Liturghia darurilor mai inainte sfintite

Slujba cunoscuta sub numele de Liturghia darurilor mai inainte sfintite este de fapt un ritual de impartasanie dezvoltat prin imbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate ca nu se aduce jertfa cea fara de sange si nu se sfintesc darurile de paine si vin, ea poarta denumirea de Liturghie deoarece in cadrul ei are loc impartasirea cu Sfintele Taine.

Slujba specifica Postului Mare

In prezent Liturghia darurilor mai inainte sfintite este o slujba specifica Postului Mare putandu-se savarsi in zilele de peste saptamana (de luni pana vineri) cu exceptia zilelor aliturgice, a sarbatorii Buneivestiri si a Joii si Sambetei Mari.

Aparitia si dezvoltarea acestei slujbe a avut loc in contextul interzicerii de catre Biserica a savarsirii Liturghiei propriu-zise in zilele de rand din Postul Mare. Aceasta interdictie vine sa exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absenta a Mirelui, specifica zilelor de rand din Postul Mare si caracterul festiv si luminos al Sfintei Liturghii, ca sarbatoare a venirii Mirelui Hristos in mijlocul Bisericii Sale.

Ritual de impartasire cu Sfintele Taine

Sfanta Liturghie este centrul vietii noastre in Hristos avand ca punct culminant unirea cu Hristos prin impartasirea cu Sfintele Taine. Dar impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor si tinta spre care nazuim ci este si ajutorul divin pe care il primim in nevointa noastra duhovniceasca si care ne ajuta sa aspiram catre o comuniune desavarsita in ziua cea neinserata a Impara tiei lui Dumnezeu. De aceea Biserica a randuit un ritual de impartasire si in zilele de rand din Postul Mare.

Postul ascetic si postul total

Postul mare este o perioada de mare nevointa sufleteasca si trupeasca in care se imbina cele doua feluri de postire: postul ascetic si postul total. Postul ascetic reprezinta abtinerea de la anumite mancaruri si bauturi si reducerea substantiala a regimului alimentar in vederea eliberarii de sub stapanirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renuntarea totala la mancare si bautura pe o durata scurta de timp (o zi sau doua) fiind expresia starii de pregatire si asteptare. In acest sens ajunarea face parte intotdeauna din pregatirea pentru unirea cu Hristos in Sfanta Impartasanie.

In Postul Mare, in zilele de peste saptamana, Biserica indeamna la ajunare pana seara. De aceea ritualul de impartasanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marcheaza incetarea ajunarii. Acest ritual, destul de simplu la inceput, a fost inconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adaugandu-i-se cateva elemente din randuiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai inainte sfintite care a devenit unul din momentele de varf ale Postului Mare prin frumusetea sa deosebita si solemnitatea sa. Atribuita Sfantului Grigore Dialogul, aceasta slujba nu a fost alcatuita de un singur autor ci este opera colectiva si anonima a Bisericii intregi.

Impartasania de seara

Intreaga randuiala a Liturghiei darurilor mai inainte sfintite, in care cantari de mare frumusete se impletesc cu ritualuri impresionante si rugaciuni de mare profunzime, creeaza ambianta necesara intalnirii si impartasirii cu Hristos dupa o zi de pregatire si asteptare. Din pacate, ca o concesie facuta celor care nu pot sau nu vor sa ajuneze precum si prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a raspandit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai inainte sfintite dimineata.

Dar impartasirea de seara la Liturghia darurilor mai inainte sfintite dupa o zi de ajunare descopera adevaratul sens al postirii si al vietii crestine, in totalitatea ei, ca pregatire si asteptare a Imparatiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti si fizice din timpul zilei sunt luminate de asteptarea primirii Trupului si Sangelui Domnului, toate ocupatiile obisnuite, gesturile, cuvintele, gandurile, capata o importanta deosebita in lumina viitoarei intalniri cu Hristos. Timpul este resimtit in mod acut ca o asteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare incununata cu impartasirea de seara devine astfel o imagine a vietii crestine ca pregatire si asteptare a „serii acestei lumi”. Bucuria si slava acestei Imparatii putem sa o pregustam inca de acum tocmai pentru a dori si mai mult comuniunea harica desavarsita cu Dumnezeu si a putea duce la bun sfarsit „lupta cea buna” si a deveni „biruitori asupra pacatului”.

