In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.Preaiubiti si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Cu acelasi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu constiinta ca ori-de-cate-ori il auzim si implinim cuvantul, Sfantul Duh lumineaza in noi tot mai adanci intelesuri; caci dumnezeiescul cuvant ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumina, ca putere a iubirii si a vietii pana la sfarsitul veacurilor. Acelasi cuvant deschide neincetat noi si noi intelesuri si asa noi crestem mereu prin dumnezeiescul cuvant. Niciodata sa nu socoteasca cineva ca daca asculta aceeasi Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce invata. Doamne! Ea este adancul de taina negrait, si noi neincetat ne zidim, ca sa ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, "la masura barbatului desavarsit", adica la chipul lui Hristos.
Si rogu-va sa ascultam cuvantul dumnezeiestii Evanghelii de astazi (Luca 10, 25-37), pe care o vom relua, in constiinta ca noi primim aici Icoana desavarsita, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mantuitorul vrea sa ne zideasca in El, dupa chipul Lui, al vesniciei Lui si al vesniciei noastre.
Acum, sa ne recunoastem pe noi in acel moment in care Hristos Se afla in mijlocul multimii. Erau in jurul Lui, pe langa cei doisprezece, si ceilalti saptezeci de ucenici pe care ii trimisese El spre propovaduire, si care veneau acum sa-I istoriseasca ce au facut. Si spuneau: "Pana si demonii se pleaca inaintea noastra cand rostim numele Tau". Iar Iisus le-a raspuns: "Nu va bucurati (doar) ca demonii se pleaca inaintea voastra (nu aceasta sa-ti fie bucuria, ca se pleaca cineva inaintea ta, fie chiar si demonii), ci ca numele voastre sunt scrise in ceruri". Altfel spus, tu insuti, in numele tau, te impartasesti cu lumina si iubirea divina care e in ceruri si care coboara de sus asupra ta, impartasindu-te, iar tu sa o impartasesti apoi semenilor. Important este nu ca altii se pleaca tie, ci tu sa te pleci lor si sa te impartasesti cu lumina si iubirea divina, cereasca, singura care da viata.
Si asa rostind, referindu-Se la demonii care se pleaca inaintea lor, Iisus descopera acel moment originar, tainic, pe care numai El il putea descoperi, rostind: "Vazut-am pe satana ca un fulger cazand din cer". A cazut atunci din pricina trufiei lui, a pacatului lui (Nu voi l-ati doborat pe satana, care se pleaca inaintea voastra).
Si Iisus S-a bucurat in Duhul Sfant si, ridicandu-Si glasul, a zis: "Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei intelepti (adica de cei ce se socoteau intelepti - cu o intelepciune a lor) si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor". Mantuitorul se referea aici nu numai la cei din leagan, de varsta alaptarii (si pe cei mari ii hranesti tot cu lapte; oricat de mari s-ar socoti, sarmanii, inca au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curati ca pruncii, nevinovati, frumosi la inima si la trup ca pruncii; pentru ca nu si-au intinat viata si trupul, si mai ales pentru ca sunt ochi si urechi catre cei care privesc la dansii. Pruncilor insetati de cunostinta, de adevar, acelora le descoperea Hristos.
O, Doamne, ajuta-ne sa fim ca pruncii, curati si luminati, pastrandu-ne frumusetea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobandim prin - iertati-mi cuvantul - cosmetice. Ci frumusetea Ta divina, Doamne, si mai ales da-ne setea sa Te ascultam pe Tine si, prin cuvantul pe care il auzim de la Tine Doamne, la Tine sa ne inaltam cu sufletul. Sa simtim aievea ca Tu ne vorbesti, si in clipa aceasta Tu esti in mijlocul nostru, asa cum ai zis prin Evanghelia Ta: "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor". Esti in mijlocul nostru Doamne, ca Tu ne vorbesti si noi Te ascultam pe Tine.
Si Iisus multumea Tatalui ca a descoperit pruncilor taina tainelor, adica dumneavoastra, care sunteti aici in clipa aceasta, sunteti pruncii de care vorbeste Mantuitorul. "Si asa Parinte, asa a fost inaintea Ta, bunavointa Ta". Si iarasi a rostit un cuvant de taina, negrait. Sa-l auzim: "Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste cine este Fiul decat numai Tatal, si cine este Tatal, decat numai Fiul, si caruia voieste Fiul sa-i descopere". E o taina negraita, caci Hristos insusi descopera aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvant: "Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul decat numai Tatal". Dumnezeirea Lui din veci se dezvaluie aici. Si Il mai cunoaste pe El acela caruia va voi Fiul sa-i descopere. Si El ne descopera si ni Se descopera, pentru ca vrea sa fim asemenea Lui, caci dupa chipul Lui am fost ziditi. Si toata curgerea Evangheliei va merge catre acest inteles negrait de adanc, in care El, de la Tatal, prin El, in Duhul Sfant, revarsa in noi lumina si iubirea Lui.
