Anunt umanitar

La initiativa protopopiatului Timisoara I,  rugam locuitorii parohiei noastre ce doresc sa ajute oamenii care in prag de sarbatori nu au ce pune pe masa de Craciun, sa ia legatura cu pr. Pompiliu Redis ( telefon 0744888149 ) si pana in 6 decembrie a.c. sa faca donatii constand doar in: ceapa, ulei, zahar, usturoi. Va multumim pentru intelegere si sa ne reamintim acum in postul Nasterii Mantuitorului ca daruind si facand milostenie vom dobandi mantuirea!

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Alba Iulia

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).

Marea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită...

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat

†

Iubiții mei,

cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?

Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.

Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.

Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.

Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.

Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.

Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.

Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.

Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.

Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.

Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.

Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor.  Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!

Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.

Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!

Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.

Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!

Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.

Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.

După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.

Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!

Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.

Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.

Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem ceva…aidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români…

Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.

Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.

La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.

De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?

Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?

De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?

De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?

De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?

Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.

Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.

Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale  minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde…

Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.

Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…

Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.

Fără casă, fără familie, fără copii.

Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit  alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.

Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.

Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.

Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.

Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce…

Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.

Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.

În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.

Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.

Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.

L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.

L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.

Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.

Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.

Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!

De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?

Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.

Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.

Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!

Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.

Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!

Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!

 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fila de acatist - Zorica Latcu - Maica Teodosia

Bucura-te, leagan alb de iasomie,

Catre care-n roiuri fluturii coboara,
Bucura-te, raza stelei din vecie,
Sipot care curge lin cu apa vie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Dulcea mea Marie.

Bucura-te, floare fara de prihana,
Alba ca argintul noptilor de vara,
Spicul cel de aur vesnic plin cu hrana,
Mirul care vindeci orice fel de rana,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Ploaia cea de mana.

Bucura-te, brazda plina de rodire,
Munte sfant, in care s-a-ngropat comoara,
Bucura-te, cantec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cantec de marire,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Blanda fericire.

Bucura-te, marul vietii care-nvie,
Pomul greu de roada-n plina primavara
Bucura-te iarasi, tarm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Sfanta mea Marie.

"Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina" (ruşinea de dinaintea spovedaniei)

 «A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia.Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»“Sfântul Ioan Scărarul

De multe ori ne apropiem de sfânta Taină a Spovedaniei cu sentimentul că de parcă am vrea să ne curăţim sufletul, că am vrea să nu mai rămâie nimic tăinuit în el, dar iată că un anume păcat nu ne permite acest lucru. Nu-l putem mărturisi deşi înţelegem că nu poate fi ascuns nimic, de ne dorim vindecare adevărată.

Dar există acea ruşine care ar fi de mare folos dacă ar apărea înaintea înfăptuirii păcatului, şi care nu e bună de nimic înainte de mărturisire. Ruşinea este un sentiment pe care îl mânuieşte diavolul spre folosul său. Când suntem în situaţia de a păcătui o micşorează (pe ruşine), iar când trebuie să ne spovedim o măreşte. În continuare vrem să vă propunem îndrumarea Ieromonahului Savatie Bastovoi pentru a depăşi acest sentiment şi a nu-l lăsa să vă împiedice să vă curăţiţi sufletul cu adevărat. Aşa să vă ajute Dumnezeu.

Rusinea de dinaintea spovedaniei

 Raspunsul la aceasta intrebare il vei gasi in orice indreptar de spovedanie, cred insa ca nu pe cel tamaduitor. Sunt sigur ca tocmai pentru asta cauti un raspuns, un alt raspuns decat cel pe care nu ma indoiesc ca il stii deja, dar care, in starea in care esti, nu-ti este de nici un folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: "E de la dracu' rusinea, trebuie sa o depasesti si sa-ti marturisesti pacatul!"

Vladica Antonie, episcopul Surojului, isi amintea cu duiosie o intamplare din adolescenta sa, care i-a schimbat viata. Marturisesc ca aceasta intamplare a avut acelasi efect si asupra vietii mele. Odata, dupa terminarea slujbei, tanarul s-a apropiat la miruit de preotul care il smintise prin faptul ca-i parea beat. Totusi, dintr-o politete fatarnica, a incercat sa-i sarute mana, pe care preotul si-a tras-o rusinat, scuzandu-se pentru starea in care este. Dupa ce lumea s-a imprastiat, tanarul, atins de gestul parintelui, s-a apropiat de el sa-si ceara iertare. Parintele era atat de mahnit, incat aproape ca plangea. Si i-a marturisit tanarului ca ii pare rau ca e asa, dar nu mai poate, pentru ca tocmai i-au murit intr-un accident sotia si copilul. Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut urmatoarea revelatie simpla, dar fundamentala. El a inteles ca una este a citi in Biblie despre rabdarea lui Iov si a-l da ca exemplu altora, cand ii vezi necajiti, si alta este sa ti se intample chiar tie un necaz atat de mare.

Viata crestina autentica incepe cu incelegerea acestui lucru simplu. Sa intelegem ca nu intotdeauna putem indeplini sfaturile atat de bune, de altfel, ale Sfintilor Parinti si chiar ale Mantuitorului. Nu intotdeauna avem puterea necesara, curajul si, pur si simplu, vointa. Dar, cu toate acestea, sa nu uitam ca chiar si atunci, fie ca suntem ispititi si chiar stapaniti de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totusi, ramanem crestini. Niste crestini loviti, dar crestini. Sa intelegem ca viata crestinului nu este alcatuita doar din victorii, doar din reusite, ci, poate, mai ales, din infrangeri, dar din niste infrangeri suportate cu barbatie.

Pentru noi, crestinii, o infrangere suportata cu barbatie e mai mare decat o victorie dobandita miseleste, adica cu ingamfare. Foarte usor o astfel de victorie te poate arunca in afara terenului de lupta. Adica, in cazul nostru, cineva care isi marturiseste pacatele cu prea multa usurinta isi poate pune intrebarea de ce i se intampla asta? Nu cumva tocmai pentru faptul ca nu ii par chiar atat de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul ca si-a pierdut duhul adevaratei pocainte?

Da, pacatul tau poate fi si avort, si incest, si homosexualitate, si necrofilie, si crima. Dar sa stii ca sunt oameni care marturisesc aceste pacate aproape cu seninatate, iar undeva, in vreo manastire uitata, exista poate un frate care se tanguie grozav pentru faptul ca a mancat un mar din copacul din care nu avea binecuvantare sa manance. Avem in Pateric cazul unui frate care era chinuit ingrozitor de faptul ca, facand ascultare la trapeza (bucatarie), manca din oala cu unt.

Asa ca, dupa parerea mea, rusinea pe care o simtim, atunci cand vine vremea sa marturisim un pacat, poate ca nu depinde atat de gravitatea pacatului savarsit, cat de intensitatea pocaintei noastre. Pentru a nu permite incunucarea unei pocainte atat de barbatesti si atat de placute lui Dumnezeu, diavolul se ridica impotriva noastra si ne ingreuiaza si mai mult framantarea, sporindu-ne nu doar rusinea, ci, odata cu ea, si deznadejdea.

Deznadejdea insa este lasarea mainilor in jos, este recunoasterea infrangerii. Noi nu trebuie sa facem asta. Nu vezi ca pana si in filmele de duzina, sa zicem Rocki, eroul ne trezeste simpatia nu atat pentru faptul ca a invins in ring, ca multi sunt invingatori, cat pentru ca a invins in conditii vitrege, cand nimeni nu-i mai dadea nici o sansa. Toti il credeau invins, adversarul isi ridicase de acum victorios mainile si se falea inaintea publicului exaltat. Dar Rocki, desi era de acum jos si plin de sange, cand o vede pe fata aceea care il iubea, si care il indemna la lupta cu atata nadejde, gaseste puteri si se scoala ca un biruitor si-si bate adversarul.

Pentru noi, crestinii, fata aceasta de la sfarsitul filmului, care ne da curaj, este Hristos. El apare intotdeauna in ultima clipa, descoperindu-ne dragostea Sa pentru noi, tainuita pana atunci. Sa nu abandonezi niciodata lupta, pana cand nu-L vei vedea pe Hristos venind, altminteri te vei declara invins inainte de sfarsitul luptei.

Dar ce inseamna sa te declari invins? Oare faptul ca nu poti marturisi un anume pacat preotului? Nu. Inca nu. Aceasta este doar o lovitura, o lovitura pe care e si firesc ca orice lupta sa o presupuna. Dar inca nu este infrangere, inca este incaierare. Infrangerea este atunci cand noi incepem sa fugim nu doar de preot, ci chiar si de Hristos, cand ajungi sa crezi ca nu doar preotul nu te mai poate intelege, ci pana si Hristos, pana si El nu te mai poate ierta.

Ziceam ca rusinea aceasta poate fi nu atat din cauza gravitatii pacatului, cat poate din cauza intensitatii pocaintei. Si-ar fi prea trist sa ratam sansa unei incununari pe masura zbuciumului nostru. Cununa insa sta pe un loc mai inalt decat noi si inchipuieti ca nu avem nimic pe care sa calcam pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatra sau buturuga. Tot ce avem la indemana nu e decat pacatul nostru, pe care trebuie sa calcam, ca pe o scara, ca pe un loc inalt si sa ajungem pana la cununa.