Concluzii

Cateva concluzii se impun de la sine:

• Liturghia darurilor mai inainte sfintite este un ritual de impartasire alcatuit din ratiuni foarte practice si anume pentru a face posibila impartasirea credinciosilor in zilele de peste saptamana. Ca urmare, atunci cand nici un credincios nu se impartaseste slujba isi pierde sensul transformandu-se in spectacol.
• Intreaga randuiala si logica alcatuirii Liturghiei darurilor mai inainte sfintite o arata ca pe o slujba de seara, ora cea mai potrivita pentru savarsirea ei fiind ora vecerniei.

Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric.

Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre.De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu…; apoi binecuvântând paharul de vin l-a dat acelora zicând: Beţi dintru acesta toţi… adăugând:aceasta să o faceţi întru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).Astfel prin aceasta Mântuitorul împuterniceşte pe Apostoli, care la rândul lor pe episcopi şi preoţi, să săvârşească jertfa cea fără de sânge întru pomenirea Lui.

Această taină este un mod de mijlocire între Dumnezeu şi om, căci atunci când harul Sf. Duh se pogoară asupra darurilor acestea se prefac în Însuşi Hristos, ritualul întregii slujbe simbolizând întreaga viaţă lui Hristos. Cuvântul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon şi înseamnă lucrare publică. Începutul acestui cuvânt îl găsim în V.T. şi denumea toate actele de cult ale preoţilor leviţi. Mai apoi toate slujbele creştine se numeau liturghii şi în cele din urmă acest cuvânt a căpătat o conotaţie mult mai restrânsă pe care o ştim noi astăzi.

După cum bine observăm în Liturghierul ortodox, în afară de cele două bine cunoscute Liturghii (a Sfântului Ioan şi a Sfântului Vasile) acesta mai cuprinde şi o a treia Liturghie cu un conţinut şi cu o rânduială mai deosebită, numită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta se săvârşeşte numai în perioada Postului Mare, prin solemnitate primind o conotaţie şi un spirit deosebit în rândul credincioşilor care se împărtăşesc cu Darurile care au fost mai înainte sfinţite pentru dânşii spre a-L putea primi pe Hristos cu dragoste şi cu vrednicie în viaţa, în trupul, în sufletul şi în cugetul lor unde Hristos se va sălăşlui şi nealungat de patimi va trăi în ei şi ei întru El.

Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite

În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia şi lucrurile sunt mai puţin precise. Dintre cei cărora le-a fost atribuită această slujbă enumerăm pe: Sfântul Iacob, fratele Domnului, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel mare şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, unele manuscrise vechi atestă ca şi înfăptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec.VIII); tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.

Majoritatea manuscriselor din sec.XII păstrate până astăzi in liturghierele noastre, pune însă această Sfântă Liturghie pe seama Sfântului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Această tradiţie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranţă că Grigore cel Mare a infiinţat întreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, însă putem afirma că acest mare Sfânt al creştinătăţii a contribuit la îmbogaţirea şi la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cât a stat la Constantinopol.

În mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec.VIII-IX) şi în unele ediţii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici în titlul, nici în otpustul ei, ea apărând ca o Liturghie anonimă, aşa cum e menţionată şi în canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea şi în Liturghierul românesc ea apărea ca o slujbă anonimă. Suntem mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că şi această Liturghie este rezultatul contribuţiei mai multor generaţii de clerici, monahi, credincioşi ai mai multor generaţii care au dezvoltat şi au alcătuit aceasta punându-o pe seama unuia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din epoca veche.

Sfântul Grigore cel Mare, papa Romei sau Dialogul

Ceea ce este surprinzător este faptul ca opera Sfântului Grigore cel Mare a fost în general ignorată în spaţiul cultural romanesc şi mai mult decât atât pentru omul de rând numele autorului crea o confuzie între sfinţii părinţi din Biserica răsariteană, Grigore de Nazians si Grigore de Nyssa.

După Leon cel Mare, Sfântul Grigore a fost singurul papă care a mai primit acest supranume. Astfel predecesorii îi recunosc meritele şi împlinirile pe care acest mare Sfânt le-a adus Bisericii lui Hristos într-o perioadă atât de nefastă, marcată de invaziile pagâne şi calamitaţi naturale, pentru spiritul său de organizator al Bisericii. Mai mult decât atât lasă creştinismului un tezaur cultural înmiresmat de scrierile sale de mare preţ care fac o punte extraordinară de legătură între el şi ilustrul său predecesor, Augustin de Hippona. Profesorul F. Cayre spunea atât de frumos şi expresiv că a fost, in vremea sa, un ecou îndepărtat al vocilor Sfântului Augustin şi Sfântului Leon . Cu siguranţă că pe langă această filiaţie titlul de doctor i-a fost acordat şi datorită operei sale şi importanţa acesteia cât şi datorită ortodoxiei doctrinaire, el astfel întregind galeria celor patru mari doctori ai Bisericii latine, alături de Sfântul Ambrozie al Milanului, de Sfântul Ieronim şi de Sfântul Augustin.