Si auzind acest cuvant pe care l-a rostit Iisus: "Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatal", vedem in el o marturie unica in fata celor ce-L ascultau, intr-o inaltare, elevatie. Unul din invatatorii de lege, care se afla in multime, si care de buna seama de multe ori Il cauta si venea langa Mantuitorul, avand dor de Dumnezeu (asa cum, de buna seama, multi dintre dumneavoastra demult vin la biserica cu acest dor), prinzand momentul cand Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a intrebat: “"nvatatorule, ce sa fac sa am viata de veci?" (Viata de veci, cea fara de sfarsit, nu o zdreanta de timp, cateva zeci de primaveri pe care toamna le ofileste si iarna le ingheata. Viata vesnica! Nu spusese Inteleptul: "Doamne, ai pus in noi si gandul vesniciei"? - adica purtam in noi gandul, dorul, ideea de vesnicie, de sfarsit al mortii). Atunci, Iisus, ascultandu-l, ii raspunde: "Ce este scris in Lege? Cum citesti?" Legiuitorul, raspunzand, a zis (el stia Legea; mai mult, veti observa ca o rezuma in toata esenta ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenta lor): "...Scrie: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Era, repet, esenta intregului Vechi Testament. Pentru ca in cele zece porunci nici nu este mentionat cuvantul iubire, dar in celelalte porunci date prin Moise gasim intocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, gasim cuvintele aidoma: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti"; iar la Deuteronom 6,5, gasim: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata taria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tau!" Deci amandoua erau cuprinse in Vechiul Testament. Si acest legiuitor, care inseamna ca citise intreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a stiut sa concentreze toate poruncile in acestea. Macar de am sti noi, cei din veacul XX asa cum stiau legiuitorii de atunci! Deci toti legiuitorii de astazi sa ia aminte la acest fapt - ca legiuitorul stia nu numai cele zece porunci, ci si sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu si de esenta.
Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: "Drept ai grait (ai spus adevarul). Fa aceasta!” (Implineste aceasta; implineste iubirea). Vedeti, el a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire - esenta. Iubeste si vei fi viu!... Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea si vointa Lui creatoare. Din iubire se naste viata. "Fa aceasta..." - traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei.
Dar legiuitorul, vrand sa se indrepte pe sine mai mult, altfel spus sa adanceasca intelesul acestor cuvinte, sa-si justifice dorinta lui mai intemeiat, si ravnitor a se arata ca vrea in plinatate sa cunoasca si sa traiasca adevarul, L-a intrebat: "Cine este aproapele meu?" Rogu-va sa retineti intrebarea in elementele ei esentiale; din modul in care a intrebat el se va deslusi un inteles tot mai adanc.
Mantuitorul i-a raspuns cu parabola atat de cunoscuta de noi toti, a samarineanului milostiv. Si a grait Mantuitorul catre legiuitor, catre lumea de atunci si catre noi acum, caci cuvantul lui Dumnezeu ramane in veci si e "mereu acelasi, ieri, azi si in veci". Si a zis Mantuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat, ca sa-l fure, sa jefuiasca ce avea la el, l-au ranit, l-au lovit, l-au lasat abia rasufland; aproape mort. Si au plecat.
Calea dintre Ierusalim si Ierihon e de vreo douazeci si sapte de kilometri si, in afara de Betania, cand treci de la Ierusalim in sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitati, pana in ziua de azi. Si pana in ziua de azi e renumita, din nefericire, spun cercetatorii, in locuri de talharie si alte asemenea primejdii. De observat ca tot intre Ierusalim si Ierihon se afla Campia Carantaniei, unde a fost ispitit Mantuitorul. Deci va inchipuiti, daca diavolul s-a aflat si a lucrat pe acolo, si pe nefericitii acestia de talhari, tot el i-a pus la cale. Daca a indraznit diavolul la Mantuitorul, dar la niste prieteni de-ai lui - talharii?...
