Sfantul Arhidiacon Stefan

Iar Stefan, fiind plin de har si de putere, facea minuni si semne mari intru popor (Fapte 6, 8)
Iubiti credinciosi,
Astazi, Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare sarbatoreste pe Sfintul, Slavitul Apostol, Intiiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. Astazi, a treia zi dupa Nasterea Domnului, praznuim pe Apostolul Stefan, usa mucenicilor, sluga cea dreapta, preainteleapta si plina de dragoste si de credinta; pe urmatorul cel adevarat al Mintuitorului nostru Iisus Hristos, care mai inainte de altii si-a pus sufletul sau pentru dragostea lui Hristos si L-a marturisit cu mare si inflacarata credinta in fata iudeilor si mai-marilor lor. Sfintul Arhidiacon Stefan este cel dintii care a vazut cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56).

De aceea fericitul Augustin a zis ca "el este mai intii intre diaconi, dupa cum Petru intre Apostoli"; iar Lucian il numeste pe el arhidiacon.
Sfintul Apostol Stefan era iudeu de neam din semintia lui Avraam, precum singur spune in cuvintul sau de aparare in fata sinedriului (Fapte 7, 2). Numele sau de Stefan este de origine greaca si inseamna "coroana". Cind i s-au descoperit moastele scria pe mormintul sau "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat cel dintii dintre crestini cununa muceniciei. Sfintul Stefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca si Sfintul Apostol Ioan, foarte rivnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunostea bine Vechiul si Noul Testament si, fiind plin de Duhul Sfint, marturisea pe Hristos cu multa putere in fapta si in cuvint.

Multimea credinciosilor sporea din zi in zi, fiind adeverita prin practicarea tuturor faptelor bune. Toti se socoteau frati si aveau impreuna o inima si un suflet. Cei bogati isi vindeau averile, iar pretul il puneau la mijloc spre folosul de obste. Din aceste fonduri, o parte se cheltuia cu mesele-agape sau "mesele dragostei", alta parte se folosea pentru ajutorarea saracilor, a orfanilor si vaduvelor.
Se ridicasera insa citeva plingeri in privinta aceasta, dar indata s-au linistit, cunoscindu-li-se cauzele. Grecii murmurau impotriva evreilor, pe motiv ca vaduvele lor nu erau bagate in seama cind se impartea milostenia. Sfintii Apostoli, ca sa curme acest rau si aceasta neintelegere, adunara pe credinciosi si le facura cunoscut ca ei nu pot sa paraseasca slujba cuvintului si sa slujeasca la mese (Fapte 6, 2).

Deci, le-au zis: Fratilor, cautati sapte barbati dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfint si de intelepciune, pe care sa-i rinduim la aceasta slujba, iar noi vom starui in rugaciune si in slujirea cuvintului. Si a placut cuvintul acesta inaintea intregii multimi si au ales pe Stefan, plin de credinta si de Duh Sfint, si pe Filip, pe Prohor si pe Nicanor, pe Timon si pe Parmena si pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus inaintea Apostolilor si, rugindu-se, au pus miinile peste dinsii (Fapte 6, 3-6). Cuvintul "diacon" in limba greaca inseamna "slujitor", pentru ca ajutau pe episcopi si preoti la savirsirea celor sfinte si serveau la mesele- agape de obste. Unii cred ca diaconii acestia s-ar fi ales dintre greci, ca sa potoleasca mai bine nemultumirile lor. Dar dupa nume nu putem considera ca ei ar fi fost elini, pentru ca si evreii pe acea vreme isi puneau nume grecesti, care aveau aceeasi insemnatate si care erau mai usor de rostit.

Din timpurile cele mai vechi ale Bisericii diaconii ajutau pe preoti si episcopi la serviciul divin, predicau Evanghelia, imparteau piinea binecuvintata de episcopi sau preoti si imparteau Sfinta Impartasanie poporului; aceasta o dovedeste si Sfintul Ioan Gura de Aur care zice: "Dar si catre voi, diaconilor, care slujiti, de nevoie este si catre voi a vorbi, ca, cu multa osirdie, sa impartiti darurile acestea, ca nu mica munca apasa asupra voastra, daca, stiind pe cineva nevrednic, il veti ingadui sa se impartaseasca de masa aceasta; Singele Lui din miinile voastre se va cere. Macar voievod de ar fi, macar eparh, macar cel incununat cu coroana, daca se apropie cu nevrednicie, opreste-l ca mai mare stapinire ai decit acela" (Sf. Ioan Gura de Aur, Impartire de griu, Cuvintul 55, Pentru Sfintele si Preacuratele Taine, Buzau, p. 458-459).

Hirotonia celor sapte diaconi s-a facut deci prin alegerea lor de catre toti si apoi prin punerea miinilor Apostolilor pe capetele lor, prin care se coboara Duhul Sfint peste cei hirotoniti, in urma unei hotariri a adunarii tuturor Apostolilor. Aceasta adunare, in limba greaca, se numeste "Sinod". Traditia diaconilor in Biserica este din Legea Veche. Ei se numeau leviti si ajutau la slujbele ce se faceau in templu. Sfintul Apostol Pavel vorbeste ce misiune au diaconii in Biserica lui Hristos si le cere o viata morala exemplara, asemenea preotilor: Diaconii, zice el, sa fie de asemenea, cucernici, nu vorbind in doua feluri sau dati la vin mult, neagonisitori de cistig urit, pastrind taina credintei in cuget curat. Dar si acestia sa fie pusi mai intii la incercare si apoi, daca se dovedesc fara prihana, sa se diaconeasca. Femeile lor, de asemenea, sa fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpatate, credincioase intru toate. Diaconul sa fie barbat al unei femei, sa-si chiverniseasca bine casa sa si pe copiii sai (I Timotei 3, 8-12).

Desi titlul "diaconos" este dat oricarei forme de slujire, "diaconia" in Biserica arata o functie specifica, adica cea mai de jos treapta a ierarhiei, cum spune la Filipeni (1, 1), unde se vorbeste in mod clar de diacon si episcop. Sfintul Ignatie, ucenic al Apostolilor, porunceste credinciosilor sa respecte diaconia, intrucit diaconii sint slujitori ai lui Dumnezeu si servitori ai tainelor lui Iisus Hristos.
Acelasi sfint zice: "Se cuvine ca toti sa se poarte cuviincios, chiar si fata de diaconi, ca slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, caci serviciul lor nu sta numai in a imparti mincarea si bautura, ci a implini si serviciile sfinte in Biserica lui Dumnezeu. De aceea si diaconii trebuie a se feri ca de foc de tot felul de sminteli. Fiecare credincios in parte sa respecte pe diaconi, ca o porunca a lui Iisus Hristos; pe episcop ca pe infatisatorul Tatalui si pe preoti ca pe sfatul lui Dumnezeu si ca pe niste colegi ai Apostolilor".

Sfintul Ioan Gura de Aur zice ca marele Arhidiacon Stefan a fost ales cel dintii dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfint, el predica Sfinta Evanghelie cu mare zel si cu mare inflacarare si facea mari minuni in popor, caruia nu-i putea sta impotriva vrajmasii Crucii lui Hristos. De aceea cuvintul Domnului se raspindea din ce in ce mai mult si numarul ucenicilor crestini se adauga mereu in Ierusalim. Ba erau si multi din preoti care se supuneau credintei (Fapte 6, 7).

Dar sa auzim si alte laude mari si adevarate despre Arhidiaconul Stefan. Iata ce vorbeste despre viata lui Sfintul Asterie al Amasiei: "Stefan este cel care ne-a chemat astazi la aceasta praznuire... Nimenea inainte de Stefan nu si-a varsat singele pentru Evanghelie... dupa cum Cain, ucigasul de frate, a fost primul care a facut inceputul uciderii pe pamint, Stefan cel prea fericit a fost primul care a sfintit prin patimile sale evlavioase pamintul, cu propriul sau singe; barbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintii prin faptele sale cele de barbatie". Apoi, facind aluzie la sfintii si marii Apostoli, zice: "Sa nu te intristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii suparat, Ioane, numai daca compar pe barbat cu intelepciunea voastra, ca daca as voi sa-i atribui lui Stefan ceva mai mult, mai mult bucurati-va si fiti veseli, ca voi sinteti parinti neinvidiosi si va bucurati de vitejia fiilor vostri si simtiti placere cind sinteti biruiti de copiii vostri. Daca este ceva mare si frumos in Stefan, apoi aceasta se datoreste voua, dascalii si initiatorii lui".

Victoria atletilor este cinste pentru cei ce i-au invatat pe ei. Pentru aceasta, ingaduiti-mi sa va las putin la o parte, si voi vorbi cu incredere ceea ce imi ofera subiectul de azi, pentru apararea celui mai brav luptator al lui Hristos.
"Esti mai in virsta decit ceilalti ucenici, Sfinte Petre, si ai vestit inainte de toti pe Hristos. Pe cind tu, insa, propovaduiai cuvintul Evangheliei, pe cind mergeai din cetate in cetate si schimbai tara dupa tara, propovaduind, Stefan abia intra in stadiu, si, totusi, a rapit cununa luptelor si, mutindu-se la cer, a fost slavit. Pe cind tu inca erai pe pamint, pe Stefan - si acesta este lucrul mare - l-a strigat insusi Tatal si Fiul printr-o vedenie minunata" (Fapte 7, 53-56).

Apoi zice: "Cunoastem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Matei 4, 21). Esti evanghelist al lui Hristos, al doilea vinat dupa Petru. Cine oare n-ar admira credinta ta? Abia ai fost chemat si ai ascultat fara sa-ti mai pese de ceva. Ai parasit odata cu corabia si pe Zevedeu tatal tau si ai urmat pe Hristos, ca un adevarat ucenic. Marturisesc ca ai suferit cu draga inima pentru credinta. Irod tiranul te-a omorit cu sabia (Fapte 7, 1-2), dar dupa Stefan, multi ani mai tirziu. Si pentru ca sa nu mai vorbesc de fiecare in parte, Stefan a luat cununa muceniciei inaintea tuturor sfintilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a invins, imitind pe David, chiar daca l-a imitat in sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I Regi 17, 32-52); tot cu pietre si Stefan l-a biruit pe diavolul; cel dintii prin pietrele ce le-a aruncat, celalat prin pietrele cu care era lovit".

Iubiti credinciosi,
Sa ne intoarcem la viata Sfintului Stefan si la cuvintul nostru de la inceput: Pe cind marele Stefan propovaduia cuvintul Domnului cu mare indrazneala si era plin de har si de putere si facea minuni mari in popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor si a cirenenilor si a alexandrinilor si a celor din Cilicia si din Asia, certindu-se cu Stefan si nu puteau sa stea impotriva intelepciunii si a duhului cu care el vorbea (Fapte 6, 8-10).

Atunci au pus martori mincinosi ca sa spuna ca l-au auzit hulind impotriva lui Moise, a lui Dumnezeu si a Legii, zicind ca Iisus Nazarineanul va strica locul acesta si va schimba datinile pe care ni le-au lasat noua Moise. Si uitindu-se la dinsul toti cei ce sedeau in sinedriu au vazut fata lui ca o fata de inger (Fapte 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevarate sint acestea? Iar Sfintul Stefan s-a sculat in picioare si a tinut un puternic cuvint de aparare in fata tuturor, zicind: Barbati, frati si parinti, ascultati! Dumnezeul slavei s-a aratat parintelui nostru Avraam cind era in Mesopotamia, mai inainte de a locui el in Haran. Si a zis catre el: Iesi din pamintul tau si din rudenia ta si vino in pamintul pe care ti-l voi arata. Atunci iesind din pamintul haldeilor, a locuit in Haran, iar de acolo, dupa moartea tatalui sau, l-a stramutat in aceasta tara in care voi acum locuiti si nu i-a dat mostenire in ea nici un pas de pamint, ci i-a fagaduit ca i-o va da lui spre stapinire si urmasilor lui dupa el, neavind el copii (Fapte 7, 1-5).

Si aratind despre legamintul dintre Dumnezeu si Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, ratacirea evreilor in pustiul Sinai, Tablele Legii, inchinarea la idoli, intrarea in pamintul fagaduintei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David si Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urma a zis cu glas ca de inger: Voi cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfint; precum parintii vostri, asa si voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit parintii vostri si au ucis pe cei ce au vestit mai inainte sosirea Celui Drept, ai Carui vinzatori si ucigasi, v-ati facut voi acum? Voi, care ati primit Legea intru rinduieli de la ingeri si n-ati pazit-o!

Iar ei, auzind acestea, se framintau de minie si scrisneau din dinti impotriva lui. Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfint si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus Hristos stind de-a dreapta lui Dumnezeu si a zis: Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigind cu glas mare, si-au astupat urechile si au navalit asupra lui. Si scotindu-l afara din cetate il bateau cu pietre. Iar martorii si-au pus hainele la picioarele unui tinar, numit Saul. Si-l bateau cu pietre pe Stefan care se ruga si zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeste duhul meu! Si ingenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).

Asa s-a savirsit cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, marturisind pe Dumnezeu si rugindu-se pentru iertarea ucigasilor sai! Fericitul Augustin si unii dintre Sfintii Parinti atribuie convertirea Sfintului Apostol Pavel rugaciunilor Sfintului Apostol si Arhidiacon Stefan, considerind aceasta ca o dovada a marii indrazneli dinaintea lui Dumnezeu.
Dupa moartea lui, citiva credinciosi i-au ridicat trupul si l-au inmormintat cu mare evlavie la un loc tainuit plingind mult dupa el, cu toate ca martorii lui il priveau ca o biruinta a vietii asupra mortii, ca un triumf al crestinismului asupra necredinciosilor. Sfintele lui moaste s-au descoperit in chip minunat in secolul al V-lea de preotul Lucian, care a scris despre aceste mari descoperiri. El afirma ca Sfintul Stefan a fost ingropat la doua mile de Ierusalim, prin ingrijirea si cheltuiala lui Gamaliel.
In tara noastra Sfintul Apostol si Arhidiacon Stefan se bucura de o mare cinstire. In numele lui s-au ridicat mai multe biserici, iar in rindul credinciosilor sint numerosi cei care ii poarta numele.

Iubiti credinciosi,
Astazi, cind S-a nascut Hristos in pestera, Stefan Apostolul se duce la cer. Mintuitorul vine la oameni sa-i rascumpere din robia pacatului si sluga Lui se inalta cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruintei. Mintuitorul se face om pentru noi, iar Stefan indumnezeit, fiind plin de Duh si de putere, merge sa stea inaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereste in pintecele si in bratele Fecioarei Maria, iar Stefan se smereste sub loviturile de moarte ale iudeilor necredinciosi. Hristos se intrupeaza din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfintul Apostol Stefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.

Sa invatam de aici ca fara iubire crestina, fara smerenie adinca si fara jertfa martirica nu ne putem mintui. Intii Dumnezeu ne-a iubit pe noi pacatosii, ca apoi sa-L iubim si noi pe El. Intii El a venit la noi, ca apoi sa ne urce pe noi la El, in cer. El a rabdat intii moarte de cruce, ca apoi si noi sa indraznim a-L marturisi si a rabda toate pentru Dumnezeu, pentru dobindirea vietii vesnice. De la nastere pina la cruce viata lui Hristos pe pamint este singurul si adevaratul model de traire duhovniceasca si de jertfa divina pentru mintuirea lumii. Deci, daca El ne-a iubit intii, datori sintem si noi sa-L iubim din inima pe pamint. Daca El S-a smerit pentru noi si a rabdat moarte de ocara pentru iertarea si rascumpararea noastra, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinta si de rele patimiri pentru Hristos? Cine se poate mintui fara necazuri si jertfa? Caci una este calea mintuirii. Aceasta pe care ne-a aratat-o Hristos si pe care au mers sfintii Lui. Adica dragostea desavirsita, iertarea, smerenia, rabdarea, rugaciunea, milostenia si apoi jertfa cea mai de pe urma, cind plecam la Domnul sa luam plata ostenelilor dupa faptele noastre.

Sfintul Apostol Stefan, cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti. Sa traiesti pe pamint crestineste, sa marturisesti cu viata si cuvintele tale pe Hristos, sa rabzi greutatile si ispitele pamintesti cu tarie si nadejde, sa te rogi neincetat si sa fii lovit de moarte de catre fratii tai, iar tu sa-ti dai duhul zicind: Iarta-le lor, Doamne, pacatul acesta, ca nu stiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a facut Sfintul Arhidiacon Stefan? Cine mai iarta astazi pe fratele sau, care nu numai ca-i rapeste averea si cinstea, dar vrea sa-l si ucida? Ca daca noi ne certam si ne urim de moarte, numai pentru un cuvint, pentru o mica jignire sau un lucru pamintesc, care moare odata cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea sa ne ia si viata?

Intr-adevar, a slabit dragostea aceea sfinta, curata, deplina si dezinteresata dintre noi oamenii. Ne-am dezvatat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi si de a-i cere iertare noi mai intii, ca apoi sa ne ierte si el. Caci, cind iertam din inima si ne smerim noi mai intii in fata lui, atunci Duhul Sfint ii inmoaie inima ca sa se smereasca si el si sa ne ierte. Deci sa pasim intii noi spre fratele nostru, sa facem noi primul pas de iertare si indata se va smeri si el si ne va ierta.
Dupa Mintuitorul, Sfintul Apostol Stefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plina de credinta si ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe aceasta credinta curata in Hristos s-o pastram si noi, chiar cu pretul vietii. Pe aceasta dragoste sfinta si desavirsita s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi si pentru urmasii nostri.

Icoana Nasterii Mantuitorului

Icoana Nasterii Domnului este una din reprezentarile cel mai des intalnite, insa, a ramas necunoscuta in simbolismul ei. Desi ne-am inchinat in fata ei de multe ori, putini sunt cei care au observat ca Icoana Nasterii Domnului este impartita in trei registre. Primul registru simbolizeaza lumea cereasca, al doilea unirea dintre divin si uman, iar al treilea umanitatea.

In primul registru, sus, apare bolta cereasca. O singura raza rasare din ea, descoperindu-ne ca Dumnezeu este unul in fiinta. Raza se desface in trei, aratandu-ne ca in Dumnezeu sunt prezente trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, toate participand la mantuirea omului. Raza de lumina dumnezeiasca ajunge pana spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formeaza o stea.

In partea de sus, in dreapta compozitiei, in afara pesterii, un inger vesteste Nasterea Domnului unuia sau mai multor pastori. In partea opusa a compozitiei sunt mai multi ingeri, iar sub ei, trei magi, venind calare, aducand daruri. Magii nu au aceeasi varsta. Unul este tanar, altul matur si un altul batran, ceea ce ne descopera ca mesajul adus de Hristos se adreseaza intregii omenirii.

In al doilea registru este reprezentata Maica Domnului, stand pe o hlamida purpurie, culoarea imperiala bizantina, simbol al faptului ca este „Imparateasa ingerilor“. Mama isi priveste pruncul, iar prezenta sa arata ca Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real. Acest registru nu este pur uman, caci este reprezentat si pruncul. Pruncul Hristos nu este infasat in scutece, ci invelit in giulgiu si asezat intr-o racla din piatra, elemente care anticipeaza moartea Domnului de mai tarziu.

Amintim ca trecerea pe pamant a Logosului intrupat s-a petrecut intre doua pesteri: cea din Betleem (locul nasterii Sale) si cea din Ierusalim (locul inmormantarii Sale). Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu ramane in mormant, semn ca nu acesta este locul de odihna al firii omenesti.

Daca privim cu atentie icoana Nasterii Maicii Domnului, observam ca cele mai apropiate de prunc sunt animalele. Aceste doua animalele reprezinta profetia lui Isaia (1, 3): "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“.

In al treilea registru este prezent Iosif, mai mult indoielnic decat credincios celor descoperite. El asculta cuvintele unui batran, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos - personificarea diavolului. Acest batran ii vesteste lui Iosif ca o fecioara nu poate naste, ca acest lucru e contrar legilor firii. Invoca drept exemplu toiagul pe care il poarta: un toiag uscat, nu poate inmuguri. Sunt si icoane in care Fecioara Maria nu priveste spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i inlatura indoiala lui Iosif.

Tertulian, scriitor bisericesc, care a trait in a doua jumatate a secolului al II-lea si prima jumatate a secolului al III-lea, a spus ca dupa cum Adam a fost facut dintr-un pamant feciorelnic, tot asa Hristos trebuia sa Se nasca dintr-o mama fecioara. Si dupa cum Eva era fecioara cand a primit cuvantul mortii, tot astfel se cuvenea ca Maria sa fie fecioara spre a-L primi pe Cuvantul vietii.

In partea dreapta este redata scena imbaierii pruncului. Din marturiile episcopului Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, reiese ca langa pestera in care S-a nascut Hristos, exista o cuva de piatra, care potrivit traditiei ar fi cea in care a fost spalat Pruncul dupa nasterea Sa. Si in evangheliile apocrife ale lui Iacov si Matei, se vorbeste despre doua femei, Salomeea si Zelemi, chemate de Iosif pentru a o asista la nastere pe Sfanta Fecioara. Aceasta scena a spalarii Domnului a provocat multe controverse, uneori lipsind din reprezentarea Nasterii Domnului. Se credea ca redarea acestui episod, ne-ar face sa credem ca Hristos a fost un simplu om. Insa, daca intalnim aceasta scena, ea are rolul de a intari adevarul fundamental mantuirii: Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, ceea ce nu a fost asumat, nu poate fi mantuit. Asa ne putem explica de ce zugravii au ales sa reprezinte si aceasta scena.

Cert este ca scena imbaierii pruncului Hristos, nu se regaseste la Dionisie din Furna in "Explicarea artei bizantine“ sau in "Erminia picturii bizantine“, desi alti doi zugravi, Manuil Panselinos si Teofan Cretanul, admirati de Dionisie, includ scena in reprezentarile lor.

In Apus, apar mai multe inovatii in redarea Nasterii Domnului: Pruncul apare dezbracat si nu infasat in scutece, pestera a fost inlocuita cu o constructie facuta de om, Iosif apare langa Prunc, sunt introduse mai multe animale, incat Prucul Iisus abia mai poate fi vazut.

In concluzie, putem spune ca Icoana Nasterii Domnului este o teologie in imagine, caci ea reda prin culoare si face prezent ceea ce Evanghelia ne descopera prin cuvant.

Craciunul-Nasterea Mantuitorului

Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand - dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.

b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii ("Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !...").

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine "Lumina lumii" (Ioan IX, 5). Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: "Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez" (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila (vezi mai departe la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e) In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor. Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.