Asadar, daca nu o poti spune preotului la care te spovedesti de obicei, du-te si o spune unui preot necunoscut, du-te intr-un oras strain, intr-o tara straina, unde nu te mai stie nimeni, si spune-o primului preot care iti iese in cale, numai spune-o. Daca ti-ai pierdut increderea in preoti, ca poti cadea si in aceasta ispita, spune-o unui om in care ai incredere. Daca nu ai nici macar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neincetat. De fapt, sunt convins ca amintirea pacatului te obsedeaza oricum, dar tu spune-o deschis, cu nadejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru si Iuda. Si Iuda s-a aprins de pocainta, a fugit si a aruncat banii dobanditi pe sange. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sangele lui Hristos ca fiind "nevinovat", adica, practic, a infruntat hotararea iudeilor, a infruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte. Petru nu a avut putere sa faca aceasta, nici macar in fata unei simple femei care i-a zis ca l-a vazut printre ucenici. Petru s-a lepadat cu juramant de Hristos, in timp ce Iuda L-a marturisit fara frica "nevinovat" si nu doar in fata unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci in fata legiuitorilor iudei, care il puteau da la moarte. Si cu toate acestea, pocainta cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru ca Iuda, desi se caia, fugea de Dumnezeu, nu avea indrazneala sa I se marturiseasca. Iuda, care a avut curaj sa marturiseasca inaintea oamenilor, nu a avut curaj sa marturiseasca lui Dumnezeu, iar Petru, desi s-a speriat si s-a rusinat de oameni, totusi, atunci cand a fost vremea, s-a marturisit lui Dumnezeu.ţ

Care a fost marturisirea lui Petru? A zis el oare: "Doamne am gresit ca Te-am tradat, iarta-ma!"? Nu. Petru a marturisit altfel, socant pentru noi. Petru a zis: "Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc". Asa sa repeti si tu, chiar daca nici tu nu o crezi. Sa o spui, tocmai pentru ca e o minciuna, dar e o minciuna care ai vrea sa fie adevarata. Poate chiar e un adevar, un adevar la care putini dintre noi putem ajunge, dar il ravnim. Sa plangi si sa repeti minciuna aceasta lui Dumnezeu, sa I-o spui in fata: "Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc!"

Dumnezeu stie pacatul nostru, Il stia chiar mai inainte de a ne fi adus pe lume. Si totusi, El nu a impiedicat nasterea noastra. Oare nu arata asta increderea lui Dumnezeu fata de noi, oare nu arata marea nadejde pe care si-a pus-o El in noi? De ce sa dezamagim pe un om atat de minunat Care este Dumnezeu?

Acelasi vladica Antonie, intr-o predica la Nasterea Domnului, care stiu bine ca n-a fost tradusa in romaneste, propune o discutie, nu atat despre credinta omului in Dumnezeu, care este o tema arhidiscutata, cat despre credinta lui Dumnezeu in om. Vladica aminteste de o povestioara, se pare, de nu prea mare valoare literara, in schimb de mare adancime duhovniceasca. Autorul isi inchipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatal ar fi spus: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra". "Da, dar omul acesta va cadea - zise Duhul -, si Tu, Fiule, va trebuie sa mori pentru El". "Sa-l facem, dar, sau sa nu-L facem?" - a intrebat Tatal. "Sa-L facem" - a zis Fiul.Iata nadejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu in om! Acestui Dumnezeu ne marturisim noi, de acesta ne rusinam, pe acesta Il iubim.

Daca inca nu-ti poti marturisi pacatul tau preotului, nu deznadajdui, spune-l lui Dumnezeu. Si adauga la acel pacat si toate motivele pentru care nu-l poti marturisi. Sa-i spui lui Dumnezeu toate asa cum sunt, cu simplitate. Sa nu te desparti de Dumnezeu. Poti sa-I spui ca nu e drept cu tine, ca este chiar El vinovat pentru pacatul Tau, poti sa clevetesti macar tot pamantul inaintea Lui, toti preotii si episcopii, dar sa spui totul cu fata catre El si sa nu te linistesti pana cand nu obtii un raspuns de la El. Poate ca, la un moment dat, iti vei da seama ca ceea ce-i spui este o minciuna, poate ca nu. Sa stii insa ca El te va intelege, orice i-ai spune. Si sa te linisteti.

Lui ai voie sa-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge sa te reversi inaintea oamenilor. Dar sa te pazesti a cleveti pe preoti sau pe oricare alt om in fata oamenilor, pana ce te vei linisti desavarsit. Numai lui Dumnezeu sa-i parasti pe toti, ca El te va intelege, El stie toate. Si-n toata vremea, oricat de deznadajduit sau revoltat vei fi, sa nu uiti ca totul nu este decat o ispita, o ispita vremelnica, pe care trebuie sa o infrangi.

Va veni si timpul cand o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ti va parea atat de greu, om este si el, chinuit de ganduri ca si tine, pentru ca, asa cum spune Apostolul Pavel, oare nu "tot trupul geme si suspina cu suspine negraite, asteptand infierea"?

Gandeste-te ca acesta nu e decat un pacat neinsemnat, un pacat oarecare. Ca viata s-ar putea sa te arunce, de acum inainte, in niste pacate atat de mari, incat ceea pentru ce te framanti acum sa-ti para fleacuri. Si, daca pe acesta nu-l poti marturisi, cu acelea ce vei face?

"Indrazneste, Eu am biruit lumea".

Ieromonah Savatie Bastovoi

Sfantul Stefan cel Nou; Sfantul Mucenic Irinarh

Sfantul Cuvios Stefan s-a nascut la inceputul secolului al VIII lea, in Constantinopol. Din copilarie a cunoscut viata si invatatura tuturor sfintilor praznuiti in Biserica. A fost calugarit la varsta de 16 ani. Cuviosul Ioan, vazator cu duhul, a zis la venirea Sfantului Stefan la manastire: "Sa te binecuvinteze pe tine Dumnezeu, fiule, si sa te faca vas de alegere". Iar parintilor lui le-a zis: "Intr-adevar s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta".

Dupa multe nevointe, Sfantul Stefan cel Nou se retrage la varsta de 42 de ani intr-o chilie atat de mica, incat cei ce au vazut-o au spus ca este mai degraba un mormant, iar nu locuinta de odihna. Din Sinaxar aflam ca „aici petrecea, vara arzandu-se si iarna inghetand; iar sub imbracaminte avea trupul incins cu fiare si de la umeri pana la mijloc era inconjurat cu alta cingatoare de fier pironit de amandoua partile si pe sub brate cu alta cingatoare de fier. Imbracamintea o avea din piele si chiar sfantul culion si analavul cel purtator de cruci, asemenea si sfintita mantie a chipului monahicesc”.

Sfantul Stefan va lupta impotriva celor ce declarau ca icoana este un idol. Este perioada cand imparatul Constantin Copronim (741-775) ii persecuta pe crestinii care cinsteau sfintele icoane. Asa se face ca multe icoane erau arse, ingropate, sfaramate sau lasate in locuri de necinste.

"A voi sa reprezinti pe Hristos - afirmau iconoclastii intruniti la sinodul de la Hiera - (Constantinopol) in anul 753 - nu se poate evita o dilema ; umanitatea este aceea care se exprima prin imagine si se cade in nestorianism ; daca se pretinde el se pune accentul pe o reprezentare neincarnata, asupra divinitatii lui Hristos, se cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la sinodul de la Hiera - adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a reproduce imaginile lor in inimile noastre, a ne configura lor, prin imitarea vietii lor. In ce priveste prezenta lui Hristos, pe care icoana, prin natura sa, vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in Euharistie". Insa, conoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga crezul dogmatic al Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care formulasera dogma unirii Ipostatice si a consecintelor acestei uniri.

Pentru ca nu se arata credincios imparatului, este inchis intr-un loc unde se aflau 342 de monahi, din diverse parti. Unii cu nasurile taiate, altii cu ochii scosi, altii avand mainile taiate, ca unii ce nu au iscalit impotriva sfintelor icoane. Potrivit Sinaxarului „unii aratau urmele batailor celor neasemanate pe care le luasera de la chinuitori, rani care nu se tamaduisera inca, iar altii se aratau ca nu au par, fiind tunsi de paganii arzatori de icoane, si cei mai multi aveau cinstita barba unsa cu smoala si arsa”. Dupa multe incercari de a-l face pe Sfantul Stefan sa lepede credinta cea adevarata, imparatul a poruncit uciderea lui.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintilor Mucenici care au marturisit impreuna cu Sfantul Stefan pentru sfintele icoane;
- Sfantului Mucenic Irinarh;
- Sfintilor Mucenici Timotei si Teodor, Petru, Ioan, Serghie, Teodor si Nichifor,Vasile si Toma,Ierotei, Daniel, Hariton, Socrat, Comasie, Eusebie si Etimasie.

Maine, 29 noiembrie, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Paramon, Filumen si Valerin.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Nu te-ntrista, bucuria e Hristos!

Minunat sunt randuite pericopele evanghelice de catre Sfintii Parinti in timpul anului bisericesc, dar desi par a fi aceleasi, au o continuitate inspirata de Duhul Sfant. Important este mesajul mantuitor pe care incearca sa ni-l transmita Mantuitorul, astfel vom vedea ca de la Duminica "Bogatului nemilostiv si saracului Lazar" (trecerea la cele vesnice), intram in cele dinlauntru ale omului in Duminica cu "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina" (ni se descopera gandul vietii acesteia pentru multi dintre noi) si intr-un sfarsit aflam cand bogatia devine greutate ce nu ne lasa sa ne ridicam la Cer in Duminica "Dregatorului bogat - pazirea poruncilor", impasul in care ne vom afla cu totii daca nu vom reanaliza adevarul despre bogatie si Hristos.