Si iata, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l pe sarman cazut, aproape mort, abia rasufland, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, a trecut pe alaturi. Un preot si un levit. De buna-seama era un preot al Legii vechi. Sa ne gandim si in ziua de astazi: Eu, bunaoara, sunt preot; pot sa trec si eu, sa vad un om cazut, doborat. Ce fac? Una din intrebari: Daca mergea la slujba sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujba. Despre levit nu spune daca mergea ori nu la slujba, la slujba divina. Dar chiar si in aceasta situatie, mergand la slujba divina, sau la orice slujba, avand un program precis, o ora cand eu trebuie sa ajung negresit... Dar, intalnind in calea mea un nenorocit, un cazut, ce fac? Poate sa-mi fie ruda. Poate a plecat tata la piata si, iata, ori l-a lovit cineva, ori - stim cum se intampla - a umblat cineva cu mana pe la spatele lui si l-a furat si, in zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau ma opresc? Intrebare care se pune si preotului si oricaruia dintre noi.
Mantuitorul ce a spus? Amintiti-va ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau la templu, ca si milostenia, iubirea sau rugaciunea. Mantuitorul le spune: "Pe acestea trebuie sa le faceti, pe celelalte sa nu le lasati". Dar in unitatea aceasta; mai ales aici e taina: in unitatea negraita intre rugaciune (comunicarea cu Dumnezeu) si comunicarea cu aproapele. Caci, vedeti, cele doua porunci merg impreuna: "Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau, puterea, virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti"; deci in unitate negraita trebuie sa stea. Atunci tu trebuie sa unesti acestea doua, care numai impreuna merg. Si, ca o dovada, sa ne amintim cuvintele Mantuitorului, care de atatea ori i-au tulburat pe unii: "Cel ce iubeste pe mama, pe tata, pe frate, pe sora, pe copil, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine". Cum Doamne? (s-au intrebat mai ales sarmanii putin credinciosi care voiau sa raspunda impotriva Evangheliei) Sa Te iubesc intai pe Tine, pe Care nu Te vad (din pricina slabiciunii, pacatului, intunericului meu), si sa nu iubesc pe fratele meu pe care-l vad?
Dar o, Doamne, frumusete a tainei ce ne dezvaluie cum sa unim rugaciunea (comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care isi ucide fratele! Cine sa ma invete pe mine iubirea? Sfantul Isaac Sirul spune vorba aceasta: "Iubirea se naste din rugaciune". E mai intai rugaciunea si de acolo se invata iubirea. Cum adica?! Cand ma rog lui Dumnezeu, cand comunic cu El, atunci se poate intelege iubirea, care inseamna daruire, inseamna a trai viata celuilalt. Comunicand cu Dumnezeu in rugaciune, El imi da viata Lui, imi da iubirea Lui, imi da lumina Lui. Si atunci, din rugaciune eu ies transfigurat dumnezeieste, si prin transfigurarea mea ii transfigurez pe altii. Cati oameni sfinti - mitropoliti, patriarhi - n-au fost vazuti in timpul rugaciunii, in timpul Sfintei Liturghii, cu fetele transfigurate, impartasind in chipul acesta multimilor, dumnezeirea ce se raspandea din ei! Dar aceasta numai atunci cand te impartasesti din iubirea dumnezeiasca, prin rugaciune, si iti implinesti chemarea ta in rugaciune.
Asa trebuie sa gandim toti acum, ca am venit la biserica si ne-am rugat pentru a ne impartasi din Dumnezeu, pentru ca apoi sa impartasim iubirea catre semeni: catre mama, tata, frate, sora, copii, sotie si ceilalti. Cat ar trebui sa cugetam la acest fapt de adancime negraita! Toti, in clipa aceasta, asa trebuie sa gandim: Doamne, aici am venit sa ne impartasim din iubirea Ta dumnezeiasca, din lumina Ta, si sa iesim de aici transfigurati, schimbati in har si adevar, din aceasta daruire divina.
Aceasta a vrut sa spuna Mantuitorul prin cuvintele: "Cel ce iubeste pe frate, mama, sora, tata, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine" - adica nu te invrednicesti precum El, Cel Care a coborat din slava cereasca si a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimisi doar robii; numai ei erau osanditi si executati prin acest fel oribil, de rastignire pe cruce.
