza de medicina, spre exemplu, se poate vorbi de un cuplu steril atunci cand dupa 2 ani de viata conjugala in viata acestuia nu a aparut nici un copil, fara ca respectivul cuplu sa fi folosit metode contraceptive. Cand femeia ramane gravida, dar pierde sarcina avem de a face cu cazul de infertilitate. Se vorbeste de sterilitate primara cand femeia nu a ramas niciodata insarcinata, si de sterilitate secundara atunci cand dupa 1-2 sarcini, duse sau nu la termen, femeia nu v-a mai ramane insarcinata. Scoala engleza, insa, foloseste termenul de „sterilitate” numai pentru cuplurile cu infertilitate definitiva, pentru celelalte cazuri foloseste termenul de infertilitate primara, respectiv, secundara, dupa caz. Cuplurile pot fi sau pot deveni voluntar sterile, in cazul folosirii metodelor contraceptive si avortive, acest tip de sterilitate, de care subiectii sunt direct responsabili, nu intra in obiectul acestei lucrari. Aici vom expune punctul nostru de vedere fata de sterilitatea ca fapt ca realitatea instituita nedorit si non-voluntar in viata cuplului voluntar.

    Etiologia sterilitatii non-voluntare este complexa si variata. Nu puteam primi cu lejeritate problemele legate de etiologia sterilitatii si nici starea de spirit a cuplurilor, sau chiar a unuia dintre membrii cuplului conjugal, cand este vorba de sterilitate. Creand omul si instituindu-l drept cuplu conjugal, Dumnezeu I-a dat porunca sa creasca si sa se inmulteasca (Geneza 1,28). In Taina Sfintei Cununii, preotul se roaga pentru miri ca Dumnezeu sa le dea „dar de prunci”, ba, mai precis: „dobandire de prunci buni” (Cf. randuiala Tainei Sfintei Cununii din Molitfetnic sau Agheasmatar). Aceasta ne sugereaza doua observatii: mai intai, aceea ca porunca lui Dumnezeu a fost oarecum zadarnicita. Prin urmare, datorita pacatului, omul numai este rodictor, asa cum l-a facut Dumnezeu, in al doilea rand nasterea de prunci este un dar de care Dumnezeu Insusi il invredniceste pe om. Iar, pruncii trebuie sa fie buni si spre folos (Ectenia Mare de la Cununie). A avea prunci este un act de bunavointa divina. Cum bunavointa divina nu lucreaza irezistibil, ci se adapteaza cu o pedagogie aparte la viata omului, urmeaza ca in situatiile concrete, omul are dreptul si responsabilitatea sa faca ceea ce este posibil si licit spre a se invrednicii de darul nasterii de prunci.

    Prin procreare umana medical asistata intelegem nu numai fertilizarea in vitro si practicile derivate sau asemanatoare acesteia, ci toate formele prin care cuplurile familiale au reusit sa procreeze cu ajutor medical, chiar si cazurile in care nu este vorba de inseminare artificialam dar cazurile in care tehnologia biomedicala nu s-a substituit actului conjugal procreator. Trebuie sa recunoastem ca sunt nunumarate cazurile in care, fara ajutorul medical, multe cupluri familiale nu ar fi putut fi parinti. Au avut nevoie de acea asistenta medicala care a indepartat acele deficiente mai mari sau mai mici care le impiedicau sa procreeze. Acestea sunt tratamente medicale propriu-zise necesare ca orice tratament. Si raman asa, atata vreme cat nu presupun pruncuciderea, nu presupun introducerea vreunui tert in intimitatea cuplului si nici tentativa de a crede ca-L putem substitui pe Dumnezeu cu tehnologia in actul preocreator uman.

     Daca simt nevoia unor copii in caminul lor, cuplurile sterile, Biserica le recomanda, cum a  facut-o din totdeauna, infierea, stiut fiind, asa cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom, ca „parintele este cel care creste, nu cel care naste copilul”, iar daca-ti iubesti copilul ii vei da o educatie sanatoasa[5]. Este o propozitie frumoasa, optimista pentru parintii adoptivi, spusa la sfarsitul secolului al IV-lea, cand nu se stia nimic despre gentica, nestiind cum ar fi ractionat acest mare parinte al Bisericii daca atunci ar fi existat posibilitatile de azi privind procrearea umana medical asistata, dar se avea mare incredere in lucrarea harului lui Dumnezeu in noi, care pe cele slabe le intareste si pe cele neputincioase le vindeca. O apostazie contemporana vorbeste despre intelegerea eternitatii drept perpetuarea in existenta exclusiv trupeasca prin reproducerea biologic. Cand aceasta perpetuare in existenta nu este posibila nici pe care naturala, nici prin tratamente medicale, o va face biotehnologia, prin metodele ei, mai vechi si mai noi, prin mijloacele fata de care Biserica are, pe buna dreptate, rezervele ei.

     In privinta asistentei medicale pentru a procrea, distingem doua situatii:
- asistenta medicala fara interventia unui donator.
- asistenta medicala cu interventia unui donator.