"L-a intrebat un dregator, zicand: "Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?" (Luca 18, 18). Putem si noi astazi, sa-L intrebam pe Bunul Invatator ce putem face spre a mosteni viata… Fara indoiala ne va raspunde si noua.

Ar fi bine ca toti sa avem aceeasi dorinta, insa important este sa ne cercetam sufletul pentru a ne decide care este cu adevarat motivul pentru care vrem sa traim vesnic. Spun asta pentru ca Sfintii Parinti au interpretat dorinta tanarului de a mosteni viata ca pe o incercare de a se putea bucura vesnic de bogatiile pe care le avea, de aceea "el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat" (a.c. 18, 23). Asadar, daca ma apropii de Hristos cu dorinta de a fi cu El vesnic, am mostenit viata; daca ma apropii de El cu dorinta de a pastra "averea" vietii acesteia, ma voi intrista si eu!

Dar, pana sa ajungem si noi la maturitatea duhovniceasca prin care sa ne imbogatim in Dumnezeu, sa aruncam o privire asupra poruncilor pe care le repeta Hristos - interesant faptul ca nu i se repeta cea mai importanta porunca, porunca poruncilor "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau" …, probabil pentru faptul ca tanarul dregator doar tinea legea, nu ajunsese la plinirea ei- in fata tanarului dregator bogat: "sa nu preacurvesti, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta" (a.c. 18, 20).

Stand stramb sa judecam drept cu luare-aminte:

Sa nu preacurvesti… "Inseamna: sufletul este inchinat lui Dumnezeu ca o mireasa Mirelui sau. Sufletul care petrece in dragostea avutiilor si a stralucirilor pamantesti, in desfatari trecatoare, preacurveste impotriva lui Dumnezeu, a Mirelui celui fara de moarte!"

Sa nu ucizi… "Inseamna: desfatarea peste masura a trupului intru bogatii si placeri ucide sufletul!"

Sa nu furi… "Inseamna: sa nu furi de la suflet ca sa dai trupului; sa nu furi timpul, grija si lucrarea ce se cuvin sufletului, si sa le dai trupului. Omul bogat intru cele dinafara este, indeobste, un nevoias launtric. Si de obicei - desi nu e lege - toate avutiile omului dinafara sunt jefuite de la omul dinlauntru: un trup gras este semnul unui suflet slab; podoaba falnica a trupului este semnul goliciunii sufletului; puterea dinafara, semnul neajutorarii dinauntru!”

Sa nu marturisesti stramb… "Inseamna: nu cumva sa indreptatesti iubirea de avutii in paguba sufletului tau, pentru ca aceasta nu este altceva decat rastalmacirea adevarului lui Dumnezeu, precum si marturie mincinoasa inaintea Lui si a cugetului tau!"

Sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta… ”inseamna: nu te cinsti numai pe tine, pentru ca-ti este spre pierzare aceasta; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, prin care ai venit pe lume, ca in acest chip sa cinstesti pe Dumnezeu, de la Care toti ati venit, si tu si parintii tai!” (toate citatele sunt de la Sf. Nicolae Velimirovici)

Nu exista bucurie mai mare pentru parinti decat sa vada ca sunt cinstiti si iubiti de catre copiii lor! Iar daca i-au crescut in "porunca" dragostei, atunci vor fi si mai bucurosi sa vada ca a-i lor copii nu precurvesc, nu omoara, nu fura, nu minte, ci urmeaza exemplul parintilor. Oare bucuria Domnului nu-i si mai mare?... (intre noi fie vorba, nu-mi prea place termenul "porunca", pentru ca simt cum Domnul ne sfatuieste ca pe copii, nu ne porunceste ca un stapan!)

Pentru ca ne aflam in perioada postului si cred ca toti ne infranam, as vrea sa nu uitam faptul ca postul nu este scopul vietii crestine, ci este mijlocul prin care invatam sa ne luptam cu patimile. Este ca un antrenament prin care trebuie sa trecem cu totii pentru a reusi in lupta. Nu poti invinge patima daca nu vei invata sa te infranezi, caci este foarte greu sa nu cazi in ispita trupului; sa nu-ti doresti ce nu ti se cuvine cautand modalitati prin care sa iei, nu sa dai; sa nu interpretezi Adevarul dupa cum iti este tie mai bine; sa nu-ti acuzi fratele de gresala ta, si astfel sa-l ucizi sufleteste; sa nu faci compromisuri in viata si astfel sa-ti pastrezi libertatea…

Dostoievski scria in romanul "Fratii Karamazov" ca: "Iadul poate fi descris prin trei cuvinte: mult prea tarziu!".

Acum, cat nu este prea tarziu, sa ne rugam cu credinta: "Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei, sa va dea voua duhul intelepciunii si al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere. Si sa va lumineze ochii inimii, ca sa pricepeti care este nadejdea la care v-a chemat, care este bogatia slavei Lui…" (Efeseni 1, 17- 18).

Tânărul este frumos când caută viaţa veşnică

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor):

"În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât singur Dumnezeu. Ştii poruncile: "Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu." (Luca 18, 18-27)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXX-a după Rusalii relatează convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu un dregător bogat, sau cu un tânăr bogat, aşa cum este numit în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei (Matei 19, 16-26), care se citeşte în Duminica a XII-a după Rusalii. Tânărul dregător bogat Îi adresează Mântuitorului Iisus Hristos întrebarea cea mai serioasă a vieţii omului pe pământ: "ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" (Luca 18, 18). Atenţia lui Iisus faţă de acest dregător arată cât de mult preţuieşte El tinerii care caută desăvârşirea spirituală. În acest sens, Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu subliniază că "Iisus l-a privit cu drag" (Marcu 10, 21) pe acest tânăr.

Tinereţea - simbol al vieţii veşnice

Mântuitorul Iisus Hristos este izvor de viaţă, lumină şi speranţă pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru tinerii credincioşi. De ce? Pentru că tinerii în general au o sensibilitate deosebită, dorind mult să fie iubiţi şi să iubească, fără motivaţii de ordin material sau social. Însă tinerii credincioşi simt că iubirea sinceră, smerită şi statornică este în primul rând rod al credinţei şi al rugăciunii. Cele trei învieri din morţi săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos în chip minunat asupra unor tineri (fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi prietenul Său Lazăr) ne arată că tinereţea este simbol al vieţii veşnice.

Hristos-Domnul, Care a spus despre Sine: "Eu sunt lumina lumii" (Ioan 8, 12), a spus şi ucenicilor Săi: "Voi sunteţi lumina lumii" (Matei 5, 14).  El i-a îndemnat, zicând: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16). De aceea, credinţa, viaţa şi misiunea tinerilor creştini ortodocşi, care se bucură de lumina lui Hristos, trebuie să urmeze aceste îndemnuri sfinte şi mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos.

Astfel, sensul ultim al eforturilor tinerilor trebuie să fie şi astăzi, ca şi în vremea Sfinţilor Apostoli: căutarea sfinţeniei, fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (cf. Evrei 12, 14).

Cei mai mulţi dintre ucenicii care L-au urmat pe Hristos erau tineri. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri. Ei se numeau: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. Ultimii doi au devenit episcopi în Efes şi respectiv în Creta. Ucenicului său Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi spunea: "Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor prin cuvânt, prin purtare, prin dragoste, prin duh, prin credinţă, prin curăţie" (I Timotei 4, 12).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, considerat ca fiind cel mai tânăr Apostol al Mântuitorului Iisus Hristos, se adresează tinerilor cu aceste sfaturi: "Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume (…) pentru că tot ce este în lume (…) nu este de la Tatăl. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan 2, 14-17).

După cum odinioară Hristos a chemat pe ucenicii Săi la apostolat sau la misiune, tot aşa Biserica lui Hristos îi cheamă pe tinerii ei la misiune sau la lucrare sfântă pentru mântuire. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) spune: "Şi tu eşti o lumină - nu pentru ca să ai lumina pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce pe cei rătăciţi.  Căci ce folos de lumină, dacă ea nu le poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce folos de un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună ?" 1

Sfântul Vasile cel Mare († 379) acordă, în scrierile sale, o importanţă deosebită responsabilităţii sfinte pentru creşterea şi educaţia copiilor. În celebra sa Omilie către tineri, care poartă subtitlul Despre folosul pe care-l pot trage tinerii din lectura literaturii eline, îi sfătuieşte pe tinerii creştini să se hrănească cu discernământ din tot ceea ce mintea omenească şi cultura universală au alcătuit de-a lungul timpului şi să extragă, precum albinele, numai polenul, lăsând deoparte ceea ce este dăunător sănătăţii lor morale.

Tinerii se bucură de lumina lui Hristos când folosesc citirea Sfintei Scripturi ca pe o întâlnire cu Hristos - Cuvântul vieţii. În felul acesta ei contribuie la edificarea spirituală a Bisericii în calitatea ei de Trup tainic sau mistic al lui Hristos, luminat de Duhul Sfânt. Iar tâlcuirea Sfintei Scripturi trebuie făcută în comuniune de gândire şi simţire cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceştia fiind până astăzi cei mai siguri interpreţi ai Bibliei, deoarece ei au fost luminaţi de acelaşi Duh Sfânt Care a inspirat alcătuirea Bibliei şi totodată ei au păstrat dreapta credinţă în faţa multor erezii apărute de-a lungul veacurilor.

