miercuri, 29 februarie 2012

Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?
Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".
Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).
Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.
In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.
Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).
Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?
Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.
Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:
1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).
Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).
In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.
Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?
Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.
Ce contine Canonul cel Mare ?
Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.
Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.
Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"
Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)
Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.
Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.
Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"
Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."
Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.
Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.
Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.
Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.
Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.
Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.
In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.
Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.
Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.
Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.
Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.
In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.
Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."

Martisorul - origine si semnificatie

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.


Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.


Poetul
George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.
Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul "Cu bastonul prin Bucuresti": "...La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand "farmece" si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.
...Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi."
Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma "Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat."

Sfantul Ioan Casian

Acest cuvios parinte de neam straroman s-a nascut prin anii 365 de la venirea mantuirii prin Hristos Domnul, in Dobrogea, numita pe atunci Scitia Mica, la un loc ce-i pastreaza din vechime pana azi numele, "podisul Casian " si "pestera lui Casian". Localitatea Casimcea din judetul Tulcea ii poarta de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsa, a urmat scolile timpului. Dar insufletit de o arzatoare sete de desavarsire duhovniceasca, renunta de tanar la atractiile desarte si inselatoare ale vietii lumesti si pleaca la Locurile Sfinte insotit de ,,prietenul sau, Gherman, frate nu prin nastere, ci in duh. Asa au ajuns amandoi calugari intr-o manastire din Betleem. Intemeindu-se dupa cuviinta in randuielile vietii chinoviale, adica de obste, dupa modelul de viata al calugarilor din Palestina, Mesopotamia si Capadocia si simtind in el dorul de o mai mare desavarsire, au hotarat sa plece in sihastriile Egiptului, la anahoretii despre a caror imbunatatita viata duhovniceasca auzisera. Asa au ajuns la comunitatile din delta Nilului, adancindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, cautau cu ravna pe sfintii insingurati, ca sa cinsteasca in ei stralucirea harului si bogatia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mantuirea sufletului. Aceste intrebari si raspunsuri ne vor fi lasate ca o mostenire sfanta in cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a inzestrat Biserica.

Dobandind pe cat puteau sa adune din invatatura cereasca, au mai ramas in Egipt sapte ani la sfatul Awei Iosif si apoi au mers mai departe, cercetand din loc in loc pe acesti invatatori in lucrul duhovnicesc pana ce au ajuns in vestita pustie Schetica unde Sfantul Macarie intemeiase si facuse "pustia stralucitoare" vrednica de a fi sarbatorita de toti. Aici se nevoiau intr-o asceza aspra un mare numar de calugari, printre care straluceau indeosebi Cuviosii Parinti: Moise, Serapion, Teona, Isaac si preotul Pafnutie, invatatorul lor. El le spunea ca nu este de-ajuns pentru calugar sa renunte la lume, parasind bunurile si maririle lumesti pentru a se dedica grijii de suflet in nevointa, in asceza si tacere.

De aici inainte trebuie implinita o a doua "renuntare", care consta in a te lepada de obiceiurile, viciile si atractiile vechi ale sufletului si ale trupului printr-o lupta indelungata si rabdatoare, plina de ispite, dar care duce la curatia inimii. Caci acesta este scopul calugarului: sa stea de vorba permanent cu Dumnezeu prin neincetata rugaciune, incat mintea, nerisipita la grijile lumii, sa ajunga cu liniste si pace in altarul despatimit, curatit al inimii. Iar capatul lucrului sau este viata de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobandi chiar de aici, de jos, o arvuna, o pregustare a ei prin sfanta iubire. Caci, intr-adevar, ajuns la un anume sfarsit al celei de-a doua "renuntari", sufletul pe de-a-ntregul tinzand catre Hristos Cel dorit, calugarul trebuie sa mai implineasca cea de-a treia "renuntare" care cuprinde intreaga desavarsire. Iar aceasta consta in parasirea oricarei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de fata si vazute ale ei, socotite marete, desi sunt desarte si repede trecatoare, pentru a se lasa condus  de Dumnezeu in "pamantul fagaduintei" in care nu mai cresc spinii si buruienile viciilor, in lacasurile cele vesnice in care vom ramane pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), in simtirea negraitei bucurii si a revarsarii luminii dumnezeiesti.

Acesta este marele dar al rugaciunii curate, caci "atunci precum graia Awa Isaac - acea iubire desavarsita, prin care El ne-a iubit mai intai, trece si in adancul inimii noastre prin virtutea rugaciunii curate". Aceasta se va face asa cand toata dragostea, toata dorinta, toata ravna, toata stradania, tot cugetul nostru, tot ce traim, ce vorbim, ce respiram, va fi cu Dumnezeu, si, cand acea unitate care exista vesnic intre Tatal si Fiul si intre Fiul si Tatal, prin Duhul Sfant, va trece si in simtirea si in mintea noastra, asa precum El ne iubeste cu iubirea cea adevarata si curata care nu se stinge niciodata, sa ne daruim si noi Lui printr-o legatura vesnica, de nedespartit, pentru ca orice respiram, orice intelegem, orice vorbim, sa fie in legatura cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atat cat este cu putinta pe pamant, plinind cuvantul Apostolului: "Dumnezeu este totul in toate".

Apoi devenind deplin fii printr-o comuniu­ne atat de desavarsita cu Tatal, vom putea zice Celui Care este Fiu si mostenitor prin fire: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16,15). Pentru ca El Insusi S-a rugat, graind despre noi: "Parinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu sa fie si ei cu Mine". Aceasta trebuie sa fie nazuinta pustnicului, aceasta toata stradania, pentru ca, dupa cuviinta, sa aiba chiar in acest trup chipul fericirii viitoare si sa inceapa sa guste inainte din inceputul vietii si maririi ceresti. Acesta este scopul intregii desavarsiri: ca sufletul, eliberat de orice lanturi trupesti, sa se inalte zilnic la negraitele daruri ale vietii duhovnicesti, intr-atat incat intreaga viata si bataie a inimii sa devina o unica si negraita rugaciune (Convorbirea a X-a). Cat de mangaiat si uimit este crestinul, descoperindu-i-se un asemenea suis al sufletului intru care petreceau strabunii nostri sfintii!

Astfel, indrumati de pe culmile vietii calugaresti si contempland plinirea vie la acesti straluciti anahoreti, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate si neclintita statornicie vietii contemplative. In linistea chiliei, Sfantul Casian a izbutit sa faca experienta luptei aspre a sufletului indragostit de Dumnezeu, impotriva gandurilor patimase si a de­monilor pizmasi, indeosebi impotriva ispitei amortirii sufletului, a plictiselii care-i tulbura pe eremiti si ii silesc sa-si paraseasca retragerea linistirii. Din aceasta adanca experienta personala si din invatatura altor barbati invatati, ca Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut in Nitria, Cuviosul Casian a intocmit o invatatura aleasa de lupta duhovniceasca impo­triva celor opt pacate capitale, anume: al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare, al desfranarii, al iubirii de arginti sub care se intelege zgarcenia, al maniei, al tristetii, al nelinistii, sau al dezgustului inimii, al slavei desarte si al trufiei.

Dupa sapte ani, Cuviosii Ioan si Gherman s-au intors la Betleem, unde au dobandit de la parintele lor duhovnicesc binecuvantarea de a trai de aici inainte in pustnicie. Si asa plecara cu ravna si grabire in Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regasi linistea cuvenita contemplatiei, din pricina unor invinuiri nedrepte la care erau supusi calugarii din Egipt de catre arhiepiscopul Teofil al .Alexandriei Atunci Cuviosii Ioan si Gherman,  urmand unui grup de 50 de monahi, hotarara sa-si caute linistea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfantului si marelui Ioan Gura de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De indata ce ii vazu marele intre patriarhi, deslusind cu o tainica privire calitatea sufletelor lor, reusi sa-l convinga pe Gherman sa primeasca prin mainile lui preotia, iar Casian diaconia. Cucerit de curatia si sfintenia Sfantului Ioan Gura de Aur - si de negraita sa maiestrie a cuvantului, Casian se aseza cu un zel fierbinte sub calauzirea sa spirituala, consimtind sa jertfeasca linistea pustiei pentru a scoate castig din petrecerea pe langa un asemenea invatator.

Dar n-a trecut mult timp ca iata, Sfantul Ioan Gura de Aur - victima a lui Teofil - fiind in dus in exil, Cuviosii Casian si Gherman au fost trimisi de cler si popor in misiune la Roma, insotindu-l pe episcopul Paladie ca sa instiinteze printr-o scrisoare pe episcopul Romei, Inocentiu I, de suferintele Sfantului Ioan Gura de Aur. Sfantul Casian petrecu astfel zece ani la Roma si in acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat, pentru barbati, Manastirea Sfantul Victor, pe mormantul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mantuitorului, pe la anul 415. Barbat mult incercat in viata ascetica si totodata parinte ajuns la o mare intelepciune pastorala, el a oferit multimii calugarilor care se adunau in jurul lui adevarata traditie monahala pe care o primise de la parintii din Rasarit, tinand seama insa de conditiile de viata din Galia, de clima si de firea locuitorilor de aici.

La rugamintea Sfantului Castor, episcop de Apt, el a intocmit lucrarea sa "Institutii cenobitice" (randuieli pentru viata in comun), pentru manastirile pe care le intemeiase in Proventa. In aceasta lucrare, el descrie modul de vietuire al calugarilor din Egipt, dar cu oarecare pogoramant in ceea ce era prea aspru pentru calugarii din Galia, urmand si aici randuielile care se obisnuiau in Palestina, in Capadocia, in Mesopotamia. Caci scrie el: "Daca se implineste porunca dumnezeiasca cu dreapta socoteala si dupa putere, atunci pazirea ei are masura desavarsirii, chiar daca mijloacele nu sunt aceleasi". El descrie apoi leacurile si caile de vindecare ale celor opt pacate capitale, spre a conduce sufletul la desavarsirea virtutii. Mai tarziu el a completat aceasta invatatura duhovniceasca prin cartea "Convorbirilor" in care infatiseaza, la cererea eremitilor care traiau la Lerins si in insulele Hyeres de langa Marsilia, treptele mai inalte ale luptei pentru curatirea inimii si contemplatie, folosindu-se de invatatura marilor ana­horeti, pe care ii intalnise in Egipt. Sfantul Casian a inzestrat astfel, din inceputurile lui, monahismul din Galia cu o temeinica arma­tura duhovniceasca, adapandu-l din izvoarele vii ale parintilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa, ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva  unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fe­ricitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa". Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot". O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

Fata de aceste impotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a ramas statornic in dreapta credinta a Bisericii, departe de zgomot si certuri, invatat cu adancul contemplarii divine, taina a unei paci nesurpate si blande si a unei linisti senine. El isi incredinta in pace sufletul sau lui Dumnezeu catre anul 435. Cunoscut ca sfant de cei din vremea lui, el este cinstit de toti calugarii Bisericii Apusene ca parinte al lor si ca unul dintre cei mai mari invatatori ai monahismului. Sfintele sale moaste sunt pastrate pana in ziua de astazi in Manastirea Sfantul Victor din Marsilia.

Postul - Calea spre Lumina

"...In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea" (Ioan 16:33). Iata ca Dumnezeu ne-a ajutat si am intrat in zilele Marelui si Sfantului Post. De acum timp de 40 de zile, vom urca aceasta scara a Postului treapta cu treapta. Vom inainta pas cu pas, precum alpinistii care incearca sa atinga un varf inalt, dificil de cucerit, unde se ajunge foarte greu, si pentru a nu obosi, pentru a-si pastra energia, inainteaza incet, cu pasi mici dar siguri, pana isi vor atinge obiectivul. Varful nostru pe care trebuie sa-l atingem, al crestinilor, este intalnirea cu Mantuitorul, in Ziua Invierii.
Pana atunci trebuie sa inaintam in Postul Paresimilor, zi dupa zi, ceas dupa ceas, cu incredere si bucurie, cu vointa si speranta, cu intelegere si iertare fata de cei din jurul nostru, pentru ca "rasplata mare va fi". Cum ne spune si Mantuitorul, haideti sa indraznim, sa indraznim sa urcam spre Dumnezeu, pentru ca, asa cum zicea cineva, este nevoie ca noi oamenii sa ne indumnezeim. Cu siguranta nu va fi foarte usor, orice urcus este anevoios, dar nimic nu se compara cu bucuria de a atinge obiectivul propus. Poate unii, neacordand o prea mare importanta Postului, il tin fara tragere de inima sau nu il tin deloc. Cu toate acestea, cred ca trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu teama sau cu parere de rau pentru ceea ce lasam in urma (desfatarile lumesti), caci Postul nu este dat sa slabeasca omul ci sa-l intareasca sufleteste si duhovniceste. Poate suntem chinuiti de necazuri de tot felul, de probleme, nesiguranta zilei de maine, de boli sau de lipsa perspectivelor dar cred ca toate acestea ne-au fost date deoarece prea ne-am indepartat de El. Civilizatia noastra materialista si iubitoare de placeri lumesti a considerat ca se poate trai viata si fara participarea Creatorului. Iata deci, Postul este acum sansa noastra, este, cum spunea Sfantul Efrem Sirul, "trasura catre cer", este un prilej de introspectie, de autocercetare, un timp in care sa ne redescoperim, sa ajungem cu sufletul curat ca al unui copil, pentru ca atunci cand vom ajunge sa luam Lumina Sfanta sufletul sa ne fie mangaiat de linistea data de intalnirea cu Mantuitorul.
In aceasta "competitie" deloc usoara in care am intrat cu noi insine si pe care o avem de dus timp de 40 de zile, unii poate vom obosi si vom incetini pasul, altii poate vom abandona, dar niciodata sa nu parasim definitiv campul de lupta si, mai mult, sa incercam sa-i ajutam cum putem pe cei care o continua. Poate si noi, la randul nostru, daca nu de aceasta data, atunci data viitoare vom reusi sa ajungem la capat. Un parinte imi spunea ca daca nu poti tine Postul, este foarte bine sa il ajuti pe cel care o face si ca Dumnezeu, in iubirea Sa nemarginita fata de oameni, apreciaza pana si intentia cuiva care isi propune sa tina Postul dar din diferite pricini nu reuseste.
Nu oricine poate avea cununa, asa cum spunea Sfantul Apostol Pavel - "oricine se lupta, se infraneaza de la toate, ca sa dobandeasca o cununa" - dar macar putem incerca sa ne apropiem de Hristos, de Lumina Sa, prin toleranta si iertare, prin bunatate si intelegere, prin milostenie si dragoste. Pentru ca, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, “daca postul ne este abtinerea de la mancare, odata ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut si postul. Dar de ne vom abtine de la pacat, postul acesta nu va inceta dupa ce celalalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit - si inainte de Imparatia cerurilor, ne va aduce aici, pe pamant, buna rasplatire".
Asadar, tuturor un Post usor, cu foloase duhovnicesti si sa pasiti cu mult curaj pe Calea spre Lumina. Doamne ajuta!

Preotul care a refuzat să fie scos din lagăr

Preotul Ioan Negruţiu face parte din generaţia care "a hotărât să-şi pună viaţa pentru apărarea credinţei şi sufletului românesc", generaţie care a fost "martirizată de comunişti după înstăpânirea lor deplină în România" ("Martiri ai temniţelor româneşti", Editura Gutenberg, Bucureşti, 2008, p. 5).
Reconstituirea profilului său duhovnicesc, teologic şi intelectual numai pe baza puţinelor documente păstrate în arhiva Centrului nostru Eparhial şi a sumarelor informaţii publicate până acum este destul de dificilă, atât timp cât nu sunt cunoscute momentele dramatice ale suferinţelor, privaţiunilor şi umilinţelor trăite în temniţele comuniste. În acest scop, o documentare riguroasă în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ar fi mai mult decât necesară.
Născut la 9 iulie 1915, în satul Borşa, comuna Săcădat, judeţul Bihor, din părinţii Simion şi Floarea, agricultori, Ioan Negruţiu s-a confruntat, de la vârsta cea mai fragedă, cu greutăţile vieţii pământeşti. Potrivit propriei mărturisiri, încă de la naştere, a fost firav şi bolnav, aşa încât pe la vârsta de trei luni i s-a pregătit sicriul. Dumnezeu a avut însă un plan cu el şi i-a rânduit să-L slujească, să propovăduiască Evanghelia şi să arate oamenilor "cărarea Împărăţiei".
Rămaşi orfani de mamă şi apoi de tată, cei cinci copilaşi ai familiei Negruţiu au crescut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sub oblăduirea plină de dragoste a surorii mai mari. "Locuinţa de la marginea satului nu era deloc înstărită: "Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele care, surprins de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte", povestea părintele unor apropiaţi."
Clasa I primară a frecventato în satul natal, însă, din pricina sărăciei, a mers la şcoală numai la începutul şi la sfârşitul anului şcolar. Învăţătoarea a observat calităţile copilului Ioan şi, împreună cu soţul său, care era directorul şcolii, l-a înscris la un orfelinat din Oradea, unde a beneficiat de bursă. Studiile secundare le-a urmat în cadrul seminariilor teologice din Edineţ (Basarabia) şi "Sfântul Andrei" din Galaţi, pe care l-a absolvit în anul 1934.
Închis în beciurile Securităţii din Oradea
Între anii 1934 şi 1938 a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar apoi a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, pe care le-a absolvit în anul 1942. În acelaşi an a fost hirotonit diacon şi preot celib de către episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei, care l-a numit profesor la şcolile confesionale din oraşul Beiuş. Aici a activat din 1945 şi până în 1948, când a fost arestat şi închis în beciurile Securităţii din Oradea. Procesul a fost judecat la Cluj, preotul Ioan Negruţiu fiind condamnat ca "duşman al poporului" la 10 ani de muncă silnică (op. cit., p. 141). După ispăşirea pedepsei, a fost eliberat, dar nu peste mult timp a fost arestat din nou. În total, a făcut şaisprezece ani de închisoare la Aiud, Cluj, Gherla, Jilava şi Canal.
În anul 1957, aflat la Canal, părintele Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit, prin semnificaţia lui adâncă, în toţi anii de suferinţă de mai târziu. "Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.
- Doamne, strigă părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu e lângă Tine să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?
- Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Hristos de pe Cruce.
- Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur! - Ioane, te primesc! Suie-te! Întinde-ţi mâinile pe cruce!
- Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?
- Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei. Pe cruce să fii, lângă Mine!
Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire" (Ibidem).
A doua zi a fost eliberat, dar nu a făcut decât câţiva paşi de la ieşirea pe poartă şi a fost preluat de o dubă a Securităţii, care l-a dus în lagăr. Visul s-a împlinit şi părintele a purtat mai departe crucea suferinţei.
Alături de fraţii de suferinţă, refuză eliberarea
Nu peste mult timp, părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Justinian de a fi scos din lagăr, preferând să pătimească în continuare, pentru a-i întări pe fraţii de suferinţă (cf. Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache, "Părintele Ioan Negruţiu - deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr", http://www.hotnews.ro/ştiri-arhiva-1043334-serial-sfinţii-închisorilor-ioan-negruţiu-deţinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagăr-htm).
Trimis, cu domiciliu forţat, la Rubla, în Bărăgan, preotul martir Ioan Negruţiu a avut puterea să transforme o casă părăginită în biserică şi să o târnosească. Din păcate, misiunea începută aici a fost întreruptă brutal în anul 1958, când a fost arestat din nou, condamnat şi închis la Aiud. Asupra sa fuseseră găsite mai multe scrisori, între care se aflau şi unele poezii ale poetului Radu Gyr, alt "veteran" al închisorilor comuniste.
După decretul din 1964, preotul Ioan Negruţiu a fost eliberat şi a avut posibilitatea de a-şi valorifica talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu atât pe tărâm pastoral ca preot paroh, duhovnic şi predicator iscusit, dar şi în administraţia bisericească. Astfel, din 1965 şi până în 1967 a funcţionat ca preot paroh la Parohia Cihei din Bihorul natal, secretar şi inspector eparhial la Episcopia Oradiei (1968-1971), profesor şi director la Seminarul Teologic Special de la Curtea de Argeş (1971-1976), inspector general patriarhal şi membru al Consistoriului Central Bisericesc (1976-1979) şi redactor principal al revistei "Mitropolia Banatului" (1979-1981).
La data de 1 ianuarie 1982, preotul Ioan Negruţiu a fost transferat din postul de redactor principal la editură în postul de preot duhovnic la Mănăstirea Timişeni şag. Lucrarea sa duhovnicească în acest aşezământ monahal situat la marginea Timişoarei a devenit rapid cunoscută, predicile elevate, bine documentate, din care nu lipseau citate culese din Sfinţii Părinţi şi din operele unor mari filosofi ai lumii, şi mai ales calităţile sale de duhovnic smerit la cugetare şi blând sporind numărul credincioşilor, foarte mulţi tineri venind aici să se îmbogăţească sufleteşte şi să primească hrană spirituală.
Preotul Ioan Negruţiu a ostenit zeci de ani în ogorul Bisericii, a format multe generaţii de slujitori ai altarelor, a semănat cuvântul lui Dumnezeu, cu multe chinuri, mai ales în detenţie, îndeosebi prin exemplul vieţii sale, dar nu a lăsat lucrări teologice, cu excepţia dialogului avut cu ieromonahul Ioanichie Bălan, publicat în cunoscutele "Convorbiri duhovniceşti", şi a tezei de licenţă: "Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole", notată cu 9,00, adică menţiunea "cum laudae". Mărturiile sale, atâtea câte s-au păstrat, despre suferinţele îndurate în temniţele comuniste, sunt, însă, foarte importante. Iată doar câteva: "Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe - spunea părintele - mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne, împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Scopul era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Preotul Ioan Negruţiu a făcut parte, aşadar, din rândul celor 1.725 de clerici ortodocşi, între care 31 de ierarhi, unii scoşi din scaun şi morţi în împrejurări obscure (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu ş.a.), care au suferit la Canal, în închisori, deportări şi lagăre. Din pricina asprului regim de detenţie suferit mai bine de 16 ani, sănătatea preotului Ioan Negruţiu s-a deteriorat tot mai mult până când, în 1996, a căzut la pat şi, timp de şapte ani, a fost îngrijit de maici în modesta chilie de la mănăstire, fiind vizitat de toţi cei ce l-au cunoscut, l-au preţuit şi îndrăgit. S-a stins din viaţă la 22 octombrie 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
Pr. Ionel Popescu

