Legea Egalităţii- primul pas spre trecerea în ilegalitate a creştinismului

Una dintre marile preocupări ale societăţii contemporane este aceea de a apăra, cu orice preţ, dreptul minorităţilor – sau, cu alte cuvinte, de a elimina orice fel de „discriminare”. O mulţime de legi şi reglementări s-au dat în acest sens în ultimii ani, în cele mai multe dintre ţările occidentale. Nici una nu este însă atât de avansată în prescrierea egalităţii precum cea demarată în Parlamentul Marii Britanii în anul 2006, care, la 17 decembrie 2009, a intrat în faza de votare în Camera Lorzilor.

Despre ce este vorba? O lege care exclude posibilitatea oricărei judecăţi şi discernământ în tot ceea ce priveşte alegerea personală sau comunitară, făcută în spiritul credinţei şi al unui sistem de valori.
Una din prevederile Legii Egalităţii, ce a stârnit multe discuţii în mediile religioase din Anglia în ultimele luni, este aceea că, o dată cu intrare ei în vigoare pe parcursul anului 2010, bisericile vor fi obligate să angajeze personal auxiliar fără a putea „discrimina” pe bază de sex sau de orientare sexuală… Cu alte cuvinte, legea face obligatorie (şi poate chiar pentru aceasta a şi fost dată…) angajarea homosexualilor şi transexualilor de către anglicani, romano-catolici sau orice altă denominaţiune din spaţiul Marii Britanii. În mod logic, şi Biserica Ortodoxă, este chemată să respecte legea (a se citi fărădelegea). Legea deschide de asemenea perspectiva acţionării în judecată de către homosexuali şi lesbiene a confesiunilor care le refuză dreptul de a fi hirotoniţi. Prescripţia ei este pe cât de absurdă pe atât de ambiguă, pentru că lasă o portiţă deschisă judecătorilor care va trebui să se pronunţe asupra acestor cazuri, impunând hirotonia homosexualilor şi lesbienelor. În consecinţă, dacă într-un singur caz homosexualilor li se va drept de cauză, din acel moment se va impune acea hotărâre judecătorească în întreaga Anglie şi peste tot unde Lega Egalităţii ar intra in vigoare. De altfel, consilierii Europeni au îndemnat cu stăruinţă pe parlamentarii Marii Britanii ca sa urgenteze votarea acestei legi.

Ne-am putea întreba cum este cu putinţă ca într-o Europă care până mai ieri se declara creştină, astăzi creştinismul neplecat duhului lumii să fie scos în afara legii? Ne mai putem întreba şi cum e cu putinţă ca un popor care a primit timpuriu Evanghelia lui Hristos să accepte a-i fi batjocorită şi întinată credinţa?

Pentru simpla votare a acestei legi, cea mai mare parte a parlamentarilor Marii Britanii nu mai pot fi socotiţi cu adevărat creştini. Motivul este foarte simplu. Pe de o parte, din punct de vedere ortodox, autointitulata Biserică a Angliei nu are puterea de a împărtăşi harul Sfintelor Taine. Nici botezul lor nu e Botez, nici nunta lor nu e Nuntă, nici împărtăşania Trupul şi Sângele Domnului. În duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, lucrul acesta nu ar fi greu de constatat, văzând cât de mult s-au îndepărtat anglicanii de la credinţa drept-slăvitoare. Pe de altă parte, calea pe care se angajează anglicanii devine evident antievanghelică. Nici măcar de minime cunoştinţe teologice nu mai este nevoie astăzi pentru a înţelege cât har mai împărtăşesc anglicanii sau bisericile occidentale în general. Mai curând ar trebui să se răspundă la întrebarea: în ce măsură mai pot fi numiţi „biserică” cei ce hirotonesc femei şi homosexuali?

Într-adevăr, de peste 40 de ani, în adunarea bisericilor aflate în comuniune cu anglicanii se hirotonesc femei, iar în ultimii ani acestora chiar li s-a dat dreptul de a „hirotoni” şi ele, devenind „episcopi”. Vedem, aşadar, că anglicanii au făcut un pas important de întoarcere la templele păgâne, unde marii preoţi erau femeile, nu bărbaţii…

Eforturile pe care le fac aceste congregaţii religioase sunt notabile, deoarece depăşesc pe alocuri chiar şi pe păgâni. De câte ori s-a mai pomenit în istorie ca homosexualii să fie numiţi preoţi şi să oficieze „slujbe dumnezeieşti”? Şi, totuşi, lucrul acesta se petrece în mod obişnuit astăzi în aceste „biserici”. Ba, mai mult, homosexualii au ajuns să fie chiar numiţi „episcopi” – adică ei înşişi vor hirotoni de acum înainte oameni, după chipul şi asemănarea lor. Şi, pentru că adâncul întunecimii nu are sfârşit, la ultimele alegeri de episcopi ale anglicanilor (episcopalienilor) americani, desfăşurate în 6 decembrie 2009, dintre cei şapte candidaţi (trei fiind homosexuali declaraţi) a fost aleasă o lesbiană, Mary Glasspool, ca să se împărtăşească cinstea de „episcopeasă”. Bucuria a fost mare în întreaga comunitate a minorităţilor de homosexuali şi feministe…

Acum, în această congregaţie, căsătoriile religioase între homosexuali nu mai pot constitui o problemă. De fapt, chiar dacă episcopul însuşi nu ar fi homosexual, aceste căsătorii nu ar fi cu totul imposibile la anglicani. Lucrul acesta ni l-a demonstrat în anul care a trecut căsătoria religioasă a doi preoţi declaraţi homosexuali, personalităţi de seamă ale anglicanilor. Cel ce a oficiat taina fărădelegii a fost, bineînţeles, un alt… preot anglican.

Ce să mai aşteptăm de la guvernanţii şi poporul Marii Britanii, în condiţiile în care aceasta este credinţa pe care le-o împărtăşeşte biserica care i-a botezat, împărtăşit şi cununat? Oare nu cu dreptate îngăduie Dumnezeu promulgarea unor legi atât de tiranice? Nu ei înşişi şi-au dat mai întâi această lege a fărădelegii în însuşi sufletul şi trupul lor?…

Pe cei ce cad în păcate oricât de mari, dar rămân în credinţa drept-slăvitoare, în Trupul Său, care este Biserica, şi se pocăiesc, Dumnezeu îi iartă, din nemărginita Sa dragoste. Şi nu numai că-i iartă, dar după măsura pocăinţei lor, îi poate ridica cu harul Său până la a-i face precum îngerii din Cer. Dar cei ce nici Botezul nu l-au primit, nici Ortodoxia nu au cunoscut-o, ascultând de lupii în piele de oaie, la ce biserică se mai pot întoarce, cum se mai pot vindeca de moartea sufletelor lor?…

Oare nu aceasta ar trebui să fie misiunea pe care ortodocşii o au în zilele noastre, şi anume aceea de a propovădui credinţa dreaptă, vădită prin însăşi lucrarea harului în viaţa şi faptele lor? Dar, dacă în loc să le fim făclie acestora, celor care nu au cunoscut lumina adevărului, ne vom amesteca cu ei, însuşindu-le obiceiurile şi credinţele păgâne, ce răspuns vom mai da în faţa Domnului? Poate că atunci va îngădui Dumnezeu ca molima unei legi desfrânate, cum este aceea a egalităţii, să se întindă şi în ţările ortodoxe.

Căci, în fond, aceasta este în profunzime consecinţa principală a Legii Egalităţii, şi nu faptul că în Marea Britanie se va impune Bisericilor Anglicane hirotonirea nelegiuiţilor. Aceştia, oricum, nu se află departe de o asemenea prescripţie, anticipând-o parcă. Odată promulgată Legii Egalităţii într-o ţară europeană în care s-a ajuns să se numească creştin oricine pretinde că este credincios, deşi nu i se pare nimic în neregulă să se confeseze unui „preot” homosexual sau unei preotese lesbiene, această lege îşi va putea extinde efectele juridice şi asupra Bisericii Ortodoxe. Cu alte cuvinte, decăderea creştinismului occidental, păgânizarea acestuia într-o Europă globalizată instituţional, poate avea consecinţe din cele mai grave asupra mărturisirii şi vieţii creştine desfăşurate în spaţiul european.

Suntem oare conştienţi de pericol, suntem ore pregătiţi să refuzăm până la martiriu normele antihristice ale legislaţiei amintite?
Totul ţine de credinţa şi pocăinţa noastră…

Femeile credincioase, smerite şi curajoase - lumini de înviere pentru viaţa Bisericii

'În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.'(Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)

Mironosiţele sunt femei credincioase care L-au admirat şi L-au preţuit pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar unele dintre ele au văzut răstignirea Lui şi au plâns pentru suferinţele Lui. De aceea, cu multă duioşie şi mult respect, dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, care urma după sâmbătă, au mers la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos ca să împlinească ceea ce au început să facă Iosif din Arimateea şi Nicodim, care au uns cu aloe şi cu smirnă trupul Mântuitorului înainte de înmormântare. Acum însă ele aduc miruri de mare preţ pentru a cinsti după obicei pe Iisus Domnul Cel îngropat şi, în acelaşi timp, pentru a împiedica descompunerea sau stricăciunea trupului Său.

Învierea Domnului nu este revenire la viaţa pământească, ci trecere la viaţa cerească

Spre surprinderea acestor femei curajoase, Cel ce trebuia uns cu miruri de mare preţ a înviat din morţi, iar stricăciunea n-a cuprins trupul Său. De ce? Fiindcă Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa biologică marcată de compunere şi descompunere, ci Învierea Lui este trecere la viaţa cerească, la viaţa veşnică, la viaţa fără de moarte şi fără de stricăciune, după cum ne arată cântările 'Duminicii Femeilor Mironosiţe'.