Prin citirea Sfintei Scripturi, Hristos - Cuvântul vieţii se înscrie în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecărui creştin, înnoind şi sfinţind cugetul şi simţirea lui.De aceea, toate cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe au fost alcătuite de oameni care erau cititori fervenţi ai Sfintei Scripturi şi care nu doar foloseau citate din Sfânta Scriptură, ci şi gândeau şi trăiau în duhul ei. Citirea Sfintei Scripturi precedată şi urmată de rugăciune trebuie folosită şi ca pregătire temeinică pentru Sfânta Spovedanie şi pentru primirea Sfintei Euharistii, întrucât Hristos - Cuvântul vieţii este prezent şi lucrător al mântuirii atât prin cuvintele Sfintei Scripturi, cât şi prin Sfânta Euharistie, după cum El Însuşi mărturiseşte, zicând: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24) şi "Cel mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu întru el (…) şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 56, 54).

În acest context,  tânărul creştin luminat de Hristos - Lumina lumii, prin rugăciune, viaţă curată, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi fapte bune, devine o făclie de Paşti şi un apostol al Învierii lui Hristos - Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Astfel, prin însăşi lumina vieţii lui curate, tânărul creştin evlavios cheamă pe cei din jurul său la învierea sufletului din moartea păcatelor, chiar dacă alţi tineri îl consideră că nu este "modern" sau în pas cu moda zilei.

Cu alte cuvinte, tânărul iubitor de rugăciune şi de sfinţenie este un tânăr creştin luptător (cf. Efeseni 6, 10-17), care apără duhovniceşte dreapta credinţă şi sfinţenia vieţii ca fiind porţile vieţii veşnice, cultivă iubirea faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubirea de semeni prin fapte bune, mai ales iubirea curată în prietenie şi în familie. În lupta sa cu "duhul veacului", el urmează constant îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: "înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare. Şi nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Romani 12, 1-2).

Tinereţea - o floare chemată la rodire în comuniune

Tinereţea este perioada cea mai dinamică şi sensibilă a vieţii, în care omul caută idealul vieţii, fiind dornic de cunoaştere şi comuniune sinceră, dar şi capabil de bunătate jertfelnică. Tinereţea este timpul căutării, al orientării spre adevăr, bine şi frumos, timpul idealurilor entuziaste, dar totodată ea poate fi şi timpul multor ispite, primejdii şi rătăciri sau căderi.

Din nefericire, astăzi sunt mulţi tineri deznădăjduiţi sau dezorientaţi, mai ales pentru că viaţa în societate se degradează, devine tot mai individualistă şi confuză. Cauzele nefericirii copiilor şi tinerilor - precum sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea, libertinajul, jocurile periculoase care sfârşesc în violenţă etc. - s-au înmulţit într-un mod alarmant. Într-o societate secularizată, fără orizont spiritual transcendent, organizată după principii individualiste şi exclusiv materialiste, tinerii se confruntă cu numeroase probleme de ordin spiritual şi social. Adesea, aspiraţia multor tineri după o iubire sinceră şi constantă, neînşelătoare şi netrecătoare este deturnată spre o falsă fericire, "fabricată" din "consum" de realităţi şi relaţii efemere.

Însă, deşi este posibil ca, uneori, viaţa unui tânăr să se abată de la calea cea bună, totuşi avem multe exemple în istoria Bisericii noastre care ne arată cum unii oameni păcătoşi şi-au îndreptat viaţa şi chiar au devenit sfinţi făcători de minuni, vindecători de boli sau înţelepţi păstori duhovniceşti. Aşa a fost, de pildă, Saul din Tars care, după ce a prigonit Biserica lui Hristos, s-a convertit la creştinism primind numele de Pavel şi s-a pocăit, iar apoi a folosit toate energiile sale, toată înţelepciunea, toată cultura lui teologică şi laică spre a mărturisi pe Hristos şi Evanghelia Lui şi spre a organiza Biserica pe care o prigonise mai înainte. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare misionar al ei, apostol şi păstor de suflete. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre Sfântul Apostol Pavel: "Vezi cât de mare este harul pocăinţei? A făcut dintr-un prigonitor un păstor. A pus lupul să păzească oile". De asemenea, Fericitul Augustin, un tânăr cu o vastă cultură, care la început avea o viaţă agitată şi plină de ispite, s-a convertit la credinţa creştină şi a devenit un mare dascăl al pocăinţei şi păstor de suflete, încât spunea credincioşilor pe care-i păstorea: "Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi". Însă această schimbare radicală a felului omului de a gândi şi de a vieţui este în primul rând lucrarea Duhului Sfânt, iar omul este vasul care poartă în el harul dătător de viaţă nouă, este sfeşnicul care poartă lumina mântuirii în Hristos. Totuşi, lumina schimbării omului prin har, credinţă şi fapte bune este mare, pentru că mare este şi bucuria când un păcătos pocăit dobândeşte iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică prin Sfânta Taină a Pocăinţei şi prin participarea la viaţa duhovnicească a Bisericii lui Hristos.

Aşadar, cei ce sunt părinţi şi prieteni duhovniceşti ai tinerilor au datoria sfântă de a arăta acestora calea creşterii lor în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de semeni. Pe tineri îi ajutăm cu adevărat îndemnându-i să cultive constant lumina Sfântului Botez, hrănindu-se spiritual din lumina Sfintelor Scripturi, din scrierile şi Vieţile Sfinţilor, din sfaturile duhovnicului, din pilda vieţii oamenilor mărturisitori ai credinţei în situaţii grele, din pilda oamenilor harnici şi darnici, cinstiţi şi drepţi, smeriţi şi curajoşi, care L-au primit în sufletul lor pe Hristos drept lumină, comoară şi cunună a vieţii lor. Tinerii trebuie să cunoască faptul că idealul vieţii omului pe pământ este, în primul rând, mântuirea, iar aceasta se realizează prin iubire faţă de frumuseţile credinţei în Dumnezeu şi faţă de oameni, înţelegând valoarea unică şi eternă a fiecărei persoane umane chemate la iubire şi viaţă veşnică în comuniunea Sfintei Treimi.

Sfânta Evanghelie a lui Hristos cheamă Biserica să se ocupe mai ales de viaţa spirituală a tinerilor. De aceea, orele de religie din şcoală, programele pentru copii şi tineri ale Bisericii, cum ar fi "Hristos împărtăşit copiilor", şi grija de a aduna tinerii în Biserică, de a-i învăţa să iubească pe Hristos şi Biserica Sa, să arate preţuire faţă de părinţi şi profesori şi faţă de cei care îi ajută, devin lucrare inspirată din iubirea Mântuitorului Iisus Hristos faţă de copii şi faţă de tineri. Cuvintele Lui: "Tinere, ţie îţi zic: Scoală-te!" sunt o chemare adresată nu doar celor care se află în primejdie de moarte fizică sau spirituală, ci tuturor tinerilor care pot să facă mai mult pentru a arăta iubirea lor faţă de Biserică, faţă de părinţi şi faţă de binefăcătorii lor.

Astăzi, prezenţa activă a tinerilor în viaţa Bisericii noastre contribuie la îmbogăţirea vieţii spirituale a parohiilor şi la promovarea legăturii dintre credinţă şi cultură, rugăciune şi lucrare socială creştină. O mulţime de tineri sunt astăzi monahi, preoţi de mir, profesori de religie, asistenţi sociali, misionari creştini în societate prin instituţiile media ale Bisericii noastre, prin lucrarea social-filantropică şi culturală a Bisericii în România şi în diaspora română.

Tinerii credincioşi pot contribui foarte mult la păstrarea şi transmiterea credinţei vii a Bisericii lui Hristos într-un context nou. Cei mai mulţi dintre tinerii români ortodocşi au învăţat religia în familie şi în şcolile publice din România, devenind astfel purtători de mesaj creştin pentru cei din jurul lor, în ţară şi în diaspora română.

Însă, în orice context social s-ar afla tinerii, pentru a trăi o viaţă curată şi a cultiva o iubire sinceră, smerită şi statornică este nevoie de multă rugăciune şi de fapte de ajutorare a semenilor aflaţi în nevoi. Chiar dacă omul se află la vârsta tinereţii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Lui, cu rugăciunile Bisericii, ale părinţilor şi prietenilor credincioşi, el poate cultiva sfinţenia vieţii şi ajuta pe semenii care au nevoie de ajutor spiritual şi material.

Ne bucurăm când tinerii creştini ortodocşi preamăresc iubirea Preasfintei Treimi lucrătoare în familia în care s-au născut şi în marea familie spirituală a Bisericii în care s-au botezat. Copiii şi tinerii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai preţioase ale lui Dumnezeu pentru Familie, Biserică, Şcoală şi Patrie, pentru umanitatea întreagă, care fără naşterea de copii nu-şi mai poate continua existenţa. Însă aceşti copii şi tineri în creştere fizică şi spirituală trebuie educaţi şi ajutaţi cu multă atenţie, iubire şi răbdare. Educaţia creştină a copiilor şi tinerilor este o lucrare sfântă care necesită multă dăruire de sine şi multă înţelepciune.
Familia creştină, Şcoala şi Biserica aduc cea mai mare contribuţie spirituală în viaţa unui popor nu numai prin faptul că pregătesc cetăţeni conştiincioşi pentru patria pământească, ci şi cetăţeni credincioşi pentru patria cerească sau viitori cetăţeni ai Raiului.