...Atunci, pe cei doi Mantuitorul ni-i da ca pe o pilda rea; preotul si levitul, trecand prin acel loc unde erau atat de prezenti demonii, trec pe langa cel cazut. Merg mai departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divina. Eugen Ionesco spunea ca iadul este crima impotriva iubirii. Au rupt in doua iubirea divina, pentru ca ei, mergand catre un tel al lor, in loc sa uneasca acest tel (chiar de era si slujba dumnezeiasca) cu iubirea fata de aproapele, au trecut pe langa el: N-au inteles taina omului; taina omului in Hristos, in Dumnezeu, iubitilor!
Acest adevar doresc sa-l spun sufletului meu si apoi dumneavoastra. Noi trebuie sa intelegem ce inseamna a fi om dupa chipul lui Dumnezeu, plecand de la realitatea intima, a noastra. Spune Evanghelia: si preotul si levitul au privit, l-au vazut pe cel cazut si au mers mai departe. Au privit, au vazut, au avut lumina ochilor ca sa vada ca acolo este un prabusit. Au avut lumina; n-au avut iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Caci aici, in acestea doua se talcuieste taina lui Dumnezeu si taina omului. Sa nu uitam! Cand zice dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan: "Dumnezeu este lumina" (I Ioan 1,5) si "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8), in acestea doua se deschide, se descopera taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu si taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu. A fi dupa chipul lui Dumnezeu inseamna a fi de-o data, impreuna si nedespartit, lumina si iubire. Lumina adevarului si iubirea. Iubire luminoasa si lumina iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu si taina mea, taina zidirii mele (daca sunt constient ca chipul lui Dumnezeu este in adancul din mine). Si cand ma analizez pe mine, eu trebuie sa constat ca trasaturile, dimensiunile, insusirile fundamentale ale mele, toata fiinta mea, asa cum se desfasoara, toate sunt constituite in lumina si iubire. Lumina ochilor, auzul urechilor, bratele mele, picioarele mele, toata faptura mea, toate sunt orientate si se definesc prin lumina si iubire. Lumina am zis intai, si iubire; impreuna lucrand.
Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.
Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.
Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor!
Pe Sfantul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de doua-trei ori, la incercare. A venit imbracat in felul lui si i-a cerut niste bani. Sfantul Ioan i-a raspuns insotitorului sau: "Da-i un ban". La putina vreme a revenit, schimbat cu alta haina. Iarasi a cerut un gologan. Sfantul iarasi a zis: "Da-i un gologan!". A treia oara iar a venit: "A lui va fi osanda, nu a mea" a zis sfantul si i-a dat si a treia oara.
Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sarman nu mai avea nici un ban la el in buzunar. Era un om intelept, un om credincios. Si i-a cerut cineva de pomana; iar el, neavand nimic, i-a spus: "Omule, n-am nimic. Dar uite, iti dau mana mea. Mana mea si dragostea mea". Si atunci sarmanul a spus: "Nimeni, de cand sunt eu cersetor, nu mi-a facut un dar asa de pret ca dumneata; sa-mi dea mana si sa ma socoteasca asemenea lui; nu sa ma vada un cersetor, un dispretuit, un lepadat".
Dar sa ne intoarcem la parabola. Iata ca vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, si preotul si levitul). Era o inveninare intre iudei si samarineni, din timpul exilului babilonic. Daca ranitul era pe drumul acela, de buna-seama ca era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a vazut si s-a apropiat, i s-a facut mila de el. S-a desteptat in el dumnezeiescul. In el mila nu era inabusita, adica lumina si iubirea divina. Nu. Dimpotriva, s-au dezvaluit deodata, chiar daca si el era spre un tel, avea si el un drum, un program, o ora la care trebuia sa ajunga. El s-a apropiat. Probabil ca era calator mai departe, caci isi luase diverse lucruri cu el. Si i-a oblojit ranile cu untdelemn si cu vin (untdelemnul, care inmoaie, usureaza durerea, si vinul care, de buna-seama, in grade mai mari, dezinfecteaza). Ce avea si el la indemana. Si probabil ca avea cu el ceva panza, caci i-a pansat ranile si apoi l-a suit pe asinul lui si l-a dus la un han. Daca era calator, cunostea diversele raspantii si hanuri, locuri unde mai gazduia si el, probabil, in drumul lui. L-a dus la o casa de oaspeti, l-a dat in seama, a dat si doi banuti la plecare - doi dinari. O paine, cum spun cercetatorii, costa in vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o suma frumusica si i-a spus gazdei: "Poarta-i de grija! Cand ma voi intoarce, daca ai cheltuit in plus, eu iti voi da inapoi tot". Apoi, dupa ce si-a implinit chemarea de iubire fata de semen a plecat in drumul lui. Exact cum spune Mantuitorul si cum am repetat: una o faci, alta n-o lasi.