Aceste femei sunt pline de curaj, pentru că dragostea şi respectul lor faţă de Hristos le-au întărit sufleteşte. Când iubeşti pe cineva, când preţuieşti mult pe cineva, găseşti timpul necesar şi curajul necesar de a înfrunta dificultăţi şi obstacole pentru a ajunge la persoana iubită sau preţuită. În dimineaţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, femeile mironosiţe au fost cele mai curajoase fiinţe umane dintre toţi oamenii care L-au cunoscut pe Hristos Mântuitorul. Dis-de-dimineaţă, pe când se revărsau zorile sau pe când răsărea soarele, femeile mironosiţe, înfruntând întunericul şi teama că li se poate întâmpla ceva neprevăzut, întrucât mormântul fusese sigilat şi păzit de către ostaşii romani, se întrebau între ele: cine ne va prăvăli piatra de pe mormânt? Întrucât piatra era mare şi grea, grija lor era firească. Dar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că îndată după ce şi-au exprimat această grijă sau preocupare, ridicându-şi ele privirea spre locul unde se afla mormântul, au văzut piatra răsturnată. Cu toate că nu era acolo nici un bărbat puternic ca să le dea o mână de ajutor, pentru dragostea, îndrăzneala, curajul şi preţuirea lor faţă de Hristos, s-a făcut o minune. Un înger al lui Dumnezeu a coborât din cer şi a răsturnat piatra de la uşa mormântului, a prăvălit-o nu ca să învieze Hristos, pentru că El înviase deja nestricând peceţile mormântului, după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să-i strice fecioria ei şi după cum a intrat prin uşile încuiate acolo unde se aflau ucenicii în seara Învierii Sale. Îngerul a prăvălit piatra de pe mormântul Mântuitorului după ce deja El înviase din morţi, pentru ca acestea să poată vedea mormântul gol. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că femeile mironosiţe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat şi acolo au întâlnit un înger îmbrăcat în veşmânt alb ca un tânăr şi acesta le-a spus: 'Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea…' (Mc. 16, 6-7).

Dragostea şi curajul mironosiţelor au fost răsplătite cu bucuria de a se întâlni cu Însuşi Hristos Cel înviat

Ele au ieşit din mormântul Domnului cu spaimă şi cu teamă multă, spune Evanghelia după Marcu, şi nu au spus nimănui nimic. Iar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei ne spune că pe când mergeau ele de la mormânt spre casă, Iisus Cel înviat din morţi le-a întâmpinat şi le-a zis: 'Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!' (Matei 28, 9). Cu alte cuvinte, dragostea lor, preţuirea lor, curajul lor şi credinţa lor că Iisus a înviat din morţi au fost răsplătite cu bucuria de-a se întâlni cu Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Iar această întâlnire a femeilor mironosiţe cu Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi a confirmat ceea ce îngerul le-a spus, şi anume Evanghelia Învierii lui Hristos sau vestea cea bună a Învierii Lui. Îngerul le-a spus: 'Nu este aici. A înviat' (Matei 28, 6). Sfântul Evanghelist Matei spune că în momentul în care femeile mironosiţe s-au întâlnit cu Iisus Cel înviat, El le-a spus 'Bucuraţi-vă. Nu vă temeţi', iar ele s-au închinat Lui până la pământ şi au cuprins picioarele Lui.

Elogiind curajul femeilor mironosiţe de a-L urma pe Mântuitorul Hristos până la mormânt, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: 'Femeile priveau cele ce se petreceau (pătimirile şi răstignirea Domnului - n.n.); femeile care suferiseră alături de El, care plânseseră pentru El. Uită-te cât de mare e stăruinţa lor! I-au urmat slujindu-L şi au fost de faţă şi în mijlocul primejdiilor. De aceea au şi văzut totul: cum a strigat, cum Şi-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele şi pe toate celelalte. Şi ele au fost cele dintâi care L-au văzut pe Iisus înviat; şi neamul acesta femeiesc osândit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintâi de vederea bunătăţilor; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăţie; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas' (Omilii la Matei, omilia LXXXVIII, II).

Femeile mironosiţe, apostoli către Apostoli, trimise către cei ce vor fi trimişi

Atât prin atitudinea lor de evlavie, respect, preţuire şi dragoste pentru Hristos, cât şi prin faptul că au crezut fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului privind modul Învierii lui Hristos, femeile mironosiţe au devenit învăţătoare ale Bisericii, ele au devenit apostoli către Apostoli. Adică ele au fost trimise de înger către cei ce vor fi trimişi de Hristos să vestească în toată lumea Învierea Lui şi învierea cea de obşte. Îngerul le-a binevestit lor, iar ele au binevestit ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos taina mare, adevărul şi bucuria Învierii lui Hristos. Femeile mironosiţe sunt cele dintâi fiinţe umane care mărturisesc Învierea Mântuitorului, iar modul în care Hristos Domnul le răsplăteşte evlavia şi credinţa lor este minunat. El le dăruieşte bucurie din bucuria Învierii Sale. Vedem aici taina Bisericii. Femeile mironosiţe au devenit icoana Bisericii plină de evlavie faţă de Hristos şi plină de credinţă că Hristos Cel înviat din morţi este prezent în mijlocul ei. După ce au auzit Evanghelia Învierii binevestită de către înger şi au crezut ceea ce îngerul le-a spus, femeile mironosiţe s-au împărtăşit cu bucurie de însăşi prezenţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care le-a întâmpinat pe cale. Cine crede în Hristos şi Îl iubeşte pe El se întâlneşte cu El. Întâlnirea aceasta cu Hristos Cel înviat o trăim şi noi când sărutăm icoana Învierii Sale din biserică, în fiecare duminică, şi când ne împărtăşim cu El din Sfântul Potir. Ne împărtăşim cu El aproape de 'locul unde au stat picioarele Lui', adică de Masa Sfântului Altar unde se sfinţeşte Euharistia sau Sfânta Împărtăşanie. Femeile mironosiţe ne arată cum trebuie să-L primim sau să-L întâmpinăm pe Hristos Cel înviat, şi anume, cu metanie până la pământ. De la ele au învăţat slujitorii Sfântului Altar că atunci când intră în Sfântul Altar trebuie să se închine până la pământ, ca şi când ar cuprinde picioarele Mântuitorului Iisus Hristos simbolizat prin Masa Sfântului Altar (mormântul Învierii Sale) pe care se află tot timpul Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie (Trupul şi Sângele Său), spre a ne arăta iubirea Sa jertfelnică pentru Dumnezeu şi pentru oameni, iubire mai tare decât moartea. De la femeile mironosiţe învăţăm, aşadar, cum să ne comportăm în biserică când ne întâlnim cu Hristos Cel înviat din morţi. Ele nu au zis nimic, ci doar s-au închinat şi au cuprins picioarele Lui în semn de evlavie, de respect şi de preţuire multă. Când ne împărtăşim cu Hristos Cel înviat din morţi prezent în Sfântul Potir, repetăm gestul femeilor mironosiţe, întrucât ne apropiem de Hristos cu 'frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste', în deplină evlavie şi tăcere.

Când omul credincios nu mai este ajutat de oameni, Dumnezeu trimite îngeri să-l ajute

Pe când mergeau ele spre mormântul lui Iisus, femeile mironosiţe se întrebau: 'Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?' (Marcu 16, 3), Evanghelia ne-a arătat cum a răspuns Dumnezeu la întrebarea lor: le-a trimis un înger în ajutor.

Uneori există şi în viaţa noastră momente de singurătate, de neajutorare, când nu mai putem conta pe nimeni dintre oameni, când cei care ar trebui sau ar putea să ne ajute nu o fac. În astfel de momente grele numai credinţa şi nădejdea în Dumnezeu mai pot fi izvor de ajutor sau de întărire. Femeile mironosiţe ne arată puterea credinţei în Hristos şi a iubirii faţă de Hristos, iubire smerită şi sfântă mai tare decât orice calcul de ajutor omenesc din lumea aceasta. Ele reprezintă credinţa Bisericii lui Hristos care îşi pune mai mult nădejdea în ajutorul dumnezeiesc decât în ajutorul omenesc, adesea absent sau interesat.

De aceea, se cuvine ca în această zi a 'Duminicii Femeilor Mironosiţe' să ne aducem aminte cu recunoştinţă de toate femeile care din timpul Sfinţilor Apostoli până astăzi au arătat credinţă, preţuire şi evlavie pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

Femeile mironosiţe - modele pentru toate femeile credincioase

Cunoaştem numele unor femei mironosiţe din Noul Testament, şi anume: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, soţia lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Salomeea, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli în lucrarea lor sfântă de propovăduire a Evangheliei. Ele au ajutat cu bani sau cu munca necesară pentru pregătirea meselor şi a hainelor, adesea în călătoriile pe care Mântuitorul şi ucenicii Săi le-au făcut în Ţara Sfântă.

Referitor la curajul, dragostea şi jertfelnicia femeilor mironosiţe, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: 'Ai văzut curajul femeilor? Ai văzut dragostea lor? Ai văzut măreţia sufletului lor şi în faţa banilor şi în faţa morţii?