Nu există investiţie spirituală mai mare decât transmiterea credinţei ca valoare sau lumină veşnică a vieţii. Credinţa este şi cea mai mare zestre pe care părinţii o pot transmite copiilor, pentru că aceasta îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori efemere şi valori eterne, între iubire de moment şi iubire veşnică.

Aşadar, valorile oferite de educaţia religioasă sunt foarte necesare şi utile, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii româneşti, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate şi virtuţile încurajate în cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a comunităţii. Religia îl învaţă pe copil şi pe tâ-năr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi. Religia, fiind lumina vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii, evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în timpul limitat al vieţii terestre, şi promovează comuniunea între generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să lumineze şi să ocrotească pe toţi tinerii Bisericii noastre, pe părinţii lor şi pe toţi cei care îi ajută să cunoască lumina, pacea şi bucuria lui Hristos, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

ASCOR Timisoara va invita la conferinta cu IPS Serafim Joanta

Conferinta are loc in 23 Noiembrie a.c., ora 19.00 in  Aula Magna-Universitatea de Vest Bd-ul Vasile Parvan nr.4


Mitropolitul Serafim a fost activ pe diverse planuri. Între altele a binecuvântat înființarea a 31 de parohii noi în Germania și 5 în Austria. A hirotonit pentru eparhia proprie 27 de preoți și diaconi. Un deosebit accent l-a pus pe cumpărarea respectiv construirea de noi biserici. Acest lucru pare a fi deosebit de important pentru identitatea românilor ortodocși din Germania și Austria care încearcă să depășească nesiguranța

situațiiei actuale de provizorat. La Stutgart a fost cumpărată de la parohia evanghelică Sf. Mihail casa Johann Albrecht Bengel, și transformată în biserică ortodoxă. În Offenbach am Main o parte a clădirii cumpărate în 2002 avansează încet la stadiul de biserică. Două biserici au fost sfințite de către Prea Fericitul Daniel în 13 și 14 iunie 2009 la Salzburg și la Viena, iar piatra de temelie pentru alte două a fost pusă în 13 mai 2006 la Berlin și Mannheim.
Astăzi sunt 40 de parohii doar în Germania șapte în Austria și 55 în întreaga mitropolie.
Liturghie ortodoxă în limba română a devenit parte integrantă a ofertei religioase în cadrul transmisiilor de televiziune din Germania și în mai multe rânduri a fost transmisă în direct chiar din catedrala mitropolitană de la Nürnberg. Pentru a ancora comunitațile românești în regiunile în care acestea au fost înființate mitropolitul Serafim pune un deosebit accent pe celebrarea unor părți din serviciul liturgic în limba țărilor în care activează acele comunități. În acest scop a editat cărți liturgice bilingve. Acestea sunt bine primite nu doar de occidentali ci și de creștinii altor biserici ortodoxe care participă la slujbele celebrate de parohiile românești.
A înființat două publicații "Scrisoarea duhovnicească" și "Deisis". Prima dintre ele apare lunar doar în limba română și informează detaliat despre activitatea mitropoliei. Arhiva acesteia pe ultimii trei ani poate fi consultată online pe pagina de web a mitropoliei. Cealaltă este o revistă anuală de cultură și spiritualitate ortodoxă și apare în ediție bilingvă.
Eforturile administrative s-au concretizat în plan juridic prin obținerea statutului de corporație religioasă de drept public pe care Mitropolia păstorită de IPS Serafim Joantă a primit-o în anul 2006 din partea Landului Bavaria.
Unul dintre cunoscătorii occidentali ai ortodoxiei, Jürgen Henkel, îl consideră drept unul dintre ierarhii care arată o deosebit de mare deschidere spre ecumenism.

De cand incepem sa cantam colinde?

Asteptam cu multa nerabdare perioada Craciunului pentru a ne bucura impreuna de venirea in lume a Celui mult asteptat de intreg neamul omenesc. Una dintre cele mai mari bucurii ale Craciunului este sa ascultam colinde, sa primim colindatorii, sau chiar sa mergem noi insine la colindat.

Fara a ne uita in ograda altora, pentru ca nu este aici locul pentru aceasta, putem fi recunoscatori stramosilor nostri pentru mostenirea extraordinara pe care ne-au lasat-o; avem sute si sute de colinde, unele precrestine, altele increstinate si altele pur crestine, toate de o valoare inestimabila.

Totusi, perioada aceasta in care se canta colinde ramane foarte scurta si am vrea sa facem intr-un fel sa ne bucuram cat mai mult de aceste valori inestimabile pe care le avem. 

Exista prin traditie perioada dintre Sfantul Nicolae (6 decembrie) si Sfantul Ioan (7 ianuarie) in care se canta colinde - atat cele referitoare la Nasterea Domnului, cat si cele de Anul Nou.

Dar Biserica ne da un raspuns foarte clar in legatura cu timpul in care cantam colindele; astfel, gasim in slujba Utreniei din ziua Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie) urmatoarea Catavasie: "Hristos Se naste, mariti-L, Hristos din ceruri, intampinati-L, Hristos pe pamant, inaltati-va!”, cu nota: din aceasta zi, aceste Catavasii se canta pana la intaia zi a lui Ianuarie.

Deci Sfintii Parinti, "care le-au randuit pe toate bine", au facut o legatura telogica foarte clara intre Praznicul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului - cand cea aleasa de Dumnezeu sa-I fie Maica a intrat in Templu pentru a primi in pantecele sau cel preacurat, la plinirea vremii, pe Insusi Fiul lui Dumnezeu - si Praznicul Nasterii Domnului, cand Soarele dreptatii ne-a rasarit.

Ca sa rezumam, colindele se canta intre 21 noiembrie si 1 ianuarie, putandu-se prelungi aceasta perioada fara frica de a gresi pana pe 7 ianuarie, adica pe o perioada de 48 de zile (exact cat dureaza si Postul Pastilor).

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului - dezlegare la peste

 Intrarea in Biserica a Maicii Domnului este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia. Aceasta sarbatoare ne pune inainte ziua in care, dupa traditie, Sfintii Ioachim si Ana au adus pe fiica lor Maria, in varsta de trei ani, la templu. Ea va ramane pana la varsta de 15 ani, ca una care, inca inainte de zamislire, fusese harazita Domnului, de catre pa­rintii ei. Desi nu instituita oficial, sarbatoarea a existat inainte de sec. al VI-lea. Exista astfel o mentiune a ei din sec. al IV-lea, facuta de Sf. Grigorie de Nyssa. Mai exista si o marturie privind construirea unei biserici de catre imparateasa Elena in cinstea acestui eveniment. Sf. Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbeste si el despre aceasta sarbatoare ce se tinea la Ierusalim. In sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman si Tarasie au rostit cate o predica in cinstea acestei sarbatori. Se pare ca data de 21 noiembrie reprezinta data sfintirii unei biserici cu acest hram in 543. Biserica a fost construita de Iustinian cel Mare langa zidul ruinat al Templului. In Apus, sarbatoarea a fost adoptata mult mai tarziu de papa Grigorie al XI-lea, care a celebrat-o petru prima data la Avignon, in 1374. Ea s-a raspandit in sec. XV-XVI, in timpul papilor Sixt al IV-lea si Sixt al V-lea.

Taina Sfantului Maslu la Sanmihaiu Roman

Duminică, 25 noiembrie 2012, vom săvârşi Sfânta Taină a Maslului la biserica noastră pentru vindecarea bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti, începând cu ora 16:00. Vor participa Pr. Paroh Pompiliu Redis, Pr. Dan Girjoaba, Pr. Ovidiu Cucec! Doamne ajută!

 Temeiurile biblice ale Tainei Sfantului Maslu

Taina maslului este lucrarea sfanta savarsita in numele Sfintei Treimi, de catre preotii Bisericii, prin care se impartaseste credinciosului bolnav harul nevazut al tamaduirii sau usurarii suferintelor trupesti, intarirea su­fleteasca, iertarea pacatelor. Partea vazuta consta din ungerea cu untdelemn sfintit, dupa ce s-a invocat prin rugaciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfantului Duh asupra celui bolnav.

Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfantului mir (mirungerea) si nici cu miruirea. Taina sfantului mir impartaseste credinciosu­lui harul pentru cresterea duhovniceasca. Taina maslului se savarsestea la cererea bolnavului sau apropiatilor sai - rude, prieteni - in vederea insanatosirii sau in perspectiva eshatologica : iertarea pacatelor care au dus la suferinta, la tulburarea sufletului, sau pentru raspuns bun la dreapta judecata (judecata particulara si apoi cea obsteasca).

In Sfintele Evanghelii si in toate rugaciunile (sapte la nu­mar) din randuiala Tainei maslului, Dumnezeu este invocat ca "doctorul sufletelor si trupurilor noastre, a Carui mila este nemasurata...", iar dupa fiecare rugaciune si invocare, credinciosii canta : "Stapane, Hristoase, Milostive, miluieste pe robul (robii) Tau". Insasi cantarea il arata pe Mantuitorul Hristos ca "Vindecatorul si ajutatorul celor ce sunt in dureri". De la Dumnezeu se cere : "tamaduire neputinciosului robului Sau... cel ce mult a gresit...".