marți, 28 februarie 2012

Sfantul Cuvios Vasile Marturisitorul

Sfantul Cuvios Vasile Marturisitorul a trait in timpul imparatului Leon Isaurul (717-741), cel care a luptat impotriva sfintelor icoane. Inca de tanar a luat hotararea sa urmeze calea monahala si sa traiasca in nevointa. 
Este numit "Marturisitorul" deoarece in timpul persecutiei iconoclaste a propovaduit cu fermitate adevarul de credinta, impreuna cu Sfantul Procopie Decapolitul, inaintea prigonitorilor sfintelor icoane. Pentru aceasta a fost inchis in temnita, patimind multe chinuri.
Dupa moartea Imparatului Leon Isaurul, Sfantul Vasile Marturisitorul a fost eliberat din temnita . A trait ca monah, in aspre nevointe duhovnicesti, pana la mutarea sa la cele vesnice.
Tot in aceasta zi facem pomenirea:
-  Sfantului Mucenic Proteriu, arhiepiscopul Alexandriei;
- Sfantului Mucenic Nestor, Episcop de Maghid;
- Sfintelor Chira si Marana;
- Sfintilor sase mucenici din Egipt;
- Sfintilor apostoli: Nimfas si Evvul;
- Sfantului Varsos, episcopul Damascului;
- Sfantului Mucenic Avrichiu;
- Sfintei Mucenite Chirana din Tesalonic;

luni, 27 februarie 2012

Rugaciune care se citeste la inceputul Postului

Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Istoria Islamului. Explicații utile pentru crestini

Islamismul, credinta musulmanilor constituie o tendinta dominanta in vietile multor popoare din Orientul Mijlociu, vestul Asiei si nordul Africii. Impactul acestei credinte asupra lumii este deosebit de mare. In lumea zilelor noastre, Islamismul este religia care inregistreaza cea mai rapida crestere dintre toate religiile lumii.
Care este trecutul acestei religii? Constituie rapida ei raspandire o dovada a originii ei divine? Multi ar fi inclinati sa creada ca asa este, indicand chiar Scriptura pentru a le confirma presupunerea. Astfel, sfatul lui Gamaliel, "daca incercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar daca este de la Dumnezeu nu o veti putea nimici" (Fapte 5:33-39), este considerat inspirat fiindca, vedeti, Islamul nu s-a "nimicit", iar faptul ca cel ce a dat sfatul nu era un crestin, sau ca Duhul Sfant nu a vorbit prin el, este trecut cu vederea! Nu tot ceea ce este scris in Scriptura este adevarul si vine de la Dumnezeu, odata, fiindca nu Dumnezeu este cel ce i-a indemnat pe primii oameni la nesupunere, ci Diavolul (Gen.3) si apoi, nu Dumnezeu este cel ce l-a ispitit pe Isus Hristos in pustie, ci Diavolul (Matei 4). Dar, Scriptura este extrem de adevarata atunci cand ne relateaza momentul caderii in pacat sau momentul ispitirii Domnului, inspiratia ei divina constand in faptul ca ne-a descoperit aceste evenimente din istoria umanitatii ca fiind adevarate. Daca testul originii divine al unei miscari religioase contemporane l-ar constitui numarul masiv de membrii, rapida ei crestere (inmultire) sau faptul ca pana in zilele noastre ea nu s-a "nimicit", atunci cu siguranta ca si mormonii, Martorii lui Iehova, Noi Apostolicii, si multi alti sectanti ar putea pretinde origine divina (ceea ce oricum fac!). Insa, noi stim, conform Scripturii, ca Martorii lui Iehova nu pot fi crestini din moment ce Hristosul lor este un inger (arhanghelul Mihail), un alt Hristos (2 Cor.11:4) decat Fiul etern, necreat, al Dumnezeului cel viu (Matei 16:16), Fiu care are "viata in Sine" la fel cum "Tatal are viata in Sine" (Ioan 5:26)! La fel stim ca nici mormonii nu pot fi crestini din moment ce dumnezeul lor are un trup din carne si din oase, iar ei, la randul lor, isi asteapta deificarea!
In prezent, toate aceste religii inregistreaza o inmultire impresionanta a numarului membrilor lor, dar acest lucru nu inseamna deloc ca sunt de la Dumnezeu! Pe deasupra ceea ce mai stim este ca Biblia ne avertizeaza cu privire la aparitia profetilor falsi si a Hristosilor falsi, spunand ca nu vor fi putini, ci multi! Ca, cei ce-i vor urma pe acestia, din nou, nu vor fi putini, ci multi! (citeste Matei 24). Iar numarul mare de membrii sau succesul unei religii, aspecte pe care unii le considera o dovada a originii si a sustinerii lor divine, putem vedea ca in Biblie inseamna mai degraba contrariul.
Niciodata de-a lungul istoriei lui, Crestinismul nu a fost caracterizat de popularitate. In schimb, Biblia ne explica popularitatea multor religii contemporane prin faptul ca, "sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume si lumea ii asculta" (1 Ioan 4:5). Dar poate oare purtatul crucii, lepadarea de sine si iubirea, chiar si a dusmanilor, sa fie populare, poate oare mantuirea numai prin credinta si prin har sa fie populara intr-o lume unde faptele bune sunt trambitate fara jena la radio si televiziune (cand Isus a spus ca milostenia, postul, rugaciunea, etc. sa fie facute in ascuns! Mat.6:1-6) si cand acestea sunt considerate temeiul pe care Dumnezeu iarta si mantuieste omul din pacat?
Oricat ar fi de popular si oricat de repede s-ar raspandi Islamul, asa cum vom vedea, el nu este de la Dumnezeu si nu are o origine divina, in ciuda patimii cu care unii ar vrea sa-l apere!
In analizarea miscarilor religioase studierea trecutului istoric este aproape fara exceptie, revelatoare.
Dupa cum se stie istoria de inceput a Islamului a gravitat in jurul unui singur personaj central: Mahomed.
Mahomed s-a nascut in jurul anului 570 dupa Hristos, in orasul Mecca din Arabia. Tatal sau a murit chiar inainte de nasterea sa, iar mama lui, atunci cand el era in varsta de sase ani. Bineinteles ca nasterea sa nu a fost scutita de legenda. Dar daca nu am cunoaste influenta Crestinismului asupra vremii si asupra "profetului" insusi, poate povestirii nu i-am fi spus acum, "legenda"!
Astfel se spune ca, "noaptea nasterii lui a fost insemnata prin cutremure si mari evenimente(?!). Palatul puternicului Sosroes se darama complet; ingerii cerului erau in sarbatoare. Duhurile rele si demonii au observat lumini pe ceruri, care anuntau marea intamplare. Noul nascut era sarac, complet sarac in aceasta lume a desertului" ("Viata, Iubirile si Profetiile lui Mahomed, Creatorul Coranului", Th.Martas, Edit."Portile Orientului",Iasi 1994). Cu unele diferente descrierea nasterii lui Mahomed este izbitor de asemanatoare cu cea a lui Isus Hristos. Daca nu s-ar fi nascut cu 570 de ani dupa nasterea Domnului Isus, poate nu ar fi numai o legenda, si atunci relatarea nasterii lui ar fi fost originala.
Pe langa faptul ca nasterea lui Mahomed nu a fost profetita cu mii de ani mai dinainte ca cea a lui Hristos, el nu s-a nascut din fecioara, ca si Hristos, nu s-a nascut din poporul evreu, nu s-a nascut sub Legea lui Moise si in multe alte conditii pe care trebuia sa le implineasca trimisul lui Dumnezeu, conditii sau profetii pe care vreau sa vi le enumar, pe scurt.
Astfel, acesta trebuia sa fie:
* Samanta femeii care trebuia sa striveasca capul sarpelui.
* Samanta lui Avraam, Isaac si Iacov care sa binecuvanteze toate neamurile pamantului.
* "Profetul asemenea lui Moise" despre care Dumnezeu a spus "sa ascultati de el!"
* Copilul pe care ni-l va da Dumnezeu si care va avea o "domnie fara sfarsit".
* Cel care a fost strapuns si zdrobit pentru pacatele si faradelegile noastre si asupra Caruia Domnul a facut sa cada nelegiuirea noastra a tuturor.
* "Unsul" care sa fie "lepadat" dupa 483 de ani.
* Cel ce isi are "obarsia" din vesnicie si care stapaneste peste Israel si s-a nascut in Betleem, etc.
Pentru o si mai mare detaliere a originii divine a lui Hristos priviti la lista de mai jos, unde veti vedea profetia facuta in Vechiul Testament si apoi, implinirea in Noul Testament. Conform acestor profetii, cine doar poate fi "trimisul lui Dumnezeu"?
PROFETII MESIANICE IMPLINITE IN ISUS HRISTOS
Mahomed, intemeietorul Islamului nu a implinit nici una dintre aceste profetii, dupa cum ne-o dovedesc locul nasterii lui, vremea sau poporul din care se trage, si asa mai departe! De asemenea, stiut fiind faptul ca femeia nu are samanta, ci numai barbatul, Mahomed care s-a nascut fireste, din samanta barbatului, nu poate sa fie implinirea acelei profetii referitoare la Mantuitorul.
De aceea, pretentia de concurenta pe care Islamul o face Crestinismului, este intr-adevar lipsita de confirmare divina.
Mahomed a fost crescut intai de bunicul sau, apoi de unchiul sau. Desi originea lui Mahomed nu este bine cunoscuta, totusi unii cercetatori cred ca el provenea dintr-o familie foarte respectabila, fapt care este totusi incert.
La varsta de 25 de ani, el s-a casatorit cu o bogata vaduva in varsta de 40 de ani numita Khadijah (sau, Kadidja). Norman Anderson ne spune despre viata sa urmatoarele:
"Exista dovezi dintr-o traditie care cu greu pot fi nascocite si care ne spun ca Mahomed a suferit de tanar, crize de nervi. Cu toate acestea, maturul Mahomed a dat semne de profunda dispozitie religioasa. El se retragea in pesteri pentru izolare si meditare. Practica frecvent postitul si era inclinat la visare. Profund nemultumit de politeismul si de crudele superstitii ale orasului sau natal Mecca, el pare sa fi devenit foarte convins de existenta si transcendenta unui singur Dumnezeu adevarat. Cat de mult din aceasta convingere el a datorat-o Crestinismului si Iudaismului, pare imposibil de determinat. Crestinismul monofizit (adica, cel de conceptie ca doar o singura natura a existat in intrupare), era pe vremea aceea foarte raspandit in Regatul Arab al lui Ghassan, iar Biserica Bizantina era reprezentata de calugari hermiti presarati in jurul Hijaz-ului, calugari cu care se prea poate ca Mahomed sa fi venit in contact. Nestorienii (adica, cei care din intentia de pastrare a deplinei umanitati a Mantuitorului, i-au separat natura Sa, de asemenea, pe deplin divina), erau stabiliti la Al Hira si in Persia. Iudeii erau puternic reprezentati in Al Madina, in Yemen si in multe alte locuri. In plus nu poate exista nici o indoiala ca la un moment dat din viata lui el a absorbit multa invatatura de la surse Talmudice si ca a avut contact cu o anume forma a Crestinismului, parand extrem de probabil ca adoptarea timpurie de catre el a monoteismului sa poate sa-si aiba originea in urma uneia dintre aceste influente."
Chemarea
Asadar la varsta maturitatii sale, conceptiile lui Mahomed s-au schimbat. El a ajuns sa creada intr-un singur Dumnezeu, Allah, avand astfel o credinta monoteista. El a respins politeismul idolatru al celor din jurul sau. Pe la varsta de 40 de ani, de acum religiosul Mahomed, a avut prima sa viziune. Aceste revelatii constituie continutul celor relatate in Koran.
La inceput Mahomed a fost nesigur de sursa acestor viziuni; daca ele erau divine sau demonice. Insa, sotia lui, Kadidja, l-a incurajat sa creada ca acestea proveneau de la Dumnezeu. Mai tarziu, ea a devenit primul lui convertit. Totusi cel mai important convertit din randul primilor adepti ai sai a fost un comerciant bogat numit Abu Bakr, care in cele din urma a devenit si unul din succesorii lui.
"The Cambridge History of Islam" comenteaza privitor la revelatiile lui Mahomed:
"In cursul viziunilor sau la scurt timp dupa acestea, Mahomed a inceput sa primeasca "mesaje" sau "revelatii" de la Dumnezeu. Cateodata i se parea ca a auzit cuvinte ce i-au fost adresate lui, insa de regula el parea sa le "fi descoperit pur si simplu, in inima lui". Oricare ar fi fost "maniera" exacta a revelatiei, si mai multe "maniere" au fost enumerate de carturarii musulmani, ceea ce conteaza este ca mesajul nu a fost produsul mintii constiente a lui Mahomed. El a crezut ca putea cu usurinta sa faca deosebirea dintre propria sa gandire si aceste revelatii."
Mesajele care astfel i-au parvenit lui Mahomed si care depaseau mintea lui constienta, erau la inceput destul de scurte si alcatuiau scurte versete incheiate de o rima obisnuita sau de o asonanta. Ele erau memorate de catre Mahomed si de catre adeptii sai si recitate ca parte a inchinarii comune. Mahomed a continuat sa primeasca mesaje la intervale de timp pana la moartea lui. In ultimii sai ani, revelatiile incepusera sa fie mai lungi, sa aibe versete mult mai lungi si sa se adreseze treburilor comunitatii de musulmani din Medina. Toate, sau cel putin multe din revelatii, au fost probabil scrise in timpul vietii lui Mahomed, de catre scribii lui.
Aceste viziuni au marcat inceputul chemarii profetice a lui Mahomed de catre Allah. Mahomed a primit aceste viziuni in timpul urmatorilor douazeci si doi de ani pana la moartea sa din anul 632 d.H..
Hijira - Fuga
Noua credinta a avut parte de impotrivire in orasul natal al lui Mahomed, Mecca. Datorita respingerii sale din Mecca si ostracismului vederilor sale, Mahomed si adeptii sai s-au retras in orasul cunoscut sub numele de Medina care inseamna, "Orasul/Cetatea Profetului", noua denumire data vechiului oras, Yatrib.
"Hijira" care inseamna "fuga", marcheaza punctul de cotitura din Islam. Toate calendarele islamice marcheaza aceasta data de 16 iulie, anul 622 d.H. ca fiind inceputul lor. Astfel, anul 630 dupa Hristos, ajunge sa fie anul 8 dupa Hijira ("in anul al optulea al Hijirei").
In primii sai ani din Medina, Mahomed simpatiza atat cu iudeii cat si cu crestinii, insa ei i-au respins atat invataturile cat si persoana lui. Din cauza acestei respingeri, Mahomed a schimbat centrul de inchinare al Islamului de la Ierusalim la Mecca, unde faimoasa piatra neagra Kaaba a fost inaltata. Mahomed a denuntat toti idolii care inconjurau Kaaba si a declarat-o un templu pentru singurul Dumnezeu adevarat, Allah.
Cu atentia sa indreptata spre Mecca, Mahomed si-a dat seama ca trebuie sa se intoarca curand acasa. In cele din urma, profetul izgonit s-a intors in triumf, cucerind cetatea.
Acum Mahomed isi asigurase in Arabia, ascensiunea politica si profetica. Oponentii activi din jurul sau au fost trecuti prin sabie, iar triburile indepartate au fost invitate, sub amenintare, sa-si trimita delegati care sa le comunice supunerea. Inainte de subita sa moarte din 632, el stia ca era aproape de indeplinirea intentiilor lui ambitioase: unirea tuturor triburilor arabe intr-o teocratie guvernata dupa voia lui Allah.
In perioada dintre intoarcerea sa la Mecca si moartea sa, Mahomed a propagat Islamul cu un mare zel. In urma militantismului sau si al adeptilor sai apropiati, noua credinta s-a raspandit cu mare repeziciune in intreaga regiune a Orientului.
Cand Mahomed a murit, el nu si-a exprimat conducatorilor Islamului dorinta de a numi succesori. Lucrul acesta a rezultat in izbucnirea unei lupte pentru putere intre diferitele factiuni care credeau ca propriile metode de a stabili un succesor erau mai bune decat ale rivalilor lor. Principala neintelegere a aparut intre cei ce sustineau ca numai din randurile conducatorilor islamici trebuia sa fie ales un calif, si intre cei ce credeau ca succesorul trebuia sa fie ereditar, adica Ali, ginerele lui Mahomed casatorit cu singura lui fiica, Fatima.
Acesta a fost inceputul faramitarii Islamului in toate sectele islamice pe care noi le cunoastem in prezent. Despre aceste secte ale Islamului vom vorbi in capitolul 5.
CE ESTE ISLAMUL?
Islamul nu este un cult, ci este o mare religie a lumii, deosebit de diferita de Crestinism. Nu este un cult fiindca un cult inseamna un grup de oameni polarizati in jurul interpretarii distincte a Bibliei de catre un om sau de catre o organizatie, pe cand Islamul pretinde o cu totul alta baza a aparitiei si autoritatii lui. El este o alternativa spirituala fiindca ofera oamenilor o alta revelatie decat Scriptura - Koranul - si o alta cale de mantuire, decat Isus Hristos - Mahomed. Fiindca Isus Hristos a spus: "Eu sunt calea, adevarul si viata; si nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14:6), a spune oamenilor ca pot fi mantuiti pe o alta cale inseamna a le oferi o alternativa. Dar daca Isus este singura Cale de mantuire, prin urmare, nu exista o alta alternativa!
De aceea, Islamul este o mare religie a lumii care contesta bazele Crestinismului si care si-a inceput invazia, pe alocuri agresiva, a lumii. Moscheele rasar in multe zone "crestine", iar daca traiti intr-o tara crestina probabil ca v-ati intrebat ce sunt aceste constructii cu cupole rotunde din unele mari orase ale tarii d-voastra!
Din nefericire, cei mai multi crestini inteleg foarte putin invataturile Islamului si le este teama sa-l impartaseasca pe Hristos musulmanilor. Sper ca acest material sa va ajute sa va pregatiti sa le vorbiti musulmanilor pe care-i intalniti.
"Nu exista alt Dumnezeu in afara de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah" este marea Shahada, sau "marturie de credinta" pe care musulmanii credinciosi o proclama zilnic in toata lumea. Aceasta declaratie de credinta este ceea ce deosebeste de fapt Islamul de celelalte religii ale lumii, Crestinismul, Iudaismul si Hinduismul. Intre zeci si se pare, sute de milioane de oameni (sunt convins ca la ora scrierii materialului numarul lor real nu sufera scadere!) din toata lumea il marturisesc pe Allah ca fiind Dumnezeul lor, iar pe Mohamed, ca profet al lor.
Islamul este una dintre cele patru mari religii ale lumii, pe langa Crestinism, Iudaism si Hinduism. In aceasta scurta evaluare/analiza a Islamismului vom defini cei mai importanti termeni ai acestei religii, vom mentiona cele mai proeminente secte ale Islamului si-i vom rezuma invatatura fundamentala in contrast cu Crestinismul biblic. De asemenea, va voi oferi niste sfaturi practice pentru evanghelizarea unui musulman.
In zilele noastre exista asadar milioane si milioane de oameni care imbratiseaza credinta islamica. Numeroase tari sunt guvernate si dominate dupa invataturile, practicile si legile islamice. Mare parte a lumii occidentale este dependenta de natiunile islamice datorita marii cantitati de titei importat din sfera lor de influenta. La ora actuala orase occidentale, universitati si intreprinderi inregistreaza un mai mare aflux de musulmani decat a existat vreodata. Islamul este o forta religioasa, sociala si politica de care fiecare crestin ar trebui sa fie constient. De aceea, crestinii mai ales, trebuie sa se echipeze pentru a aduce o activa apologie credintei crestine biblice fata de pretentiile Islamismului si sa impartaseasca cu dragoste Evanghelia lui Isus Hristos cu adeptii lui Mahomed. Constienti de aceasta sarcina haideti sa incepem examinarea impreuna a Islamului.

Liturghia darurilor mai inainte sfintite

Slujba cunoscuta sub numele de Liturghia darurilor mai inainte sfintite este de fapt un ritual de impartasanie dezvoltat prin imbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate ca nu se aduce jertfa cea fara de sange si nu se sfintesc darurile de paine si vin, ea poarta denumirea de Liturghie deoarece in cadrul ei are loc impartasirea cu Sfintele Taine.
Slujba specifica Postului Mare
In prezent Liturghia darurilor mai inainte sfintite este o slujba specifica Postului Mare putandu-se savarsi in zilele de peste saptamana (de luni pana vineri) cu exceptia zilelor aliturgice, a sarbatorii Buneivestiri si a Joii si Sambetei Mari.
Aparitia si dezvoltarea acestei slujbe a avut loc in contextul interzicerii de catre Biserica a savarsirii Liturghiei propriu-zise in zilele de rand din Postul Mare. Aceasta interdictie vine sa exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absenta a Mirelui, specifica zilelor de rand din Postul Mare si caracterul festiv si luminos al Sfintei Liturghii, ca sarbatoare a venirii Mirelui Hristos in mijlocul Bisericii Sale.
Ritual de impartasire cu Sfintele Taine
Sfanta Liturghie este centrul vietii noastre in Hristos avand ca punct culminant unirea cu Hristos prin impartasirea cu Sfintele Taine. Dar impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor si tinta spre care nazuim ci este si ajutorul divin pe care il primim in nevointa noastra duhovniceasca si care ne ajuta sa aspiram catre o comuniune desavarsita in ziua cea neinserata a Impara tiei lui Dumnezeu. De aceea Biserica a randuit un ritual de impartasire si in zilele de rand din Postul Mare.
Postul ascetic si postul total
Postul mare este o perioada de mare nevointa sufleteasca si trupeasca in care se imbina cele doua feluri de postire: postul ascetic si postul total. Postul ascetic reprezinta abtinerea de la anumite mancaruri si bauturi si reducerea substantiala a regimului alimentar in vederea eliberarii de sub stapanirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renuntarea totala la mancare si bautura pe o durata scurta de timp (o zi sau doua) fiind expresia starii de pregatire si asteptare. In acest sens ajunarea face parte intotdeauna din pregatirea pentru unirea cu Hristos in Sfanta Impartasanie.
In Postul Mare, in zilele de peste saptamana, Biserica indeamna la ajunare pana seara. De aceea ritualul de impartasanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marcheaza incetarea ajunarii. Acest ritual, destul de simplu la inceput, a fost inconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adaugandu-i-se cateva elemente din randuiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai inainte sfintite care a devenit unul din momentele de varf ale Postului Mare prin frumusetea sa deosebita si solemnitatea sa. Atribuita Sfantului Grigore Dialogul, aceasta slujba nu a fost alcatuita de un singur autor ci este opera colectiva si anonima a Bisericii intregi.
Impartasania de seara
Intreaga randuiala a Liturghiei darurilor mai inainte sfintite, in care cantari de mare frumusete se impletesc cu ritualuri impresionante si rugaciuni de mare profunzime, creeaza ambianta necesara intalnirii si impartasirii cu Hristos dupa o zi de pregatire si asteptare. Din pacate, ca o concesie facuta celor care nu pot sau nu vor sa ajuneze precum si prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a raspandit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai inainte sfintite dimineata.
Dar impartasirea de seara la Liturghia darurilor mai inainte sfintite dupa o zi de ajunare descopera adevaratul sens al postirii si al vietii crestine, in totalitatea ei, ca pregatire si asteptare a Imparatiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti si fizice din timpul zilei sunt luminate de asteptarea primirii Trupului si Sangelui Domnului, toate ocupatiile obisnuite, gesturile, cuvintele, gandurile, capata o importanta deosebita in lumina viitoarei intalniri cu Hristos. Timpul este resimtit in mod acut ca o asteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare incununata cu impartasirea de seara devine astfel o imagine a vietii crestine ca pregatire si asteptare a „serii acestei lumi”. Bucuria si slava acestei Imparatii putem sa o pregustam inca de acum tocmai pentru a dori si mai mult comuniunea harica desavarsita cu Dumnezeu si a putea duce la bun sfarsit „lupta cea buna” si a deveni „biruitori asupra pacatului”.
Concluzii
Cateva concluzii se impun de la sine:

  • Liturghia darurilor mai inainte sfintite este un ritual de impartasire alcatuit din ratiuni foarte practice si anume pentru a face posibila impartasirea credinciosilor in zilele de peste saptamana. Ca urmare, atunci cand nici un credincios nu se impartaseste slujba isi pierde sensul transformandu-se in spectacol.
  • Intreaga randuiala si logica alcatuirii Liturghiei darurilor mai inainte sfintite o arata ca pe o slujba de seara, ora cea mai potrivita pentru savarsirea ei fiind ora vecerniei.

Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric.

Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre.De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu…; apoi binecuvântând paharul de vin l-a dat acelora zicând: Beţi dintru acesta toţi… adăugând:aceasta să o faceţi întru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).Astfel prin aceasta Mântuitorul împuterniceşte pe Apostoli, care la rândul lor pe episcopi şi preoţi, să săvârşească jertfa cea fără de sânge întru pomenirea Lui.

Această taină este un mod de mijlocire între Dumnezeu şi om, căci atunci când harul Sf. Duh se pogoară asupra darurilor acestea se prefac în Însuşi Hristos, ritualul întregii slujbe simbolizând întreaga viaţă lui Hristos. Cuvântul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon şi înseamnă lucrare publică. Începutul acestui cuvânt îl găsim în V.T. şi denumea toate actele de cult ale preoţilor leviţi. Mai apoi toate slujbele creştine se numeau liturghii şi în cele din urmă acest cuvânt a căpătat o conotaţie mult mai restrânsă pe care o ştim noi astăzi.

După cum bine observăm în Liturghierul ortodox, în afară de cele două bine cunoscute Liturghii (a Sfântului Ioan şi a Sfântului Vasile) acesta mai cuprinde şi o a treia Liturghie cu un conţinut şi cu o rânduială mai deosebită, numită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta se săvârşeşte numai în perioada Postului Mare, prin solemnitate primind o conotaţie şi un spirit deosebit în rândul credincioşilor care se împărtăşesc cu Darurile care au fost mai înainte sfinţite pentru dânşii spre a-L putea primi pe Hristos cu dragoste şi cu vrednicie în viaţa, în trupul, în sufletul şi în cugetul lor unde Hristos se va sălăşlui şi nealungat de patimi va trăi în ei şi ei întru El.
Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite

În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia şi lucrurile sunt mai puţin precise. Dintre cei cărora le-a fost atribuită această slujbă enumerăm pe: Sfântul Iacob, fratele Domnului, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel mare şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, unele manuscrise vechi atestă ca şi înfăptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec.VIII); tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.

Majoritatea manuscriselor din sec.XII păstrate până astăzi in liturghierele noastre, pune însă această Sfântă Liturghie pe seama Sfântului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Această tradiţie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranţă că Grigore cel Mare a infiinţat întreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, însă putem afirma că acest mare Sfânt al creştinătăţii a contribuit la îmbogaţirea şi la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cât a stat la Constantinopol.

În mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec.VIII-IX) şi în unele ediţii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici în titlul, nici în otpustul ei, ea apărând ca o Liturghie anonimă, aşa cum e menţionată şi în canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea şi în Liturghierul românesc ea apărea ca o slujbă anonimă. Suntem mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că şi această Liturghie este rezultatul contribuţiei mai multor generaţii de clerici, monahi, credincioşi ai mai multor generaţii care au dezvoltat şi au alcătuit aceasta punându-o pe seama unuia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din epoca veche.

Sfântul Grigore cel Mare, papa Romei sau Dialogul

Ceea ce este surprinzător este faptul ca opera Sfântului Grigore cel Mare a fost în general ignorată în spaţiul cultural romanesc şi mai mult decât atât pentru omul de rând numele autorului crea o confuzie între sfinţii părinţi din Biserica răsariteană, Grigore de Nazians si Grigore de Nyssa.

După Leon cel Mare, Sfântul Grigore a fost singurul papă care a mai primit acest supranume. Astfel predecesorii îi recunosc meritele şi împlinirile pe care acest mare Sfânt le-a adus Bisericii lui Hristos într-o perioadă atât de nefastă, marcată de invaziile pagâne şi calamitaţi naturale, pentru spiritul său de organizator al Bisericii. Mai mult decât atât lasă creştinismului un tezaur cultural înmiresmat de scrierile sale de mare preţ care fac o punte extraordinară de legătură între el şi ilustrul său predecesor, Augustin de Hippona. Profesorul F. Cayre spunea atât de frumos şi expresiv că a fost, in vremea sa, un ecou îndepărtat al vocilor Sfântului Augustin şi Sfântului Leon . Cu siguranţă că pe langă această filiaţie titlul de doctor i-a fost acordat şi datorită operei sale şi importanţa acesteia cât şi datorită ortodoxiei doctrinaire, el astfel întregind galeria celor patru mari doctori ai Bisericii latine, alături de Sfântul Ambrozie al Milanului, de Sfântul Ieronim şi de Sfântul Augustin.

Papa Grigore cel Mare poate fi considerat persoana de la cumpăna celor două importante perioade istorice (antichitatea latină târzie şi evul mediu) în care s-a întâlnit tradiţia vieţii creştine şi cea mult mai îndepărtată, dar încă vie, a spiritului roman. J. Tixeront afirma despre el că este un roman, un spirit moderat, care se fereşte de excese şi nu încearcă imposibilul .

Grigore cel Mare s-a născut în anul 540 d. Hr., la Roma într-o familie de patricieni cu o veche tradiţie crestină: un strămos al său, Felix al II lea, fusese papă, iar mama sa Sylvia şi cele două surori ale tatălui, Tarsilla şi Aemiliana, fuseseră cinstite ca sfinte.

A beneficiat de o pregătire intelectuală completă, care i-a permis o ascensiune rapidă în administraţia romană. În 1572 atinsese deja gradul de praefectus Urbis, dar numai pentru doi ani. La moartea tatălui său a transformat casa părintească de pe colina Caelius în mănăstire, după care a fondat încă alte şase mănăstiri pe domeniile sale din Sicilia. În această perioadă Grigore cel Mare s-a înfruptat din învăţăturile Sfintei Scripturi si a scrierilor patristice tânjind spre dasăvârsirea propriei culturi religioase.

În anul 579 după ce este hirotonit diacon, pleacă la Constantinopol ca nunţiu al papei Pelagius al-II-lea, astfel timp de şase ani a avut o legătură neîntreruptă cu creştinismul răsăritean. Faptul că, în tot acest timp, nu s-a gandit să înveţe limba greacă a fost inţeles ca un indiciu al rupturii dintre cele două culturi, dintre cele două părţi ale creştinătăţii .Se poate considera de altfel o dovadă a unităţii imperiului, unitate asigurată de limba latină.

După întoarcerea sa la Roma, Grigore işi doreşte să intre în mănăstire, dar în anul 590 papa Pelagius moare, răpus de ciumă si Grigore, în aclamaţiile poporului este obligat să se supună alegerii de întâi stătător al Bisericii apusene deşi aceasta nu era voia sa şi astfel îl va simţii mai aproape pe maestrul său spiritual, Sfantul Augustin, care fusese ales episcop de Hippona în aceleaşi condiţii.

Activitatea sa pastorală a fost foarte intensă, el fiind nevoit să-şi păstorească credincioşii în timpul unor mari încercări: ciumă, inundaţii, foamete, să îi păzească de rătăciri: donatişti şi maniheişti, să îi fereasca din calea barbarilor: invaziile longobarzilor. Deşi a purtat povara diferitelor responsabilităţi şi-a refuzat toate titlurile, cu excepţia titlului de servus servorum Dei.

În anul Domnului 604 în slăvita zi de 12 martie, trupul său, chinuit fiind de boală şi durere, dar cu o excepţională putere de lucru, a încetat a mai fi însufleţit, iar sufletul Marelui Grigore se îndrepta spre aurorele cereşti ale nemuririi dumnezeieşti.

A sporit puterea Bisericii şi a apărat universalitatea credinţei creştine în situaţii cât se poate de concrete. ,…,Echilibrul şi mintea ordonată nu l-au înşelat nici când s-a judecat pe sine, nici când a trebuit să hotărască în situaţii mai delicate… .

Ceea ce este foarte important este faptul că acest mare sfânt al creştinătăţii a lăsat o comoară de mare preţ care nu poate fi asemuită cu nimic din lumea aceasta, si cu nici o lucrare de a sa şi nu numai; ne-a lăsat izvorul cel viu şi îndestulător al harului divin, şi anume Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care este ridicată la rangul de Liturghie euharistică de către Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare, atribuită fiind cel mai probabil Sfantului Grigorie cel Mare, papa Romei, numit şi Dialogul datorită faptului că traducerea în limba greacă, de către papa Yaharia, a Dialogurilor sale, i-a asigurat un mare prestigiu în lumea monahală bizantină.

    duminică, 26 februarie 2012

    Postul Sfintelor Pasti

    Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 27 februarie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.
    Postul Sfintelor Pasti - felul postirii
    In primele secole, unele persoane posteau doar in Vinerea Patimilor, altele doua zile inainte de Pasti, altii o saptamana, in vreme ce unii posteau opt saptamani.
    La sfarsitul secolului al III lea, Postul Sfintelor Pasti a fost impartit in postul prepascal (Postul Paresimilor) care tinea pana la Duminica Floriilor, cu o durata variabila si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii Domnului. Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Rasarit a adoptat ca durata acestui post sa fie de sapte saptamani, durata prezenta si astazi.
    Postul Mare era tinut cu rigozitate
    Canonul 69 apostolic osandea cu excomunicarea pe credinciosi si cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, in cazul in care acestia nu tineau Postul Sfintelor Pasti. Erau acceptate exceptiile, doar in caz de boala.
    Liturghia din Postul Sfintelor Pasti
    Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire. Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui,  iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.
    In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor - Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
    "Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea".

    duminică, 19 februarie 2012

    De ce există atâta rău în lume?

    Într-o carte este descris următorul episod: ,,Odată, s-au adunat oamenii, au ieșit în câmp și l-au provocat pe Dumnezeu:
    -Dacă exiști, Dumnezeule, atunci de ce domnește răul în lume, de ce sunt atâtea războaie, omoruri, viloență și hoții?

    Dumnezeu i-a întrebat: -Vouă vă place asta?
    -Sigur că nu.
    -V-am dat voință liberă, atunci de ce vă războiți, violați și furați?"
    Dumnezeu nu creează răul. Oamenii fac acest lucru. Moliile ,,se nasc" în haine și apoi le mănâncă.
    Fierul ,,naște" rugina, care îl mănâncă apoi. Răul ca atare nu există. Omul dă naștere răului și acesta îi mănâncă sufletul. Atunci când păcătuiește și nu îi pare rău (păcătuiește cu fapta, cu cuvântul, cu gândul), omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiți-vă cât de mulți oameni au păcătuit! Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se și întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundații, războaie.
    De ce atunci Dumnezeu, se întreabă mulți, dacă este Atotputernic, nu face în așa fel încât să nu mai existe răul pe pământ? De ce nu-i obligă pe oameni să fie buni, să trăiască în pace și iubire?
    Închipuiți-vă că sunteți hipnotizator și vreți să vă asculte copiii, să vă iubească. Pentru aceasta îi aduceți în starea de hipnoză, în care ei nu pot acționa autonom și le comandați: ,,stați aici până când mă voi întoarce! (...) Mâncați! (...) Încetați să mâncați! (...) Urați-mi noapte bună!"
    Copiii, ca într-un somn profund, vă vor asculta: mâini fără simțuri vă vor cuprinde de după gât, buze mute vă vor săruta...
    V-ar plăcea oare o astfel de ascultare, o astfel de dragoste? Probabil că nu.
    Sigur că doriți ca ei să vă iubească după voia lor.
    Dorindu-le doar binele, vreți ca ei să aibă libertatea de a alege.
    Astfel de copii vrea să aibă și Dumnezeu: El ne-a dat nouă, creaturilor Sale, voință liberă pentru a alege singuri între bine și rău.