Si ascultand legiuitorul acest cuvant dumnezeiesc, ramane uimit, intrebator. El, care pusese intrebarea: "Cine e aproapele meu?" Iar Mantuitorul trebuia sa-i raspunda la intrebare; dar dupa ce i-a dat parabola, dupa ce i-a dat istoria aceasta, raspunsul trebuia sa reiasa. Asa cum procedeaza si profesorii nostri cand predau religia. Folosesc intai o parabola, o istorioara, nu? Si dupa aceea trag o concluzie, o idee fundamentala care sa se intipareasca in constiinta copilului. "Cine este aproapele meu?" intrebase legiuitorul. Mantuitorul intreaba si El, il provoaca, cum ne provoaca pe noi toti: "Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut in mana talharilor?". Cum vi se par cele doua intrebari? Sunt identice? Sunt amandoua puse in aceeasi cumpana, in aceeasi viziune? Nu. Si intelegerea acestui mod adevarat de a pune intrebarea, e mantuitoare. Te instituie in adevar. Deci modul de a pune intrebarea este cheia.
Legiuitorul a intrebat: "Cine este aproapele meu?" Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum as spune in clipa aceasta: Fratilor, dintre toti care sunteti de fata, cine imi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, avand grija de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus intrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalti, priviti spre mine.
Sub un alt aspect, trebuie stiut ca la iudei, in vremea aceea, aproapele nu era oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Altii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oara se extinde viziunea in universal a Mantuitorului. De aceea raspunde altfel de cum a pus intrebarea legiuitorul, care a centrat intrebarea pe eul lui (al meu esti pentru ca tii la mine). La Mantuitorului este invers: eul posesiv dispare si Mantuitorul asa intreaba: "Care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre talhari?" Cel care s-a dus la aproapele si s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul si levitul, ca si legiuitorul, cautau ca aproapele sa vina la ei. Or eu ma duc la aproapele, nu astept ca aproapele sa vina la mine. Caci asa am fost construit, ca eu sa ies din mine, si toata faptura mea sa fie orientata in afara de mine, de eul meu, de egocentrismul meu; inchizandu-ma in mine nu pot avea decat un raspuns: moartea. Daca ma inchid in mine, in eul meu, de unde am viata? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viata o am de la parintii mei, iar parintii mei mai departe, din generatie in generatie... in ultima instanta, de la Dumnezeu.
Daca eu sunt orientat catre viata, deci in afara de mine, in afara de eul meu, eu ma inscriu atunci in eternitatea iubirii si a luminii dumnezeiesti. Dar daca ma inchid in mine, ma inchid in mine ca intr-un mormant, cum spunea cineva, desi nu cad din bratele lui Dumnezeu.
Aici e taina vietii: in lumina si iubire. In lumina privesti lumea, in iubire o imbratisezi, inaintezi spre lume. Caci, repet, intreaga mea faptura asa este construita, ca sa merg catre altul. Trebuie sa ma cunosc pe mine; tragedia insa, este ca nu ne cunoastem pe noi insine. Daca ne-am analiza mai adanc am descoperi ca nu ne putem regasi decat in Hristos. Atunci am avea o schimbare adanca a fiintei noastre si egocentrismul nostru ar disparea. Orientandu-ne neincetat in adevar, lumina si iubire divina, noi am fi, pe de o parte salvati si, mai mult, am gusta viata, adevarul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Parintii: "In aproapele tau sta viata si moartea". In a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza ca uneori nu poate sa daruiasca ceva. Ati vazut cum cel fara bani i-a intins mana si i-a daruit dragostea celui necajit. Dar trebuie sa simt traind in mine aceasta lumina, aceasta iubire divina, traind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adancul fiintei mele catre bine, catre adevar, catre frumusete divina, catre semenul meu, catre lumea mea, catre neamul meu, catre toate neamurile.
Asa cum Mantuitorul dezvaluie iubirea fara margini in spatiu si in timp, atunci tu poti iesi dincolo de spatiu si de timp, impartasindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea neinserata, a Dumnezeirii.
Atunci intelegem ce inseamna parabola aceasta dumnezeiasca, ca si raspunsul legiuitorului la cuvantul Mantuitorului: “Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele?” “"Cel care a facut mila cu dansul". Si Mantuitorul spune: "Mergi si fa si tu asemenea lui!"
Sa facem asemenea, sa facem aceasta schimbare, transformare divina, si vom fi vii in Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