Insanatosirea bolnavului se cere prin rugaciune de la Dumnezeu, fi­indca insusi Fiul Sau a luat trupul nostru. In calitatea sa de "templu al Sfantului Duh" (I Cor., 6, 19), trupul are capacitatea de a fi vindecat si curatit prin materia vazuta si sfintita, untdelemnul. Boala nu este numai un rezultat al pacatelor personale nemarturisite, ci si o urmare fireasca a ereditatii. Se stie ca din parinti viciosi se pot naste copii cu malfor­matii. "Pana la al saptelea neam voi pedepsi faradelegea" (Lev., 26, 31) ; "parintii mananca agurida si se strepezesc dintii copiilor" (Ier., 31, 29). Inainte de Taina sfantului maslu se cere bolnavului sa-si marturiseasca pacatele pentru iertare in Taina spovedaniei ca sa Se poata invrednici apoi si de Sfanta imparta­sanie. Sunt si cazuri cand si cei din jurul bolnavului trebuie sa-si marturi­seasca pacatele in Taina spovedaniei ca sa fie impreuna rugatori cu cel in suferinta, pentru insanatosire. Sfantul maslu este o taina a participa­rii comune la ridicarea din patul suferintei, o comuniune de rugaciune pentru sufletul celui chinuit. Pentru aceasta, se invoca ajutorul Preasfintei Fecioare, al Sfintei Cruci, ajutorul sfintilor si ingerilor, al tuturor slu­jitorilor traitori in Hristos si in comuniune cu sfintii.

Taina maslului nu este izolata, ci precedata de slujbe speciale : la Sfinta Liturghie se scot particele pentru cei bolnavi, se savarsesc acatiste si paraclise pentru iertarea pacatelor si insanatosirea celor aflati pe pa­tul suferintei.

Elementele constitutive si con­crete ale acestei Taine: preotii savarsitori - ca cei ce poarta harul ta­maduirii din preotia si slujirea Mantuitorului Hristos , primitorii ei, care sunt indeosebi cei bolnavi trupeste, dar si cei bolnavi sufleteste, sunt pri­miti cu bunavointa si tratati ca niste frati, fiindca poarta chipul lui Dum­nezeu si ranile suferintei Mantuitorului. Materia sfintita este untdelem­nul si faina (Marcu 7, 22-25) etc. Efectul imediat este intarirea credintei celui deznadajduit, prin cainta sincera si pocainta totala ; primirea haru­lui intaritor si al iertarii, certitudinea indurarii Mantuitorului la Judecata particulara si obsteasca.

Aceasta Taina sfintii apostoli o savarsesc dupa Invierea Domnului, indata dupa Cincizecime, ca Taina a Bisericii, potrivit cuvintelor Mantuitorului: "...in numele Meu veti scoate demonii... pe bolnavi mainile veti pune si se vor insanatosi..." (Marcu, 16, 17-18).

Despre practicarea acestei sfinte Taine ne vorbeste sfantul Iacov : "Daca este cineva bolnav, sa cheme pe preotii Bisericii si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn in numele Domnului. Ruga­ciunea facuta cu credinta va izbavi pe cel bolnav si Domnul il va vindeca, iar daca a facut pacate ii vor fi iertate... Mare putere are rugaciunea ce­lui fara de prihana..." (Iacov, 5, 14-16). Din cuvintele apostolului Iacov reiese ca maslul este o lucrare sfanta vazuta, care era cunoscuta si prac­ticata de Biserica inainte de a scrie el epistola. Aceasta lucrare se savarsea "in numele Domnului". Sfantul Iacov ne incredinteaza ca prin Taina maslului se impartaseste crestinului harul vindecator pentru bolile trupesti si sufletesti. Maslul este deci o lucrare vazuta, savarsita de preotii Bisericii, prin care se impartaseste harul nevazut.

Invatatura catolica

Biserica romano-catolica a socotit Taina maslului o ceremonie ad­ministrata celor aproape de moarte, numai pentru intarirea sufletului in momentele agoniei. De aici si denumirea de un­gerea cea mai de pe urma, data acestei Taine. Dar practica aceasta, pri­vind Taina sfantului maslu, este departe de practica apostolica, potrivit invataturii Bisericii Ortodoxe. Sfantul Iacov vorbeste despre bolnavi in general si nu numai despre cei grav bolnavi, aratand ca maslul nu este savarsit in vederea sfarsitului apropiat, ci pentru vindecarea bolnavului : "Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav, si Domnul il va ridica" (Iacov, 5, 15), de aceea este nevoie de spovedanie si de Sfanta imparta­sanie : "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi" (Ioan 6, 54 si 58). Iar din punct de vedere psihologic, Taina sfantului maslu, administrandu-se numai celor greu bolnavi si stiindu-se ca ea este o pregatire pentru moarte, in loc sa linisteasca si sa intareasca, mai mult ii tulbura pe cei bolnavi.

Si in privinta savarsirii Tainei, Biserica Apuseana are alta practica, nu cea din traditia apostolica. Astfel, untdelemnul, care se foloseste ca materie a Tainei, se sfinteste de episcop, iar preotii numai il adminis­treaza. Practica contravine cuvintelor sfantului Iacov care spune ca unt­delemnul trebuie sfintit de preoti, cu prilejul savarsirii maslului, si nu mai inainte, de catre episcop ca la Confirmare. Invocarea harului Du­hului Sfant pentru vindecarea celui bolnav este indicata de sfantul Iacov : preotii trebuie sa se roage pentru acela si sa-l unga cu untdelemn sfintit (Iacov 5, 14 si 15).

Dupa invatatura ortodoxa, prin Taina maslului se impartaseste harul care vindeca bolile trupesti si sufletesti si se iarta pacatele (Mar­turisirea ortodoxa I, 119) : "Rugaciunea credintei va mantui pe cel bol­nav si Domnul il va ridica si de va fi facut pacate se vor ierta lui" (Iacov 5, 15).

Invatatura protestanta

Protestantii resping Taina maslului, invocand unele texte biblice si interpretandu-le altfel decat invatatura de veacuri a Bisericii celei una. Astfel :

1) In Biblie, zic unii, nu se gaseste instituirea maslului de catre Hristos. Deci nu poate fi nici admisa ca Taina, nici practicata de preoti si nu are efecte asupra bolnavilor.

Aceasta afirmatie evita textele Vechiului Testament care o preinchipuie in diferite situatii. Instituirea a fost facuta de catre Mantuitorul (prin diferite vindecari), si apoi Taina a fost practicata de sfintii apostoli dupa Pogorarea Sfantului Duh.

Chiar inainte de Cincizecime, ucenicii, propovaduind in cetati, "sco­teau multi demoni, ungeau pe bolnavi cu untdelemn si vindecau" (Marcu 6, 12-13). Dupa pogorarea Sfantului Duh practica era cunoscuta ca Taina : "...cei bolnavi sa cheme preotii Bisericii..." (Iacov, 5, 14-15). De aseme­nea, scrierile apostolice indica nenumaratele vindecari si ridicari de pe patul suferintei, cu ajutorul "ungerii minunate si rugaciunii curate".

2)  Maslul ar ii o practica aflata in toate religiile, si crestinii au pre­luat-o, dar nu poate fi o Taina.

Este adevarat, multe ceremonii se aseamana, fiindca toate au folosit omului, dar Taina maslului, asa cum am vazut, a fost prefigurata in Vechiul Testament, iar Mantuitorul "doctorul   trupurilor   si   sufletelor noastre" a instituit-o ca un mijloc de insanatosire prin harul Sfantului Duh, prin "darul vindecarii" (I Cor., 12, 9).

3)  Exista vindecari prin cuvant, spun altii, prin rugaciune, fara unt­delemn, asa cum arata chiar Domnul (Marcu, 16, 18; Fapte, 18, 10), deci n-ar avea rost ceremonia maslului.

Intr-adevar Mantuitorul, ca Dumnezeu adevarat si om desavarsit, putea savarsi orice minune si vindecare fara elementele folosite de catre Biserica, "fiindca la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Matei 19, 26). Insa si apostolii s-au folosit, in vindecari, de faina, untdelemn, de obiecte.

Untdelemnul ca si faina sunt si mijloace de savarsire a Tainei maslu­lui, asa cum la botez se foloseste apa, la Euharistie painea si vinul etc, prin care lucreaza harul Sfantului Duh, la rugaciunea preotului si cre­dinta celor bolnavi, sau a acelora care i-au adus la maslu. Asa cum sla­banogul a fost purtat de prietenii sai si introdus prin acoperisul casei in fata Mantuitorului si vindecat (Marcu 2, 2-5), acelasi lucru se intampla si cu cei ce vin la slujba aceasta, primind vindecare sau mangaiere (Rom., 15, 1-7). Uneori si Mantuitorul a folosit diferite materii in cazul vinde­carilor (Ioan 9, 6-8) si chiar anumite locuri (Luca 10, 34; Ioan 5, 2-6 etc).