     Asistenta medicala fara interventia unui tert donator inseamna "facilitarea fertilizarii unei femei prin inseminarea cu sperma provenind de la sotul sau, depusa intr-o banca de sperma." Daca o asemenea cerere vine din partea unei femei al carei sot a murit, este refuzata (desi se fac si exceptii).

     Tot in cadrul asistentei medicale fara interventia unui tert donator se inscrie si fertilizarea in vitro si a transplantului embrionului in uter.

     In ambele cazuri descrise mai sus nu apar probleme serioase din punct de vedere juridic. Probleme apar atunci cand intervine un tert donator, deci cand intervine o persoana din afara cuplului, in care caz trebuie luate masuri de protectie atat pentru cuplu, cat si pentru copilul rezultat, persoana care doneaza sperma in scopul inseminarii artificiale a femeii neavand "dreptul de a avea legaturi de familie cu copilul nascut astfel."

     Se face apel la un donator numai in cazul in care nu exista alte solutii pentru cuplu si in acest caz se pot dona gameti sau embrioni.

     Dupa ce am expus sumar cele doua situatii in fata carora ne putem afla atunci cand vorbim despre procrearea medical asistata (asistenta medicala cu sau fara interventia unui donator), voi prezenta pe scurt tehnologia reproducerii artificiale, care imbraca doua aspecte: insamantarea artificiala si fecundarea in vitro.

     1. Cea mai folosita tehnica reproductiva actuala este insamantarea artificiala, in care se foloseste material genetic (lichid seminal conservat, depus intr-o banca de sperma) fie de la sotul care are de facut o radioterapie pentru un neoplasm sau care a decedat, fie de la un donator, ca in cazul unor boli transmisibile ale sotului sau in azoospermia sa.

Dar insamantarea artificiala mai poate fi solicitata si in urmatoarele cazuri:
a) in cazul femeilor singure, necasatorite, in care caz se ridica probleme in legatura cu drepturile copilului care se va naste, situatie similara unui copil abandonat.
b) in cazul "femeilor avand comportament sexual deviat (homosexualitate), stiut fiind faptul ca astazi cuplurile de lesbiene militeaza tot mai frecvent "pentru dreptul de a se casatori, de a creste copii."

     2. Asa cum am spus mai inainte, un alt aspect al tehnologiei reproducerii artificiale il reprezinta tehnica fecundarii (fertilizarii) in vitro a ovulelor recoltate laparoscopic, de catre spermatozoizii partenerului, iar embrionul rezultat este reimplantat in uter, scurtcircuitand astfel traiectul tubar al ovulului si al embrionului.

Apelul la un donator se face numai in cazul in care nu exista o alta solutie pentru cuplu si in acest caz se doneaza fie garneti, fie embrioni crioconservati depusi in banci specializate. In general, embrionii se doneaza unui cuplu steril, care va da nastere unui copil a carui mama legala nu este mama biologica, iar tatal legal nu este tatal genetic.

   

     Amintim ca, pentru reusita tratamentului, este necesar ca in uter sa fie implantati mai multi embrioni, "sansa unei sarcini viabile creste de la 10 %, in cazul implantarii unui singur embrion, la 25 %, in cazul implantarii a trei embrioni. Cu toate acestea, in 24 % din cazurile cu implante reusite, numarul de feti care se dezvolta este mai mare decat cel asteptat, de unu." Apar deci probleme economice (multigemeralitate), pe de o parte, si scade si indicele de supravietuire, pe de alta parte, la gemeni, prin scaderea "calitatii" produsului de conceptie.

     Tot in cadrul tehnicii fecundarii in vitro, trebuie sa discutam si problema "mamelor purtatoare (a "mamelor de imprumut"). In acest caz este vorba despre prelevarea de ovule sau de obtinerea lor de la o banca de ovule (asa cum exista si banci de sperma), urmata de fecundarea lor in vitro si apoi de "inchirierea" uterului unei alte femei in care se va matura produsul de conceptie realizat prin fecundarea in vitro, deoarece mama, din cauza unor malformatii ale uterului sau extirparii acestuia din diferite motive, nu poate sasuporte sarcina. Acest tip de reproducere este folosit mai mult in SUA, unde, in 1990, au fost nascuti peste 1000 de copii, folosindu-se mame de imprumut.

Desi, teoretic, mamele care isi "inchiriaza" uterul nu primesc nici o compensatie, in realitate o treime dintre ele accepta aceasta situatie din motive economice (primesc 10.000$ pentru o sarcina), din care cauza "ele sunt greu de acceptat din punct de vedere bioetic." In SUA, aproximativ 300.000 de femei isi inchiriaza, anual uterul.

     Pentru a ne putea exprima punctul de vedere asupra procrearii medical asistate, trebuie sa vorbim, mai pe larg, despre fiecare tehnica reproductiva descrisa mai sus. Fara a enumera conditiile care se cer pentru efectuarea insamantarii artificiale, vreau sa precizez ca "ceea ce primeaza intre toate aceste conditii este precizarea statutului viitor al copilului", considerandu-se util a se stabili ca, in cazul insamantarii artificiale cu sperma de la sot (chiar daca acesta a decedat), "se aplica prezumtia clasica de paternitate", iar in cazul in care "sperma este de la un donator si sotul a consimtit, paternitatea copilului se poate face prin recunoasterea judiciara, iar daca nu a consimtit, prin aceeasi procedura, cand donatorul va deveni cunoscut."

     Din aceasta obligatie de a informa viitorul copil asuprea originii sale, "poate rezulta un conflict intre drepturile donatorului la anonimat si cele ale copilului la propria identitate."

   

      Insamantarea artificiala a femeilor singure, necasatorite, este socotita, din punct de vedere moral, de catre unii, ca desfranare, iar din punct de vedere juridic, filiatia fata de copil se rezolva ca in cazul donarii de lichid seminal (situatie similara unui copil abandonat). De aici se vede ca insamantarea cu sperma de la donator are mai multe implicatii decat insamantarea cu sperma de la sot. Din aceasta cauza, insamantarea cu sperma de la donator este considerata de unii "ca delict contra familiei (delict de adulter), ca fals intelectual in actele de nastere, ca violare a prevederilor adoptiei", insistandu-se si pe "riscurile privind dezagregarea familiei prin fixarile afective (emotionale) fata de donatorul necunoscut."

    

    O alta forma de reproducere medical asistata, la care participa un tert, este donarea de embrioni rezultati in urma fecundatiei in vitro. Acesti embrioni se doneaza unui cuplu steril, iar copilul rezultat va avea o mama legala care nu-i este si mama biologica si un tata legal care nu-i este si tata genetic. Dar embrionii rezultati in urma fertilizarii in vitro nu sunt folositi numai pentru rezolvarea problemei sterilitatii, ci ei sunt utilizati si "in scopuri de cercetare, asemenea embrionilor animali."

Pe de alta parte, in urma fecundatiei in vitro rezulta embrioni supranumerari, care sunt conservati si depusi in "banci de embrioni umani." Producerea embrionilor supranumerari are multe urmari grave din punct de vedere moral si anume: un numar de embrioni (25-40 %) mor cand sunt decongelati, alti embrioni sunt folositi in cercetare, altii in industrie pentru realizarea unor produse cosmetice etc.

Deputatul Geyselings declara in 1986 in parlamentul belgian: "Cu totii o stim: femei insarcinate care nu-si doresc copii sunt platite pentru a prelungi sarcina pana in luna a sasea, daca nu a saptea luna, pentru a putea oferi cercetarii stiintifice si industriei de cosmetice un fat cat mai bine dezvoltat cu putinta."

Cum viata incepe din momentul zamislirii, inseamna ca distrugerea acestor embrioni este omucidere. Si unii biologi au optat pentru acelasi raspuns transant: "Odata cu fecundatia, incepe viata." Si Conventia Americana a Drepturilor Omului vorbeste despre dreptul fiecarei persoane la viata, incepand din momentul conceptiei.

Cum poate oare R Edwards sa sustina ca "nevoia de cunoastere este superioara respectului cerut de un embrion in stare precoce", cand noi stim ca recentele descoperiri ale embriologiei si ale geneticii au demonstrat ca viata incepe o data cu zamislirea?

Tot referitor la tehnica de fecundare in vitro si a transferului de embrioni, trebuie atrasa atentia atat asupra riscurilor tehnicii (rupturi vasculare, leziuni intestinale etc), cat si asupra altor accidente ca: moartea in uter, malformatii, anomalii cromozomiale.

In cazul mamelor de imprumut, exista riscul "de nastere a unui handicapat (risc existent in fertilizarea in vitro cu sperma de la o terta persoana)", copil refuzat si de mama purtatoare si de mama genetica.

Trebuie atrasa atentia si asupra consecintelor etico-sociale ale acestor proceduri. "Avand inca alura unor proceduri experimentale, copilul va avea trei mame (genetica, uterina si sociala) si doi tati (biologic si social).

    In sfarsit, prin tehnica reproducerii medical asistate, se bulverseaza reproducerea biologica si putem asista, datorita pastrarii anonimatului donatorului, la implantarea ovulului "de la mama la fiica, ce devine astfel sora cu propriul sau copil", sau putem asista la incest, daca o femeie primeste sperma tatalui sau fratelui, sau "se realizeaza fecundari cu sperma congelata a unui subiect care a decedat, realizandu-se astfel saltul generatiilor, cand un copil poate fi fiul bunicului sau."

    Din cauza acestor consecinte, in multe tari din vestul Europei (Anglia, Franta etc), fertilizarea in vitro este socotita, de forurile etice, ca o violare a legilor naturale. Se cere respectarea dreptului la viata a viitorului copil si se interzice efectuarea de cercetari pe embrioni dupa 14 zile, implantarea lor in uterul altor specii, alegerea sexului in scop neterapeutic, crearea de gemeni identici etc.