Papa Grigore cel Mare poate fi considerat persoana de la cumpăna celor două importante perioade istorice (antichitatea latină târzie şi evul mediu) în care s-a întâlnit tradiţia vieţii creştine şi cea mult mai îndepărtată, dar încă vie, a spiritului roman. J. Tixeront afirma despre el că este un roman, un spirit moderat, care se fereşte de excese şi nu încearcă imposibilul .

Grigore cel Mare s-a născut în anul 540 d. Hr., la Roma într-o familie de patricieni cu o veche tradiţie crestină: un strămos al său, Felix al II lea, fusese papă, iar mama sa Sylvia şi cele două surori ale tatălui, Tarsilla şi Aemiliana, fuseseră cinstite ca sfinte.

A beneficiat de o pregătire intelectuală completă, care i-a permis o ascensiune rapidă în administraţia romană. În 1572 atinsese deja gradul de praefectus Urbis, dar numai pentru doi ani. La moartea tatălui său a transformat casa părintească de pe colina Caelius în mănăstire, după care a fondat încă alte şase mănăstiri pe domeniile sale din Sicilia. În această perioadă Grigore cel Mare s-a înfruptat din învăţăturile Sfintei Scripturi si a scrierilor patristice tânjind spre dasăvârsirea propriei culturi religioase.

În anul 579 după ce este hirotonit diacon, pleacă la Constantinopol ca nunţiu al papei Pelagius al-II-lea, astfel timp de şase ani a avut o legătură neîntreruptă cu creştinismul răsăritean. Faptul că, în tot acest timp, nu s-a gandit să înveţe limba greacă a fost inţeles ca un indiciu al rupturii dintre cele două culturi, dintre cele două părţi ale creştinătăţii .Se poate considera de altfel o dovadă a unităţii imperiului, unitate asigurată de limba latină.

După întoarcerea sa la Roma, Grigore işi doreşte să intre în mănăstire, dar în anul 590 papa Pelagius moare, răpus de ciumă si Grigore, în aclamaţiile poporului este obligat să se supună alegerii de întâi stătător al Bisericii apusene deşi aceasta nu era voia sa şi astfel îl va simţii mai aproape pe maestrul său spiritual, Sfantul Augustin, care fusese ales episcop de Hippona în aceleaşi condiţii.

Activitatea sa pastorală a fost foarte intensă, el fiind nevoit să-şi păstorească credincioşii în timpul unor mari încercări: ciumă, inundaţii, foamete, să îi păzească de rătăciri: donatişti şi maniheişti, să îi fereasca din calea barbarilor: invaziile longobarzilor. Deşi a purtat povara diferitelor responsabilităţi şi-a refuzat toate titlurile, cu excepţia titlului de servus servorum Dei.

În anul Domnului 604 în slăvita zi de 12 martie, trupul său, chinuit fiind de boală şi durere, dar cu o excepţională putere de lucru, a încetat a mai fi însufleţit, iar sufletul Marelui Grigore se îndrepta spre aurorele cereşti ale nemuririi dumnezeieşti.

A sporit puterea Bisericii şi a apărat universalitatea credinţei creştine în situaţii cât se poate de concrete. ,…,Echilibrul şi mintea ordonată nu l-au înşelat nici când s-a judecat pe sine, nici când a trebuit să hotărască în situaţii mai delicate… .

Ceea ce este foarte important este faptul că acest mare sfânt al creştinătăţii a lăsat o comoară de mare preţ care nu poate fi asemuită cu nimic din lumea aceasta, si cu nici o lucrare de a sa şi nu numai; ne-a lăsat izvorul cel viu şi îndestulător al harului divin, şi anume Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care este ridicată la rangul de Liturghie euharistică de către Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare, atribuită fiind cel mai probabil Sfantului Grigorie cel Mare, papa Romei, numit şi Dialogul datorită faptului că traducerea în limba greacă, de către papa Yaharia, a Dialogurilor sale, i-a asigurat un mare prestigiu în lumea monahală bizantină.