4)  Nu toti bolnavii se vindeca   dupa slujba maslului, ceea ce ar dovedi ca nu este o Taina. Unii chiar mor, deci nu ar avea loc lucrarea Sf. Duh, ci in cel mai bun caz  ar fi un simbol, sau o practica a preotilor.

Dar nici la spital nu se vindeca toti, desi tuturor li se administreaza aceleasi medicamente, poate aceeasi operatie, ingrijire si asistenta. Iar slujba sfantului maslu este pentru toti cei ce o doresc, insa efectul  depinde de credinta bolnavului si de iertarea pacatelor lui de catre Dumnezeu, si intr-o masura si de credinta celor ce-l insotesc. In caz de necredinta si apostazie, nu se poate vorbi de mantuire : "...nu a putut sa faca nici o minune... si se mira de necredinta lor..." (Marcu 6, 5-6).

In concluzie, maslul este o lucrare a lui Hristos in biserica, adica o Taina, din cele sapte Taine instituite de El, prin care ni se impartaseste harul Du­hului Sfant pentru vindecarea de boli trupesti si sufletesti si intarirea sufletului in fata incercarilor omului pe pamant.

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a pocaintei si se ajunge la petrecerea necurmata in aceasta mantuitoare pajiste. Mare bine este el, si nu doar pentru pacatosi: el e un mare bine si pentru drepti, o mare arma in mainile lor. In toata vremea pribegiei lor pamantesti ei nu o parasesc - prin el se pazesc in curatie si sfintenie. Ei isi intemeiaza postul pe milostenie; ei isi pun postul pe temelia rugaciunii; prin rugaciunea credintei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru - filosofeaza Preacuviosul Marcu - este luat din pamant si prin firea sa se aseamana pamantului: are nevoie sa fie lucrat. Precum semintele semanate in tarina nelucrata cu uneltele plugaresti pier fara sa aduca nici o roada, asa si rugaciunea ramane fara roada daca trupul, daca inima nu sunt pregatite pentru ea prin postire. Imprastierea si ingreunarea gandurilor, raceala si impietrirea inimii, visarile desarte si pacatoase care apar mereu in inchipuire nimicesc rugaciunea celui imbuibat. Si dimpotriva: precum in tarina lucrata osardnic cu uneltele plugaresti, insa nesemanata cu seminte folositoare, cresc cu deosebita putere neghinele, asa si in inima postitorului, daca acesta se multumeste doar cu nevointa trupeasca si nu isi ingradeste mintea cu nevointa duhovniceasca, cu rugaciunea adica, cresc des si cu putere neghinele parerii de sine si semetei cugetari. Semeata cugetare si parerea de sine sunt in postitorul lipsit de dreapta socotinta si impietrit impreunate totdeauna cu defaimarea si osandirea aproapelui, cu o deosebita inclinare spre sminteala - in fine, cu amagirea de sine, trufia, pierzarea.

Postul, aceasta arma puternica, devine pentru nevoitor arma a sinuciderii atunci cand este lasat de sine statator si din arma se preface in scop al vietii, spre slava desarta. Post ca acesta posteau fariseii - si posteau mult, posteau spre vatamarea lor (Matei 9, 14). Nu acest post am ales Eu... de ti-ai si stramba ca un cerc grumazul tau si ai asterne sub tine sac si cenusa, nici asa nu veti chema post primit. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul: ci dezleaga toata legatura nedreptatii, dezleaga datoriile cele cu sila facute, lasa pe cei prinsi intru slobozenie si rupe tot zapisul cel cu nedreptate. Frange celui flamand painea si pe saracii cei fara de casa adu-i in casa ta; de vezi pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea cei ce sunt din samanta neamului tau. Atunci va iesi de dimineata lumina ta, si sanatatea ta curand va rasari, si va merge inaintea ta dreptatea ta, si slava lui Dumnezeu te va inconjura. Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi, si inca graind tu rugaciunea ta va zice: aici sunt (Is. 58, 5-9). Prorocul cere ca milostenia sa mearga inaintea postului si sa il intovaraseasca; el da fagaduinta ca rugaciunea nevoitorului care imbina postul cu milostenia va fi ascultata fara intarziere, ca un asemenea nevoitor se va invrednici de cercetarea harica a lui Dumnezeu.

Si pretutindeni Sfantul Duh legiuieste imbinarea postului cu rugaciunea, intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, ii cheama Domnul pe pacatosi prin gura unui alt Proroc, indemnandu-i si imbarbatandu-i la pocainta, cu post, cu plangere si cu tanguire, si va rupeti inimile voastre, iar nu hainele voastre, si va intoarceti la Domnul Dumnezeul vostru... Trambitati cu trambita in Sion, sfintiti post, vestiti vindecare (Ioil 2, 12-13, 15). Ninivitenii care s-au pocait au facut cunostinta cu puterea postului si a rugaciunii. Dumnezeu rostise deja hotararea asupra lor, ea le fusese vestita de Prorocul Iona; deja Prorocul, ce se indepartase de cetate, o privea tinta si astepta din clipa in clipa sa se implineasca prorocia cea amenintatoare.

Insa, ninivitenii au folosit pocainta, aratand ca nu sunt fatarnici prin parasirea faptelor viclene, prin postul aspru, prin rugaciunea osardnica - si I-a parut rau lui Dumnezeu pentru raul pe care a zis sa le faca lor si n-a facut (Iona 3, 10). In Noul Legamant, Domnul a vestit ca postul va deveni o nevointa de obste a tuturor ucenicilor Lui cand Se va lua Mirele Ceresc – Domnul - de la dansii prin inaltarea la cer (Luca 5, 35). Si cum sa nu posteasca pe pamant ucenicii Domnului Iisus, cum sa nu-L planga pe El, cum sa nu se imbrace in haina intristarii, de vreme ce calea catre Domnul este preaplina de greutati, este pandit de talhari infricosatori atat ca numar, cat si ca rautate!

Toti sfintii lui Dumnezeu si-au petrecut viata pamanteasca in post si rugaciune. Astfel, potrivit marturiei Evangheliei, Sfanta Ana prorocita, fiica lui Fanuil, nu se departa de templu, slujind lui Dumnezeu in post si rugaciuni ziua si noaptea (Luca 2, 37). Despre marea Iudita Scriptura povesteste ca postea in toate zilele vaduviei sale, avea intelegerea din cercare a rugaciunii, stia puterea ei, ajunsese prin rugaciune sa dobandeasca credinta vie in Dumnezeu si a savarsit prin credinta o minunata nevointa (Iudita 8). Acoperit-am cu post sufletul meu (Ps. 68, 12), spune de Dumnezeu insuflatul David - asa puternica este aceasta nevointa! Smerit-am cu post sufletul meu (Ps. 34, 12) - asa se impotriveste aceasta nevointa multumirii de sine si ingamfarii, care apar din imbuibare! Prin mijlocirea postului, rugaciunea mea in sanul meu se va intoarce; fara post, ea este jertfa jalnica a imprastierii mintii, care este nedespartita de imbuibare. Sfantul Apostol Pavel, insirand semnele adevaratilor slujitori ai lui Dumnezeu, aminteste intre aceste semne petrecerea in post (II Cor. 5, 5) si rugaciune (Romani 12, 12; Col. 4, 2). Despre sine el marturiseste ca si-a petrecut viata pamanteasca in necurmate nevointe, lipsuri si necazuri; el aminteste foamea si setea in care l-au aruncat imprejurarile, precum si necurmata postire de buna voie prin care isi chinuia trupul si-l supunea robiei (II Cor. 11, 27; I Cor. 9, 27). Evanghelistul Luca, zugravind in cartea Faptelor impreunapetrecerea in Ierusalim a Sfintilor Apostoli dupa inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare si celelalte femei care au urmat Domnului in vremea calatoriei Lui pamantesti, spune: Acestia toti erau asteptand cu un cuget in rugaciune si in cerere (Fapte l, 14). Din cuvintele acestea se vede limpede ca rugaciunile lor erau foarte lungi, neincetate - lucru cu neputinta fara ajutorul postului. Asa traiau Apostolii! Asa traiau Mucenicii! Asa traiau Cuviosii!

Viata lor a fost si este imbinare a rugaciunii neincetate cu postirea de totdeauna. Mila si dragostea lor fata de frati, fata de cei ce ii iubeau si cei ce ii urau, erau dumnezeiesti, fiindca erau mai presus de firea omeneasca, fiindca erau luate din sanul Domnului insusi. Ei nu numai ca impreuna-patimeau cu toti cei nevoiasi sufleteste si trupeste, nu numai ca iertau toate greselile si cele mai grele jigniri ale aproapelui: ei isi puneau cu bucurie sufletul pentru mantuirea aproapelui, pentru mantuirea vrajmasilor lor.

In imprejurarile insemnate ale vietii si in greutati, inainte de a incepe o lucrare mare, la venirea unor mari necazuri, sfintii lui Dumnezeu posteau si se rugau indoit. Pilda de acest fapt ne-a aratat Mantuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos. Inainte de a iesi sa propovaduiasca si sa mantuiasca omenirea, Domnul a plecat in pustie, petrecand acolo in post patruzeci de zile si patruzeci de nopti. „El a postit”, spune Fericitul Teofilact, „binevoind sa ne arate ca postul este o mare arma si in vremea ispitelor si impotriva dracilor. Precum inmultirea mancarii slujeste drept temei a tot pacatul, asa si infranarea slujeste drept temei a toata fapta buna”.