Să imităm, dar, bărbaţilor, pe femei! Să nu lăsăm pe Iisus în necazuri şi nevoi! Femeile acelea au cheltuit atâţia bani şi şi-au pus viaţa în primejdie chiar când Iisus era mort; noi însă - iarăşi vă voi grăi de aceleaşi lucruri -, noi nu-L hrănim când Îl vedem flămând, nici nu-L îmbrăcăm când Îl vedem gol, ci trecem pe lângă El când vedem că ne întinde mâna' (Omilii la Matei, omilia LXXXVIII, III).

Femeile mironosiţe reprezintă pe toate femeile care dis-de-dimineaţă, la revărsatul zorilor, merg la icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi-I cer ajutor să prăvălească atâtea 'pietre grele ale vieţii' de pe inima sau sufletul lor. Femeile mironosiţe sunt icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care prin credinţa, curajul şi jertfelnicia lor au devenit muceniţe sau martire, mărturisind pe Hristos Cel răstignit şi înviat, au devenit cuvioase maici în mănăstiri şi harnice mame creştine în familie, care au dat naştere copiilor şi i-au crescut în dreapta credinţă binevestind în casă, în familie, că Hristos Cel răstignit şi înviat voieşte să devină Viaţa vieţii noastre, El Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea şi ne-a dăruit arvuna vieţii veşnice. Ele sunt icoana femeilor credincioase, care susţin financiar sau cu munca lor construcţia de biserici, împodobirea lor, ajutorarea săracilor, a copiilor orfani, a bătrânilor, a bolnavilor. Ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutorul lui Hristos pentru a putea creşte copiii în credinţă, pentru a fi soţii credincioase în familie şi femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinţei.

Aşadar, femeile mironosiţe sunt o icoană luminoasă pentru toate femeile creştine. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în Duminica Mironosiţelor să prăznuim Duminica Femeii Creştine. Astăzi în mod deosebit este ziua femeii creştine, nu a femeii în general, ci a femeii creştine. De aceea, aducem omagiu de recunoştinţă tuturor femeilor credincioase care iubesc pe Hristos, pe Maica Domnului, pe toţi sfinţii lui Dumnezeu şi Biserica lui Hristos. În mod special, aducem omagiu de recunoştinţă tuturor femeilor care sunt mame, care cresc copii în credinţă pentru a fi folositori Ţării noastre, dar şi pentru a deveni cetăţeni ai Patriei cereşti, fii duhovniceşti ai Împărăţiei cerurilor.

Într-o societate din ce în ce mai individualistă şi concurenţială, femeia credincioasă şi harnică, înţeleaptă şi paşnică aduce un spor de comuniune şi de pace în interiorul comunităţilor adesea agitate. Evlavia, bunătatea, smerenia şi înţelepciunea mamelor şi bunicilor creştine rugătoare sunt o binecuvântare pentru familie şi Biserică, mai ales în vremuri de tulburare şi descumpănire.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm de la femeile mironosiţe curajul de a-L căuta pe Hristos în rugăciune, credinţa puternică în Învierea Lui şi bucuria de a ne întâlni cu El în fiecare duminică şi sărbătoare în Biserica Sa, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Yoga si isihasmul

Conceptul de "sfintenie moderna", este prezent in mintea multora dintre contemporanii nostri. S-a ajuns ca aspiratiile spirituale ale omului sa fie transformate intr-o "aventura" psihologica, care nu are, practic, nimic in comun cu reinnoirea spirituala in sensul crestin.

Sunt tineri care practica yoga, pe motiv ca pot descoperi in aceste practici valori ignorate sau necunoscute de noi, modalitati de a trai, pe care noi nu le credem posibile. Se incerca prin aceasta inlaturarea valorilor care au avut si au o circulatie universala. Daca vorbim de o criza, ea nu se caracterizeaza prin rasturnarea valorilor, nu atat prin faptul ca valorile nu mai fac parte din insasi existenta noastra, ci mai curand prin inexistenta vastelor valori care sa ordoneze, sa centreze intreaga activitate a omului in familie, in societate, in omenire.

Cererea de un asa-numit "supliment" de religie orientala a devenit astazi o moda in Occident cat si la noi.

Anumiti teologi, istorici si fenomenologi ai religiilor incearca sa acrediteze ideea ca intre rugaciunea inimii si yoga, ar exista multe convergente.

Astfel, constatam o directie care cerceteaza acest fenomen mai mult din punct de vedere istoric. Anumiti  cercetatori, sustin ca legaturile dintre spiritualitatea budista si cea elenista si timpuriu crestina ar fi condus la o infuzie de diferite elemente ale celei budiste in spiritualitatea Bisericii rasaritene. In acest sens, se aminteste de faptul ca Panten, care intemeiase in anul 180 d.Hs. renumita scoala teologica din Alexandria, a ajuns pana in India din motive misionare, (dupa cum relateaza Eusebiu).  Pe de alta parte, se aminteste ca si Clement din Alexandria consemneaza numele unui anume Buda, pe care ei il venereaza ca pe un Dumnezeu pentru marea sa virtute.

O alta directie de cercetare, inrudita de altfel cu prima, este cea fenomenologica, care ar dori sa accentueze tot mai mult asa-numitele convergente intre cele doua spiritualitati, mai precis cu privire la calea mistica spre desavarsirea omului.

Trebuie spus ca la inceputurile sale, meditatia Yoga avea un scop exclusiv religios. In prezent, aceasta tehnica de meditatie se practica si in afara cadrului religios, ca metoda de psiho-igiena, psiho-terapie, de "largire" pana la universalizare a constiintei ratiunii. Finalitatea nu mai este experienta religioasa. Prin urmare, ea nu are, in aceasta situatie, nimic comun cu "rugaciunea inimii".

"Rugaciunea inimii" reprezinta exclusiv o cale de rugaciune catre Iisus Hristos si, de aceea, este intotdeauna inspirata dintr-un anumit continut al credintei. Aceasta rugaciune - spre deosebire de meditatia Yoga - este practicata in interiorul Bisericii si are ca fundament harul lui Hristos.

Rugaciunea lui Iisus nu reprezinta, asa cum s-ar parea, o tehnica individualista, ci ea isi are izvorul in Tainele Bisericii. Aceasta "rugaciune a inimii" nu-l izoleaza pe credincios, asa cum se intampla in Yoga, chiar daca ea necesita liniste si singuratate; sub aspect spiritual, ea nu-l separa pe acesta de lume. Dimpotriva, ea impinge pe mistic spre izvorul Sfintelor Taine, spre "inima" Bisericii.

Exista o mare deosebire intre cele doua cai mistice. Daca pe treptele superioare ale tehnicii yoga, virtutile morale nu mai joaca nici un rol, prin urmare nu mai sunt cultivate si dezvoltate mai departe, in mistica crestina rasariteana aceasta relatie este tocmai inversa. Inseamna ca extazul mistic ramane  totdeauna subordonat desavarsirii morale.

Daca pozitia corpului joaca un rol la fel de insemnat si in rugaciunea lui Iisus, asa dupa cum ne confirma "maestrii" spirituali rasariteni: "Aseaza-te pe un scaun mic, intr-un loc linistit, retras, pe jumatate intuneric; aduna-ti mintea, coboar-o din cap in inima si tine-o acolo apoi, apleaca-ti capul putin spre piept, incordeaza putin muschii pieptului, gatului si umerilor, si spune frecvent, cu rabdare, cu atentie si c traire din inima: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma !", finalitatea este cu totul alta.

Misticul ortodox nu se interiorizeaza pentru a renunta la constiinta propriului eu, ci pentru a-L descoperi in interiorul sau pe Iisus Hristos pe care L-a primit deja prin taine.

Daca intalnim o asemanare si in ceea ce priveste aceasta "infranare" sau "dominare" a respiratiei, nu trebuie sa ne lasam indusi in eroare. Respiratia reprezinta, pentru yoghin, un pas mai departe spre asa-numita "suspendare" sau "oprire" a gandirii, a oricaror senzatii si perceptii prin "cosmicizarea" constiintei. In crestinism este vorba de o retinere sau oprire a respiratiei in fata lui Dumnezeu, niciodata de un fel de "a nu mai respira" in Dumnezeu, de a nu mai trai dupa invatatura Sa si in comuniune cu El. 

In concluzie, spiritualitatea ortodoxa cere nu distrugerea naturii umane ci transfigurarea ei. Insa transfigurarea nu poate fi atinsa decat prin trairea in Hristos, cu Hristos si pentru Hristos. Acesta este scopul rugaciunii inimii. Numele lui Iisus il transform ape mistic in "locul" prezentei lui Dumnezeu, il face sa nu  se piarda in acel "Nimic" absolut. Experienta ce i-a fost daruita Sfantului Apostol Pavel poate fi inteleasa mult mai bine in lumina acestei "rugaciuni a inimii": "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20).

Taina transfigurării umanului

 "Prin trup se exercită asupra lumii, într-un mod accentuat, libertatea spiritului. Fără trup, spiritul uman n-ar putea mişca prin sine lumea spre sensuri alese de el, iar posibilităţile spiritului nu s-ar putea actualiza. Într-un fel, şi sufletul se formează prin trup", afirmă părintele Dumitru Stăniloae în "Dogmatica" sa. Trupurile noastre manifestă reciprocitatea şi comuniunea persoanelor. Pe acestea le exprimă prin dăruire, caracteristică fundamentală a existenţei personale. Acesta este trupul: martor al creaţiei ca un dar fundamental, deci martor al iubirii ca izvor din care s-a născut dăruitorul însuşi. În trupul său, omul se simte subiect de sfinţenie



În lumina analizei tuturor "corpurilor" cu care omul a intrat în contact de la creaţie şi pe care le-a definit în mod conceptual, dându-le lor nume, expresia "trup din trupul meu" dobândeşte semnificaţia revelării omului prin trupul său. În expresia omului deplin, Adam, "carne din carnea mea", este inclusă şi o referinţă la ceea ce face ca acel trup să fie autentic uman şi deci la ceea ce determină omul ca persoană, adică fiinţă care, inclusiv în corporalitatea sa, este asemănătoare lui Dumnezeu, scrie Marko Rupnik în cartea "Adam şi coasta sa".

Odată cu căderea omului însă, cuvintele "m-am temut căci sunt gol şi m-am ascuns" exprimă pierderea certitudinii originare a chipului lui Dumnezeu exprimată în trupul uman. Omul căzut, închis în sine însuşi, care a pierdut relaţionalitatea cu orice, cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu sine şi cu lumea, adică cu întreaga creaţie, nu mai are un raport nici măcar cu propriul său trup.

După păcatul originar, omul îşi îndreaptă atenţia spre trupul său şi îl consideră materie, simplă carne sensibilă, pradă pasiunilor şi concupiscenţei ce împiedică intrarea în Împărăţia cerurilor. Dar trupul, chiar în condiţia căzută, este chemat să devină pnevmatic, duhovnicesc. Carnea este materia neînsufleţită, inertă, în care se învârteşte pasionalitatea. Când omul rupe raportul cu propriul său trup, devenit pentru el doar materie, carne, acest comportament contagiază şi mintea, care se adresează trupului căutându-şi propria afirmaţie. Trupul este în schimb deţinător al iubirii personale, iubire de care ne dăm seama atunci când Duhul o orientează spre relaţia cu Dumnezeu. Trupul este materia însufleţită de către Duh în slujba iubirii. Prin urmare, devine revelaţia Sfântului Duh şi comunicarea iubirii, iar aceasta este frumuseţea. Frumuseţea este dragostea întrupată. Aceasta se vede din experienţa sfinţilor, care în virtutea Duhului au dobândit harul de a percepe până-n profundul trupului lor bucuria duhovnicească şi care au devenit conformi cu ceea ce au contemplat.

Asceza nu luptă împotriva trupului, ci a patimilor

"Da, sunt acest trup tot atât de mult precum eu sunt acest suflet, mărturiseşte mitropolitul Antonie de Suroj. Persoana nu poate fi considerată în integralitatea ei decât în împreuna-fiinţare a trupului şi a sufletului. Trupul este partea văzută a celui nevăzut."

Când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, El a asumat nu doar un suflet uman, ci şi un trup. Aşadar, fundamentul creştinismului, întruparea Domnului, aşază trupul la loc de mare cinste întrucât lui Hristos ne închinăm ca Dumnezeu şi om.

De altfel, dacă suntem atenţi, în referatul Genezei vedem că trupul omului a fost creat concomitent cu sufletul: "Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fac. 2, 7). Deci, creştinismul nu poate vedea în existenţa trupului o realitate secundară, posterioară sufletului, legată de căderea în păcat a omului, explică Jean-Claude Larchet în "Semnificaţia trupului în Ortodoxie".

Trupul nu are nimic degradant, ci este semnul unei mari puteri a lui Dumnezeu, capabil să facă omul ca pe fiinţa cea mai complexă, un microcosmos recapitulativ şi unificator al întregii lumi create. Nemesius de Emessa în lucrarea "Despre natura omului" scrie că în alcătuirea omenească nici un element nu poate acţiona fără ca celălalt să nu fie implicat. "Trupul fără suflet nu poate înfăptui nimic şi nici sufletul fără trup (…), trupul are nevoie de suflet ca să trăiască şi să se mişte, în timp ce sufletul are nevoie de trup pentru a se arăta, a se exprima şi a acţiona asupra lumii exterioare."

Ascetul nu luptă împotriva trupului, ci a cărnii. Pentru a-şi salva trupul, trebuie să dezrădăcineze din el egoismul. Prin urmare, lupta spirituală şi asceza duc la frumuseţe, fac persoanele frumoase, deoarece permit propriului trup să trăiască din ce în ce mai mult ca şi trup pnevmatic, ca loc al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Trupul omului este chemat, ca şi sufletul şi împreună cu acesta, la unirea cu Dumnezeu prin virtute, la sfinţire, îndumnezeire şi slavă şi îşi are rostul de a face vădite încă din această lume slava lui Dumnezeu şi arvuna Împărăţiei prin prezenţa trasfiguratoare a Duhului în el. "Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu. (…) Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru (I Cor. 6, 19-20). Trupul are ca menire firească să fie afierosit lui Dumnezeu, să-L slăvească pe acesta şi să fie pnevmatofor, tot aşa cum este şi sufletul cu care este unit. Trupul are o dimensiune spirituală şi o destinaţie transcendentă.

Învierea trupurilor, restauratio pro aeterno

Vorbind despre om în întregul lui, Sfânta Scriptură foloseşte în diverse rânduri cuvintele trup sau suflet. Şi e adevărat, între trup şi suflet, şi chiar între trup şi însăşi trăirea sufletului există o legătură foarte strânsă. Atunci când privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem un veşmânt care a fost înlăturat, ceva de care cel ce nu mai e s-a dezbărat. Nu. Pentru că doar în unimea trupului cu sufletul poate fi omul cu adevărat deplin.

Aceasta o arată în mod surprinzător Sfântul Isaac Sirul când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, fiindcă trupul are tot atâtea drepturi cât şi sufletul să aleagă şi să determine destinul veşnic al persoanei. Iar privind cuvântul moaşte, referitor la rămăşiţele pământeşti nestricăcioase ale oamenilor duhovniceşti, Biserica afirmă că "sfinţii sunt atât de mult transfiguraţi de Duhul Sfânt ce sălăşluieşte într-înşii, încât şi trupurile lor poartă semnele sfinţeniei şi servesc drept izvor de putere sfinţitoare şi vindecătoare pentru credincioşi întotdeauna". Ei sunt martori ai adevărului că fiecare om este chemat să fie, cu trupul şi cu sufletul, un "templu" al Sfântului Duh.

Învierea trupurilor, adică a omului în autentica dimensiune trupească şi existenţa "trupului duhovnicesc", trebuie să însemne perfecta sensibilitate a simţurilor, perfecta lor armonie cu activitatea spiritului, în adevăr şi libertate.

Slăvirea trupului, ca fruct eshatologic al înduhovnicirii lui, revelează valoarea definitivă a ceea ce, încă dintru început, va fi fost atât un semn distinctiv al persoanei create în lumea vizibilă, cât şi un mijloc de comunicare reciprocă între persoane şi o autentică expresie a adevărului şi iubirii.

Această veşnică semnificaţie a trupului uman, a existenţei fiecărui om se va dezvălui la înviere din nou, cu atâta simplitate şi splendoare, încât fiecare participant al "celeilalte lumi" îşi va regăsi, în propriul trup îndumnezeit, izvorul libertăţii darului.

Miruirea de la sfarsitul slujbelor

Miruirea credinciosilor de catre preot incheie toate sfintele slujbe. Astfel, dupa ce credinciosii sunt invitati sa iasa din Biserica, prin cuvintele "Cu pace sa iesim! Intru numele Domnului!", ei se pregatesc pentru a primi binecuvantarea, pentru a fi miruiti si pentru a lua anafura. In Biserica Ortodoxa Romana, cu mai putin de opt decenii in urma a fost introdusa practica miruirii credinciosilor, dupa sfintele slujbe. Cel mai cunoscut moment in care are loc miruirea este imediat dupa Sfanta Liturghie.

Painea, vinul, untdelemnul, ceara, cat si toate celelalte materii liturgice, sunt chip al comuniunii tuturor credinciosilor. Astfel, mai multe boabe de strugure scot vinul, mai multe spice de grau isi pun la un loc roadele pentru a face o paine, mai multe seminte sunt stoarse pentru a scoate untdelemnul, mai multe albine slujesc pentru a scoate ceara. Untdelemnul este astfel un simbol al comuniunii credinciosilor.

Ce este miruirea ?

Miruirea este un moment liturgic. In unele zone ale tarii, miruirea se mai numeste si "primirea sfantului untdelemn", deoarece aceasta se savarseste prin ungerea fruntii, in semnul Sfintei Cruci, cu untdelemn din candela ce arde in dreptul icoanei de pe iconostas.

Numirea acestei randuieli - miruire - vine de la cuvantul slavon "mir", care inseamna "pace" sau "popor". Tot de aici isi trage numele si Taina Mirungerii, savarsita imediat dupa Taina Sfantului Botez.

Miruirea se face pe frunte, aici aflandu-se mintea omului, pe care fiecare si-o doreste a fi luminata si pazita de ispite si tulburari. Untdelemnul folosit la miruire este sfintit in cadrul anumitor randuieli de slujba, precum cea a Sfantului Maslu sau cea a Litiei, prin rugaciuni speciale de sfintire a untdelemnului.

Miruirea credinciosilor are oarecare radacini si in practica ungerii cu untdelemn in cadrul Tainei Sfantului Maslu sau la Litie. La sfarsitul sfintelor slujbe, cand credinciosii vin si se inchina la icoana de pe iconostas, preotul ii unge pe frunte, in semnul sfintei cruci, cu untdelemn sfintit. Dupa cum spuneam si mai sus, fruntea inchipuie intelepciunea si mintea omului. Se mai ung credinciosii insa si in cadrul diferitelor randuieli, precum la sfintirea casei, la Vecernie si altele asemenea.

Cand si cum a aparut miruirea credinciosilor ?

Aparitia practicii liturgice a miruirii sta in stransa legatura cu felul in care au loc slujbele savarsite seara, la praznicele imparatesti si la sfintii mari. Un tipic vechi, spune: "Si vine egumenul la analog si face doua inchinaciuni, saruta icoana Sfantului Apostol, iar dupa sarutare o inchinaciune, si luand pomazuitorul, care e gatit pentru aceea, se unge pe sine din candela sfantului cu untdelemn sfant, in chipul Crucii, pe fruntea sa. Asemenea si fratii saruta icoana sfantului, iar egumenul unge pe preot cu untdelemn sfintit si pe ceilalti frati. Iar dupa ungerea tuturor cu untdelemn sfintit se canta Ceasul I. Asa se face ungerea intotdeauna la praznicele imparatesti si intru toate praznicele sfintilor mari, cand se face priveghere."

Practica de a mirui pe credinciosi este numita destul de tarziu, ea aparand mai intai intr-un Liturghier din anul 1937. Mai mult, practica aceasta a miruirii nici macar nu se regaseste in toate celelalte Biserici Ortodoxe. In Biserica Greciei, in Biserica Rusiei, cat si in celelalte Biserici Ortodoxe nu se regaseste. Iar la noi este mult mai dezvoltata in aceasta parte, a Munteniei, fiindca in Transilvania si Moldova, probabil fiind si intr-o oarecare legatura cu Biserica Rusiei, nu se regaseste. Cu toate acestea, din ce in ce mai bine, practica miruirii credinciosilor dupa sfintele slujbe s-a generalizat in toata tara, astfel incat a ajuns caracteristica Bisericii Ortodoxe Romane.

Miruirea nu se face cu Sfantul si Marele Mir

A nu se confunda untdelemnul folosit la miruire cu Sfantul si Marele Mir. Sfantul Mir este insa un untdelemn amestecat cu 38 de aromate, dupa o reteta speciala, fiind sfintit in Joia Mare, de Sinodul unei Biserici Autocefale. Mirul nu poate fi folosit decat in doua randuieli bisericesti: Taina Mirungerii si Sfintirea Bisericii. Orice alta ungere se face insa cu untdelemn simplu.

Miruirea in Biserica Ortodoxa

In parohiile din Mitropolia Ungrovlahiei si in cele mai multe din Mitropolia Moldovei si Sucevei, precum si intr-un numar mai restrans de parohii din Mitropolia Banatului, miruitul se face in toate duminicile si sarbatorile din cursul anului, precum si dupa serviciul de seara cu Litie.

In cea mai mare parte din parohiile ortodoxe din Banat, ca si in Biserica Ortodoxa Rusa, miruitul este limitat numai la praznicele imparatesti si la sarbatorile sfintilor insemnati. In parohiile din Biserica Ortodoxa Greaca, miruitul este insa complet neuzitat sau, cel mult, credinciosii sunt unsi in Joia Patimilor, cu untdelemn binecuvantat la Maslul ce se oficiaza dupa Liturghia din aceasta zi.

Precum se vede, cele doua extreme sunt reprezentate de o parte prin practica din Mitropolia Ungrovlahiei si din cea a Moldovei si Sucevei, precum si din cateva parohii din Banat, unde se miruieste dupa serviciul divin din orice zi a anului bisericesc, iar de cealalta parte, prin Biserica Ortodoxa Greaca si altele din Orientul Apropiat, care nu practica nicidecum miruitul.

In practica actuala, miruirea este generalizata, incat la sfarsitul fiecarei slujbe, credinciosii sunt miruiti de preot. In unele parti, miruirea se face "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". In altele insa, precum in bisericile din vestul Mitropoliei Moldovei si Sucevei, se foloseste formula "Ajutor de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul" (Psalm 120, 2). Imediat dupa aceasta, cand credinciosii iau Anafura, ei aud de la preot cuvintele "Hrana de la Domnul". Unde sunt doi sau mai multi preoti, se recomanda ca unul sa miruiasca, iar celalalt sa imparta Anafura.

Cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă



Predică tematică la Duminica a II-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)

Ioan 20, 19-31

'În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-l pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.'

'Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!' (Ioan 20, 29)

Acestea, sunt cuvintele pe care le-a adresat Mântuitorul Iisus Hristos ucenicului Său Toma, care mai întâi s-a îndoit de Învierea Lui, dar, după ce L-a întâlnit pe Hristos şi I-a atins semnele cuielor din mâinile Lui şi semnul suliţei din coasta Lui, a biruit îndoiala sa şi a devenit un mărturisitor puternic al adevărului Învierii lui Hristos şi al dumnezeirii Sale. Mântuitorul Iisus Hristos îi spune lui Toma: 'Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!' (Ioan 20, 29), adică fericiţi sunt cei ce n-au văzut cu ochii trupului pe Hristos Cel Înviat, dar au crezut în El. Toma crede în Învierea lui Hristos după ce Îl vede cu ochii trupeşti şi Îi atinge rănile de pe trup cu mâna sa, însă Mântuitorul îi spune ucenicului Său îndoielnic că mai înaltă decât cunoaşterea prin simţuri este cunoaşterea spirituală prin credinţa care vine din auzire şi înţelegere duhovnicească, nu neapărat din atingere şi vedere trupească. Credinţa, ca relaţie a omului cu Dumnezeu, se naşte în interiorul omului, în inima sa, după ce a primit cuvântul lui Hristos. 'Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos' (Romani 10, 17). Deci, credinţa vine din cuvintele Evangheliei, din învăţătura Bisericii, din cuvântul preotului, din cuvântul de învăţătură creştină auzită de la mama şi tata sau de la bunici în anii copilăriei, aceştia fiind primii dascăli în viaţa omului. Credinţa se mai poate naşte şi creşte din citirea cărţilor sfinte sau din sfatul sincer al unui prieten credincios. Prin urmare, credinţa nu este o vedere fizică, trupească, prin simţuri, ci este o vedere sau o înţelegere spirituală, o cunoaştere cu ochii minţii a realităţilor spirituale nevăzute şi netrecătoare.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că 'atunci avem credinţă, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minţii cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minţii trebuie să le socotim mai vrednice de credinţă decât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului' (Omilii la Facere, omilia LXIII, V, în col. PSB, vol. 22).

Mântuitorul Iisus Hristos îi fericeşte pe cei care au această putere sau capacitate spirituală de a cunoaşte realităţile nevăzute, de a vedea cu ochii sufletului prezenţa lui Dumnezeu - Creatorul dincolo de creaturi, dincolo de vederea fizică sau corporală. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: 'Cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice' (II Corinteni 4, 18). Deoarece Dumnezeu este imaterial, netrecător şi nemărginit, El nu poate fi văzut cu ochii trupeşti. Însă sufletul luminat de credinţă poate vedea sau cunoaşte prezenţa lui Dumnezeu dincolo de vederea fizică, printr-o relaţie spirituală cu El.

Evanghelia de astăzi se termină cu o învăţătură sau o concluzie esenţială referitoare la credinţă: 'Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui' (Ioan 20, 31).

Cel care crede în Hristos poate dobândi viaţa veşnică

În finalul ei, Evanghelia nu se referă doar la credinţa şi convingerea lui Toma, ci se referă la toţi cei care vor crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi anume, scopul credinţei lor în Hristos este unirea cu El, adică dobândirea vieţii veşnice. Prin urmare, când mărturisim credinţa în Iisus Hristos şi în Învierea Lui, noi arătăm dorinţa de-a dobândi viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: 'De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui! Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire' (Romani 10, 9-10). Deci, noi credem în Iisus Hristos Cel Înviat, pentru că vrem să trăim veşnic în iubirea Lui, în lumina şi bucuria Preasfintei Treimi. Scopul scrierii şi citirii sau proclamării Evangheliei este acela de a întări credinţa în Hristos şi de-a chema pe oameni la mântuire, adică la viaţă veşnică. Prin urmare, credinţa nu este o simplă convingere intelectuală, de ordin filosofic sau cultural, ci ea este o legătură vie a omului credincios cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice.

Credinţa cultivată prin rugăciune devine o pregustare spirituală a bucuriei din Împărăţia cerurilor

Acest adevăr este mărturisit de Sfinţii Apostoli şi de Biserica lui Hristos. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: 'Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea celor nevăzute' (Evrei 11, 1). Deci credinţa este o pregustare a unor realităţi cereşti promise sau dorite şi o vedere spirituală cu ochii minţii a unor daruri sfinte nevăzute cu ochii trupeşti. Prin urmare, credinţa este o relaţie sau o legătură vie cu Dumnezeu Care ne dăruieşte în arvună bucuria comuniunii eterne cu El: 'Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul' (Psalmi 33, 8). Toate Sfintele Taine ale Bisericii sunt o pregustare a bucuriei din Împărăţia cerurilor, bucurie din bucuria lui Hristos Cel Înviat din morţi. De unde ştim noi aceasta? Din experienţa şi mărturia sfinţilor. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în această privinţă: 'Pe Iisus Hristos fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită' (I Petru 1, 8).

Îl iubiţi deşi nu L-aţi văzut, credeţi în El deşi acum nu-L vedeţi, dar crezând vă bucuraţi în El cu o bucurie negrăită şi preamărită înseamnă o bucurie mai presus de orice exprimare în cuvinte, izvorâtă din prezenţa harică a lui Hristos Cel Înviat şi preaslăvit în sufletele credincioşilor. Bucuria negrăită şi preaslăvită a creştinilor este bucuria mântuirii. De aceea, Sfântul Apostol Petru adaugă imediat: 'Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor' (I Petru 1, 9). Cu alte cuvinte: recompensa, răsplata sau rodul credinţei vii este mântuirea sufletului, adică unirea omului cu Dumnezeu. Deşi nu Îl vedem pe Hristos cu ochii trupeşti, prin credinţă Îl simţim prezent în Biserica Sa şi în viaţa noastră. Ca atare, când se intensifică legătura omului cu Hristos Domnul prin credinţă, rugăciune şi fapte bune, prezenţa Lui în viaţa creştinului aduce multă bucurie negrăită şi preaslăvită. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) vorbea despre virtutea credinţei ca fiind puterea de legătură spirituală care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de înţelegere a credinciosului cu Dumnezeu. Astfel, credinţa ca legătură vie dintre credincios şi Dumnezeu în Care el crede este lumina vieţii Bisericii pe pământ şi arvuna vieţii celei veşnice sau pregustarea bucuriei preaslăvite din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Credinţa, un mare dar al lui Dumnezeu care trebuie însă cultivat în toată viaţa

În Duminica Tomii aducem mulţumire lui Dumnezeu mai ales pentru darul credinţei. Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor acest dar, pentru că 'Dumnezeu doreşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină' (I Timotei 2, 4). De fapt, omul creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 26) poartă în sine posibilitatea sau începutul legăturii sale cu Dumnezeu, o legătură personală, inteligentă şi iubitoare sau afectivă. Din păcate, nu toţi oamenii cultivă acest dar al legăturii lor personale cu Dumnezeu, Făcătorul cerului, al pământului şi al omului. Mulţi oameni nu-şi mai pun întrebarea: cine a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, aerul şi apa, fără de care viaţa nu ar fi posibilă, ci se comportă în lume, în creaţia lui Dumnezeu, ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Dacă nu credem în Dumnezeu sau nu vrem să comunicăm cu Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Însă cei care cred în Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, şi intră în legătură cu El prin rugăciune şi prin fapte bune, aceia primesc încă din lumea aceasta în arvună bucuria cea negrăită şi preaslăvită a credinţei lucrătoare prin iubire. Totuşi, plinătatea acestei bucurii o primeşte omul credincios numai după învierea de obşte, când şi trupul său va participa la bucuria veşnică a sufletului său unit cu Dumnezeu prin har.

Înţelegem, aşadar, că trebuie să cultivăm credinţa prin rugăciune, ca expresie a iubirii faţă de Dumnezeu, şi prin fapte bune, dovadă a iubirii faţă de aproapele. Altfel spus, credinţa singură nu este suficientă, ci ea trebuie să fie însoţită şi de faptele credinţei, pentru că 'precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este' (Iacov 2, 26). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: 'Chiar dacă cineva crede cu desăvârşire în Tatăl, şi în Fiul, şi în Duhul Sfânt, dacă nu săvârşeşte binele, credinţa singură nu-i va folosi la nimic pentru mântuire. Atunci când zice Iisus Hristos: 'Viaţa veşnică este să Te cunoască pe Tine ca singurul şi adevăratul Dumnezeu' (Ioan 18, 3) să nu credem că această credinţă ne este îndeajuns pentru mântuire, ci mai avem nevoie încă de o vieţuire bună şi de o purtare ordonată' (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXI, 1).

Credinţa în Hristos se împlineşte prin întâlnirea sau comuniunea cu El

Noi credem că Hristos Domnul a înviat, mai ales pentru că Sfinţii Apostoli care ne-au propovăduit Evanghelia lui Hristos au văzut şi au mărturisit pe Hristos Cel Răstignit şi Înviat. La început, credinţa vine din ascultarea cuvântului Evangheliei, iar apoi ea se confirmă şi se luminează prin bucuria prezenţei lui Hristos Cel Înviat în sufletele celor care cred în El. Aici vedem legătura tainică dintre citirea Evangheliei ca binevestire a adevărului credinţei şi răspunsul nostru ca mărturisire a credinţei. Mai întâi ascultăm Sfânta Evanghelie şi apoi mărturisim Crezul. De la cine am învăţat noi aceasta? De la femeile mironosiţe şi de la Sfinţii Apostoli. Femeile mironosiţe au fost cele dintâi persoane care au crezut în Învierea Mântuitorului. Când au crezut? După ce au ascultat Vestea cea Bună a Învierii Lui adusă lor de către înger la mormântul lui Iisus. 'Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici (a spus îngerul femeilor mironosiţe)… Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui…' (Marcu 16, 6 - 7). Ele însă n-au zis: noi nu credem, nici n-au mai întrebat ceva, ci au auzit şi au crezut. Apoi s-au întors spre casă cu bucurie şi cu teamă. Teamă de mister, de neobişnuit, iar bucurie, pentru că au primit Vestea cea Bună a Învierii lui Hristos. Deci, ele au crezut pentru că li s-a vestit mai întâi Evanghelia Învierii de către înger. Iar pe când se întorceau ele spre Ierusalim, pe neaşteptate, L-au întâlnit pe Însuşi Domnul Hristos Cel Înviat, Care le-a zis: 'Bucuraţi-vă, nu vă temeţi'. Prin urmare, credinţa lor izvorâtă din ascultarea şi primirea Evangheliei Învierii a fost confirmată de întâlnirea lor cu Însuşi Iisus Hristos Cel Înviat. Evanghelia ne spune că îndată ce ele L-au văzut pe Iisus, I s-au închinat Lui, şi au cuprins picioarele Lui (cf. Matei 28, 9). Atingând picioarele lui Hristos Cel Înviat, pe când s-au închinat în faţa Lui, femeile mironosiţe au simţit sau au trăit faptic adevărul împărtăşit lor de către înger prin cuvânt. De atunci şi până astăzi credinţa lor se cultivă în viaţa Bisericii: auzim Evanghelia lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, credem în inima noastră adevărul ei, îl mărturisim prin rostirea Crezului, iar apoi ne întâlnim cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat împărtăşindu-ne cu El în Sfânta Taină a Euharistiei.

Prin harul credinţei vedem sau simţim pe Hristos Cel Înviat prezent în Biserica Sa

Când intrăm duminica în biserică, mai întâi ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat sărutând icoana Învierii Lui, comunicăm cu Hristos Cel Înviat prin rugăciune şi prin ascultarea Evangheliei Sale, Îl mărturisim rostind Crezul, iar apoi ne împărtăşim cu Hristos Cel Înviat în Sfânta Euharistie, primind Trupul şi Sângele Lui, ca arvună a vieţii, păcii şi bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor. Bucuria trăită de femeile mironosiţe şi de ucenicii care L-au văzut pe Hristos Cel Înviat se primeşte, se mărturiseşte şi se răspândeşte în lume prin lucrarea Bisericii lui Hristos. Credinţa Sfinţilor Apostoli care L-au văzut cu ochii lor trupeşti pe Hristos Cel Înviat luminează credinţa noastră, a celor care-L vedem acum pe Hristos duhovniceşte cu ochii şi simţirea sufletului.

Din acest motiv, putem rosti cu bucurie rugăciunea: 'Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus'. Prin această mărturie devenim şi noi vestitori ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos şi mărturisitori ai iubirii Lui pentru oameni, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul României

Indoiala lui Toma nu este identica cu indoielile noastre

Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind "necredincios". "Necredinta" sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor ca Hristos a inviat: "Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25).

Insa, Apostolul Toma nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca Hristos Se afla dupa invierea Sa intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: "daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor nu voi crede...", el spune de fapt: "Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor".

Cuvintele Mantuitorului: "Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios" (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere. Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta celor doua firi in Hristos. Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta "Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup" (Penticostarul, 1912, pag. 73)

Asadar, Toma nu cauta un temei palpabil pentru Invierea Domnului, ci pentru semnele stricaciunii din trupul nestricacios.

Din toate aratarile de dupa Inviere, nici una nu a atestat intr-un mod atat de evident, ca in descoperirea facuta lui Toma, ca Hristos se afla prezent in mijlocul ucenicilor nu ca o naluca, ci cu trupul Sau cu care patimise pe cruce.

Strigatul lui Toma "Domnul meu si Dumnezeu meu" (Ioan 24,28) nu exprima cainta pentru vina de a se fi indoit de Inviere, ci totala sa predare in mainile Aceluia pe care Il recunoaste drept Dumnezeu intrupat.

Indata dupa ce Toma s-a invrednicit sa-L priveasca pe Mantuitorul in chipul Sau de om si de Dumnezeu, Hristos spune: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 24, 29) Daca ne intrebam "in ce au crezut ca sa primeasca fericirea?”, raspunsul e simplu: in marturia Apostolilor. Asa ca eu nu vad in cuvintele "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" o mustrare adusa lui Toma. Dimpotriva, pe baza celor vazute de el si de ceilalti Apostoli, noi de vom crede, vom putea fi fericiti. Astfel, noi nu mai avem nevoie de alte aratari din partea lui Hristos, ci doar de a crede.

In Euharistie Hristos este prezent in mod real, dar nu-L vedem. Nevazutul in acest caz, nu este lipsa vazutului in El, ci coplesirea vazutului de lumina ce se naste din strabaterea trupului de spiritualitatea bunatatii, fiind un fenomen de mare si neinteleasa taina.

Daca Toma nu se indoieste de Invierea Domnului, ci de faptul ca Hristos dupa inviere nu mai poate fi vazut, apostolul nu trebuie privit ca o persoana cu care noi ne identificam atunci cand ne indoim de adevarurile de credinta. Framantarile noastre de a cere semne, de a-L vedea pe Hristos asa cum ne vedem unii pe altii, nu sunt framantarile lui Toma. Deci, daca ne vom recunoaste propriile indoieli, nu inseamna ca il vom intelege mai bine pe Toma.

Cine este Apostolul Toma?

Sfantul Apostol Toma este unul din cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Numele de Toma, in aramaica te’oma, tradus in greaca Didymos, inseamna geaman. In aramaica si in ebraica, Toma este doar un epitet. La unii crestini sirieni el este cunoscut sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamanul). Nu cunoastem momentul cand a fost chemat la apostolat. Sfanta Scriptura il mentioneaza alaturi de Hristos de trei ori. Prima oara este mentionat, alaturi de ceilalti ucenici, cand pleaca in Betania ca sa-l invieze pe Lazar. Cu acest prilej, are loc si a doua mentionare. Mantuitorul este prevenit ca fariseii si carturarii vor sa-l omoare, iar Toma le spune: "sa mergem si noi sa murim cu El" (Ioan 11, 16).

Iar cea de-a treia mentiune are loc la Cina cea de Taina, cand Hristos le vesteste ucenicilor ca merge la Tatal sa le pregateasca loc. Atunci Toma intreaba: "Doamne nu stim unde Te duci si cum putem sa stim calea?", iar Mantuitorul ii raspunde: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14, 15-16).

Traditia canonica nu pastreaza informatii detaliate despre activitatea misionara a lui Toma dupa Invierea Mantuitorului. Cu toate acestea, in scrierile unor Sfinti Parinti Toma este numit  "Apostol al Indiei".

Din informatiile provenite de la Origen si Eusebiu de Cezareea, Apostolul Toma a murit ca martir in India, strapuns cu lancea. Este interesant ca Toma atinge coasta Mantuitorului strapunsa cu sulita si moare strapuns de sulita.

Moaste ale Sfantului Toma sunt prezente in mai multe tari: capul sau in insula Patmos, in Italia (la Ortana) particele din trupul sau si o mana la biserica Sfantul Denis, din Paris.

Duminica Tomei

Un veac naste un alt veac. Si un veac pregateste educatiunea veacului urmator. Si asa, rand pe rand, bunicii si parintii isi transmit fiinta si zestrea lor sufleteasca urmasilor, iar acestia la randul lor, fac la fel, inmanand facliile viitorului tinerelor generatii.

Noi, acestia care suntem in imediata apropiere a anului 1900, in care timp, multi, aproape jumatate dintre noi, si-au primit instructia si educatiunea, in veacul al XIX-lea, am mostenit aproape in intregime si spiritul educatiei acelui veac. In veacul trecut, educatiunea era indeosebi rationalista sau pozitivista.

Atunci domnea stiinta materialista. Orice nu era stiintificeste dovedit, orice nu avea o baza de experienta materiala, era socotit nedemn de a se bucura de vreo atentiune, vrednic doar de a se arunca in lumea iluziilor. Domnia stiintei ajunsese oarecum tiranica. Acest spirit de dominatie pozitivista a stapanit triumfator pana catre sfarsitul decadei a doua a veacului al XX-lea, de cand i-a incetat tirania si in mod fericit s-a armonizat in complexul vietii sufletesti a omenirii. Si astazi, se socot pe acelasi plan toate valorile vietii sufletesti ale omenirii, care se straduiesc sa ne fericeasca.

Am spus ca spiritul educatiunii pozitiviste s-a transmis si noua. Si astfel, fiind crescuti in acest duh, contemporanii nostri, cand e vorba sa aprecieze si sa primeasca ceva, apoi ei nu sunt de acord, decat asupra unei singure dovezi de nediscutat: ei tin in onoare de a fi realisti, de a respecta „Faptul”. Pentru dovedirea cea mai evidenta ei iti cer faptul brut, fara interpretare.

Acest spirit al pozitivismului, il au si il cer si in cele ale credintei. Ei pretind ca toate faptele credintei sa se prezinte intr-o infatisare de soliditate si obiectivitate, care, ca o stanca de granit, sa evidentieze toata maiestatea ei, in privirea noastra. Si astfel ca, mijlocul prin care-i putem aduce la o convingere religioasa, nu poate fi decat o dovada evidenta a simturilor.

Acest spirit pozitivist, in cele ale credintei, nu e ceva nou sub soare, caci, chiar la inceputul crestinismului, avem cazul cu apostolul Toma. Si lui, ca si la o parte dintre noi, cari se inchina numai in fata dovezilor simtuale, desi i s-a spus ca a inviat Domnul si l-au vazut tovarasii Lui de apostolat, totusi n-a crezut, si a spus: „pana nu voi vedea in mainile lui semnul cuielor si de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25).

Toma nu a dat crezare celor auzite si nici n-a voit ca prin credinta sa se convinga de aceasta minune a Invierii Domnului. Pentru el nu conta credinta, care-i vazul sufletului, ci pipaitul, simtul carnii, numai prin el putea sa se convinga de adeveritatea Invierii.

Dumnezeu, care toate le-a suferit pentru a ne mantui, n-a lasat ca acest putin credincios discipol, foarte pretentios, sa fie inecat in valurile necredintei. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a-l incredinta si pentru a ne da si o dovada evidenta cum ca cu adevarat El a inviat si nu este o fantoma, apare la opt zile dupa Inviere, in mijlocul apostolilor, care erau adunati dimpreuna cu Toma. Si a zis lui Toma: „Ada-ti degetul incoace si vezi mainile Mele; ada-ti mana si o pune in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios. Si a raspuns Toma si a zis catre Dansul: „Domnul meu si Dumnezeul meu” (Ioan XX,27).

Acest Toma indoielnic si greoi in a crede, care cerea sa pipaie pentru a crede, e protoparintele celor din zilele noastre, cari fiind educati dupa cum am vazut in spiritul pozitivist, nu vor sa creada pana nu li se da o dovada faptica a credintei. Si daca in numarul celor unsprezece apostoli s-a gasit numai un Toma, care sa ceara o astfel de dovada, apoi, astazi, in numarul cel mare al crestinilor avem mii si zeci de mii de alde Toma, care nu vor sa creada, pana nu-i vom convinge prin fapte evidente, prin aratarea realitatii aproape fara nici o explicare. Celelalte dovezi ei le socotesc visari si umbre ale faptelor.

Oare, fratilor, se poate crede ca Domnul nostru Iisus Hristos, care n-a lasat sa piara sufletul unui om - al lui Toma - care prin dovezi l-a salvat din necredinta, zic, se poate crede ca pe acesti mii de Toma din zilele noastre sa-i dea pieirii, fara a le da dovada ceruta de ei? Cum, daca El a trait, a murit si a inviat, acum aproape XX de veacuri in urma, oare sa nu mai fie printre noi, pentru a ne fundamenta temeinic credinta noastra in El?

Oare sa nu avem noi dovezi vadite de la Acel pe care-L numim „Viata” si Stapanul omenirii de astazi si de maine?

Fratilor, daca acel in care credem ar fi fost numai om, ci nu si Dumnezeu, desigur ca n-ar fi inviat. Si daca Iisus Hristos ar fi fost numai om, desigur ca si El era sa fie marginit intre taramurile unui veac, insa, El fiind Dumnezeu care a creat totul si care stapaneste peste veacuri, El este actual si tot atat de puternic ca si acum XX de veacuri in urma. Si atunci, desigur, ca si pentru miile de suflete necredincioase din zilele noastre, vom avea evidenta faptelor credintei, care sa inlature indoiala din suflete. Si atunci, pe baze de fapte, de realitati, vom cauta sa zidim convingeri de nezdruncinat in sufletele tuturor acelor ce nu vor sa creada fara dovezi pipaibile.

Frati crestini,

Domnul nostru Iisus Hristos, a doua persoana a Dumnezeirii a venit in lume in timp, insa din momentul in care a venit printre noi, a fost, este si va fi pana la sfarsitul veacurilor.

Prin urmare si in acest timp, avem pe Hristos printre noi, si deci in mod pozitiv putem avea dovada existentei Lui, a Dumnezeirii Lui, si a atotputerniciei Lui. Desigur, ca acei care fac parte din ceata lui Toma, foarte grabiti ma vor intreba: „unde-i, arata-ne sa-L vedem, sa ne convingem si noi, caci altfel nu vom crede?”

Fratilor, sa-mi fie ingaduit ca aceste dovezi evidente si deci reale ale dovedirii faptice a lui Iisus Hristos, sa vi le aduc in mod treptat si numai la urma sa aveti dovada totalitara a credintei sprijinite nu pe ratiuni, ci pe fapte.

Frati crestini,

Mai intai, tin sa mentionez ca invatatura Bisericii catre lume este si ramane pentru totdeauna Evanghelia lui Iisus Hristos, invatatura Lui cea divina, asa cum a infatisat-o El pentru prima data. Noi, avem intocmai ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu, adevarul Sau ni se face cunoscut asa cum l-a spus Iisus acum aproape XX de veacuri in urma. Prin urmare, avem o dovada evidenta a existentei, a puterii vesnice a lui Iisus Hristos, prin faptul ca ni s-a pastrat de catre Biserica, invatatura Sa, care e tot vie, tot plina de lumina, tot actuala si tot salvatoare si pentru noi, care ne aflam pe culmile atator veacuri.

Iata deci, cum Biserica, prin ierarhia ei, ne prezinta si reprezinta real pe Insusi Domnul Iisus Hristos in chemarea Lui de Invatator al lumii. Caci tot ceea ce invata Biserica nu este, dupa cum am spus, decat invatatura lui Iisus Hristos.

In ceea ce priveste cel de-al doilea rol al lui Iisus Hristos, sfintirea lumii, apoi cine continua in chip mai credincios a sfinti pe om, decat Biserica? Ea este aceea care in numele lui Iisus Hristos si prin Hristos revarsa harul cel sfintitor asupra tuturor credinciosilor. Iata deci, o noua infatisare aidoma si cu totul reala a lui Iisus Hristos in mijlocul nostru.

Nu mai staruim in ce priveste chemarea de conducatoare, pe care o are Biserica, in calauzirea credinciosilor si, prin care se face de trei ori, in una si aceeasi persoana, infatisatoarea credincioasa a lui Iisus Hristos.

In sfarsit, o ultima dovada a realei prezente a lui Iisus Hristos printre noi, o avem in Sf. Taina a Impartasaniei, in care, ori de cate ori se savarseste Sf. Liturghie, se coboara intre noi Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Dar aceasta prezenta, intru tot reala, recunosc nu este simtita decat pentru acei care o privesc cu ochii credintei.

Oricum, din cele spuse mai sus, se poate vedea cu prisosinta, in chip nezdruncinat, ca Biserica e o intrupare a Fiului lui Dumnezeu, in cursul veacurilor.

Biserica este divina si umana, intocmai precum si Iisus Hristos este Dumnezeu si om. Pe de-o parte credinciosii si ierarhia ei, pe de alta parte actiunea Sf. Duh, care lucreaza in Biserica. Iisus Hristos e capul Bisericii, iar trupul lui Hristos, deci al Bisericii, il alcatuim noi crestinii.

Si astazi, Biserica, care e in locul lui Hristos si e Insusi Hristos, are de luptat ca si acum XX veacuri, cu Irozi, Caiafe si Iude. Iar invatatura Lui intampina aceleasi impotriviri si aceleasi razboiri satanice. Iata cum, si din acest punct de vedere, Biserica reproduce punct cu punct istoria traita de Fiul lui Dumnezeu.
Asa ca, cu drept cuvant a spus un mare predicator bisericesc - Bossuet: Biserica este Iisus Hristos, dar Iisus Hristos raspandit si multiplicat.

Iata cum, Domnul nostru Iisus Hristos e real printre noi si se apropie cu aceeasi evidenta de Toma timpurilor noastre. Iata prin urmare, ca exista subiectul si obiectivitatea credintei noastre. Iata subiectul obiectivizat si pentru timpurile noastre. Iata pe Hristos in cea mai dovedita infatisare. Tomo, vino si te apropie. Convinge-te prin fapte, nimeni nu te sileste. Iisus Hristos ti-arata, dar nu te duce legat la El. Dumnezeu ne iubeste pana la suferinta, El rabda si asteapta ca noi sa ne apropiem de El.

Recunoasterea lui Dumnezeu in Hristos e si un act de credinta. Hristos e in mijlocul omenirii, dar nu a fortat niciodata pe cineva sa creada in El, ci fiecaruia ii da posibilitate sa se convinga.

Fratilor, voiti sa vedeti si sa aveti pe Hristos? Il gasiti in Biserica. Nu va luati dupa aceia cari isi marginesc evidenta credintei lor in Hristos numai in Evanghelii. Nu va luati dupa acesti sectanti ai zilelor noastre, care-si ingusteaza orizontul privirii lor, numai printr-o latura a infatisarii lui Hristos, si anume, numai prin invatatura Sa, pe care o reduc si pe aceasta numai la ceva ce ii scris in Sf. Scriptura. Prin aceasta ei nu fac decat sa aschieze originalul. Caci ei, sprijinindu-se numai pe o frantura din invatatura crestina si pe imaginatia lor subiectiva, nu pot sa ne redea pe Hristos real printre noi, asa cum il vedem in Biserica noastra ortodoxa, ca intr-o oglinda. Acesti sectanti au schimbat in imaginatia lor individuala chipul cel real al lui Hristos, vai, reducandu-l la o caricatura! Ei au creat printr-o filosofie sentimentala si printr-un iluminism si o confuzie interesata, o fantoma din Iisus Hristos, iar nu ceva real, cum Il avem in Biserica Ortodoxa.

Acei dintre D-voastra, care ati urmat pe Toma in a cere o dovada pentru a crede, iata acum urmati si in a doua parte pe Toma, veniti, atingeti-va, pipaiti, credeti si marturisiti impreuna cu EL: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” Si atunci, daca pana acum ati fost numiti „necredincios”, de acum vi se va zice „drept credincios”, pentru ca prin Biserica Ortodoxa, v-ati atins de Insusi Hristos. Iar prin aceasta ati ramas un deplin convins, ca El e Dumnezeul nostru.

Pentru acei crestini care nu-s urmasi ai lui Toma, in ceea ce priveste felul cum isi capata convingerea lor religioasa, caci ei o au prin credinta, si deci fac parte din acei fericiti care n-au vazut dar au crezut, le fac urmatoarea rugaminte:

Fratilor, pentru ca noi sa capatam mantuirea deplina, si pentru ca si cei ce nu vor sa creada cu una cu doua sa se intoarca la calea cea adevarata, se cere noua ca sa traim cu adevarat crestineste, pentru ca acesti Toma ai zilelor noastre, vazand si la noi evidenta credintei salvatoare in Hristos si a biruintei Lui prin noi, sa se atinga de noi si sa creada si ei in Iisus Hristos.

Pentru aceasta se cere si din partea noastra o stradanie de adanca viata crestina. Se cere sa fim crestini nu de ochii lumii, ci de o adanca viata duhovniceasca. Sa nu ne multumim a trai in nepasare caci aceasta e moartea; victoria, sa fie crezul si telul vietii noastre. Acest eroism al credintei noastre ne va ferici pe noi si apoi va face eroi si pe acei ce cu atata greutate cantaresc in a se inrola in randurile eroismului crestin; eroism, care aduce fericire aici si in viata care va sa vina, unde nu este durere, ci fericire fara de sfarsit, realitatea dupa care atata suspinam. Amin.

Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tamaduirii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita anul acesta pe 20 aprilie. Nu are data fixa. Ea este trecuta in calendar in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti. La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati".

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul "Izvorul Tamaduirii". Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul "aghiasma" vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta. In sprijinul acestui punct de vedere s-a oferit urmatoare explicatie: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, vedenie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Izvorul Tamaduirii in iconografie

In icoana sarbatorii Izvorul Tamaduirii, Maica Domnului si Hristos se afla intr-un bazin asemanator cu o cristelnita, vasul in care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentata cu mainile inaltate, semn al rugaciunii, iar Mantuitorul binecuvantand cu ambele maini, ca raspuns al rugaciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraste apa care are darul tamaduirii bolilor sufletesti si trupesti.

Aceasta icoana exprima ideea ca Fecioara L-a nascut pe Hristos, Care este Datatorul apei vii a Duhului. De altfel, insusi Hristos i-a spus femeii samarinence: "De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce zice tie: da-mi sa beau, tu ai fi cerut de la Dansul si ti-ar fi dat tie apa vie" (In. 4, 10; In. 7, 38).

Sa ne intareasca Dumnezeu sa bem din Apa cea vie.

Saptamana Luminata

Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti "luminati" si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului. Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altar ramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.

Preotul adreseaza chemarea "Veniti sa primiti lumina!" tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: "Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant". Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu "harti". Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem "dezlegare la peste".

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.

Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: "Ingerul a strigat …", iar credinciosii se saluta cu cuvintele: "Hristos a inviat!” si raspund: "Adevarat a inviat!"

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul "Hristos a inviat din morti..." (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

Cum sa ne ferim de pacate

Trei batrani s-au dus la avva Sisoe, caci auzisera despre el. Primul ii zice: "Parinte, cum pot sa scap de raul de foc?“. Dar el nu i-a raspuns. Al doilea ii spune: "Parinte, cum pot sa scap de scrasnirea dintilor si de viermele neadormit?“. Al treilea graieste: "Parinte, ce sa fac, amintirea intunericului din afara ma omoara?“. Batranul le-a raspuns: "Eu nu ma gandesc la nici unul din aceste lucruri. Lui Dumnezeu ii place sa fie milostiv si eu sper sa-i fie mila si de mine“. Auzind asemenea cuvinte, batranii au plecat intristati, dar batranul n-a vrut sa-i lase asa, i-a intors din drum si le-a zis: "Fericiti sunteti, fratilor, va invidiez. Primul a vorbit despre raul de foc, al doilea, despre tartar, al treilea, despre intuneric. Daca mintea voastra tine intr-insa astfel de ganduri, este cu neputinta sa faceti pacate. Dar ce voi face eu, batran cu inima impietrita, care nu vreau sa stiu macar ca exista o pedeapsa pentru oameni si de aceea pacatuiesc in fiecare ceas?“. Aceia s-au inchinat inaintea lui si au zis: "Cum am auzit, asa am vazut“.

Pustnicii nevăzuți din Munții Bucovinei

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.

A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut

Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor".

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron. In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni.

Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?... Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor?

Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa".
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.

Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea.

Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..."

Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile "zavorate"

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada".

Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...".

Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii. A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. "Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii.

A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.

Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.

Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...".


Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea...

Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti.

Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...".

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri... Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. "Da' de ce tot te dai in spate, de ce te temi?", zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: "Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu' de tine...". Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. "Hai la rugaciune", a zis. "Hai la rugaciune...", ca o mama.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea "cu toata fiinta"... Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga... cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo...", si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.