Calauza in nevointa postului si in nevointa impotriva diavolului este Duhul Sfant. Inaintea alegerii celor doisprezece Apostoli care erau meniti sa pescuiasca lumea spre credinta si mantuire, Domnul S-a suit pe un munte insingurat si a petrecut intreaga noapte in rugaciune (Luca 6, 12); inainte de invierea lui Lazar, Domnul a dat multumita Tatalui pentru ascultarea rugaciunii Sale. Eu stiam, a grait El, ca pururea Ma asculti, fiindca voia Tatalui si a Fiului este o singura voie dumnezeiasca; ci pentru norodul care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis (Ioan 11, 42).

La fel si inainte de alegerea Apostolilor: Domnul nu avea nevoie de rugaciune, dar a purces la rugaciune si a petrecut in rugaciune intreaga noapte ca sa dea prin faptele Sale - asa inteleg Sfintii Parinti cele intamplate atunci - pilda de faptuire, ca sa ne arate ca Dumnezeu primeste si o scurta rugaciune a noastra, dar ca inainte de intamplarile si hotararile insemnate avem neaparata nevoie de rugaciune prelungita si deosebit de incordata.

Inainte de patimi si de moartea pe cruce, carora Domnul a binevoit a li Se supune pentru rascumpararea omenirii, El a mers in gradina Ghetsimani, in locul unde trebuia sa se savarseasca vanzarea, aratandu-Se jertfa de buna voie, adusa dupa voia cea una si nedespartita a Tatalui si a Fiului. Prin aceasta, El ne-a aratat ca suntem datori sa primim toate incercarile trimise noua de sus ca pe ceva care ni se cuvine, sa le primim cu lepadare de sine, cu supunere inaintea voii lui Dumnezeu, cu credinta in Dumnezeu Cel atotputernic, Care vegheaza neadormit asupra noastra, la Care sunt numarati toti perii nostri, de Care nu s-a ascuns osul meu, precum a zis Prorocul, pe care l-ai facut intr-ascuns, si statul meu intru cele mai de jos ale pamantului (Ps. 138, 15).

Domnul ne-a aratat mijlocul prin care putem si suntem datori sa intarim neputinta firii omenesti atunci cand vin necazurile. El S-a rugat cu osardie. Ucenicilor biruiti de somn le-a poruncit: Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita (Matei 26, 41). Ca necazul venit sa nu puna stapanire pe el, sa nu-l inghita, este neaparata nevoie de rugaciune. Este neaparata nevoie in vremea necazului de acea putere duhovniceasca, de acea pace dumnezeiasca pe care le aduce rugaciunea. Pentru a-l birui pe satana, ce nazuieste ca prin gandurile de intristare si deznadejde sa-l clatine si sa il piarda pe omul supus necazului cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru a nu se imputina credinta noastra in vremea necazului, este nevoie de rugaciune. Avem nevoie de ea ca in chiar mijlocul necazului sa putem simti, dupa spusa Apostolului, toata bucuria pe care ne-a poruncit el s-o avem cand cadem in multe feluri de ispite (Iac. l, 2).

Mangaierea harica ce vine din rugaciune poate fi primita doar de cel curatit prin post si poate fi pastrata numai de cel ce sprijina prin post curatia sa. Pildei Domnului i-au urmat si ii urmeaza adevaratii robi ai Domnului. Inca pe vremea Vechiul Legamant, Sfantul David, manat de Duhul lui Hristos, isi sporea postul si rugaciunile in imprejurarile grele ale vietii (II Imp. 12, 16; Ps. 34, 12). Asemenea lui, Prorocul Daniil, intelegand din cartea Prorocului Ieremia ca se implinise numarul anilor randuiti de Dumnezeu pentru petrecerea iudeilor robiti in Babilon, ca venise vremea intoarcerii lor in Ierusalim, s-a intors spre Dumnezeu cu rugaciune incordata pentru izbavirea iudeilor, intarindu-si rugaciunea prin post: Dat-am fata mea catre Domnul Dumnezeu, spune el, ca sa cerc cu cerere, cu rugaciune, cu posturi, cu sac si cu cenusa; si m-am rugat catre Domnul Dumnezeul meu, si m-am marturisit (Dan. 9, 3-4). Starea in care il aduc pe om postul si rugaciunea este deosebit de buna pentru primirea binefacerilor dumnezeiesti si a descoperirilor dumnezeiesti.

Astfel, de pilda, milosteniile, rugaciunile si posturile sutasului Cornelie au ajuns inaintea lui Dumnezeu si i-au adus cel mai mare bine: cunoasterea lui Hristos. Eram postind si ruganduma intru al noualea ceas in casa mea, ii povestea sutasul despre sine Apostolului Petru, si iata un barbat a statut inaintea mea in haina luminata. Acela era un inger (Fapte 10, 30). De asemenea, Apostolului Petru, care postea si flamanzea, i s-a aratat o fata de masa mare, pogorata din ceruri, care inchipuia lumea pagana, primita de Dumnezeu la credinta in Hristos si la mantuirea intru Hristos (Fapte 10, 11); Apostolilor, care slujeau Domnului si posteau (Fapte 13, 2), Sfantul Duh le-a descoperit ca alesese pe Pavel si pe Varnava pentru a propovadui crestinismul paganilor, le-a poruncit sa-i osebeasca si sa-i trimita la aceasta slujire. Apostolii, auzind in vremea rugaciunii si postirii porunca Sfantului Duh, mai inainte de a o implini postesc si se roaga iar, pentru ca porunca primita cu impreuna-lucrarea postului si a rugaciunii sa fie implinita tot cu impreuna-lucrarea lor. Atunci, postind si rugandu-se si punandu-si pe ei mainile, i-au slobozit (Fapte 13, 3), graieste scriitorul Faptelor Apostolilor. Toata lumea stie ce izbanzi au incununat slujirea lui Pavel si a lui Varnava! Ea a fost incununata de sadirea crestinismului in toata lumea cunoscuta pe atunci. Nenumarate sunt marturiile si pildele faptului ca toti bineplacutii lui Dumnezeu se invrednicesc de dumnezeiestile descoperiri tocmai atunci cand prin post se desfac de materie, iar prin rugaciunea curata, cu mintile goale, neintinate de nici o inchipuire, neimprastiate de nici un gand strain, se infatiseaza intru adanca evlavie si pace lui Dumnezeu, Celui nevazut si nepatruns cu mintea. Iubiti frati! Dupa ce am cunoscut insemnatatea si puterea armelor duhovnicesti care sunt milostenia, postul si rugaciunea, sa ne grabim a ne incinge cu aceste arme! Sa dobandim mila, sa ne imbracam in bunatate, dupa povata si indemnul Apostolului (Coloseni 3, 12).

Trasatura aparte a caracterului nostru, trasatura aparte de totdeauna a purtarii noastre sa fie milostivirea. In afara milostivirii sa nu cautam dreptate. Mila ce vine din firea omeneasca vatamata de cadere este potrivnica dreptatii: mila ce se revarsa din poruncile Evangheliei se afla, cu toata imbelsugarea sa, in legatura nedespartita cu dreptatea dumnezeiasca, ce se si arata prin ea (Ps. 84, 11-14; 88, 15).

Nu numai pe timpul sfintelor posturi randuite de Sfanta Biserica sa ne smerim trupurile prin intrebuintarea cu masura a mancarii - mai ales a mancarii de un anumit fel - ci si in restul timpului sa intrebuintam mancarea cu intelepciune, potrivit nevoilor noastre adevarate, pentru a ne pastra puterile trupesti si sanatatea trupeasca. Dupa ce ne vom fi robit trupul duhului prin postire, dupa ce ne vom fi facut duhul asemanator ingerilor prin bunatate, sa il inaripam cu rugaciunea: fie ca duhul nostru sa dobandeasca fericita deprindere de a se inalta in zbor repede si ades catre Dumnezeu si de a cere binecuvantarea lui Dumnezeu in intreprinderile noastre! Nu vom intarzia sa il vedem pe Dumnezeu ca ajutator si carmuitor al lucrarii noastre. Si nu numai atat! inaltandu-ne des cu gandul la Dumnezeu, putin cate putin vom curati calea obiceiurilor noastre de toata faradelegea - nu numai de cea grosolana, ci si de cea subtire, savarsita cu gandurile si simtamintele.

Cine va cuteza sa-L cheme pe Dumnezeu in ajutor la o fapta pacatoasa? Cine, infatisandu-si cererea imparatului imparatilor, nu se va ingriji mai intai ca cererea sa fie vrednica de privirea imparateasca si dumnezeiasca, ce patrunde in ascunzisurile inimii si vede la fel de limpede toate cele vazute si nevazute? De vom cere ceva dupa voia Lui, doar atunci ne va asculta (I Ioan 5, 14), a spus Apostolul.

Cine, intorcandu-se mereu catre Dumnezeu, nu va dobandi incredintarea si simtamantul ca traieste sub ochii lui Dumnezeu, ca fiecare fapta a sa, fiecare miscare a sufletului sau este vazuta de Atotvazatorul si Pretutindenea Fiitorul Dumnezeu? Aceasta incredintare si acest simtamant au drept urmare neaparata sporirea duhovniceasca a crestinului. Sa ne daruiasca Milostivul nostru Domn aceasta sporire, intru slava numelui Sau si spre mantuirea noastra! Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov