Iisus Hristos dăruieşte lumină sufletului şi trupului

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.“ (Luca 18, 35-43)

Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învăţături duhovniceşti. Ceea ce ne reţine atenţia în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece. Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalţi oameni şi nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supravieţuiască, pentru că era în acelaşi timp bolnav şi sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerşea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo şi-l lăsa ca să cerşească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristeţea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deşi pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simţea singur şi neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulţi erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea fiinţei sale, şi anume vederea ochilor.

Iisus din Nazaret, singura şansă a orbului din Ierihon de a fi vindecat

Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?“ (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul“ (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38).

Cei care mergeau înaintea lui Iisus şi anunţau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană. El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde şansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credinţă puternică în sufletul său, şi anume credinţa că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credinţa sa insistentă sau stăruitoare creşte în timp ce Iisus Se apropie de el. Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 39). Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuşi l-a auzit, deşi era înconjurat de o mulţime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câţiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulţime, ca să audă şi să înţeleagă toţi cei prezenţi în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani şi nici hrană.

Iisus este milostiv cu cei suferinzi
După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!“ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?“, nu „ce vrei să-ţi dau?“. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, mergea după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu“ (cf. Luca 18, 43). Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor. Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alţii ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui şi feţele oamenilor, dar mai ales vede că viaţa sa este o viaţă nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni. Ca atare, el preamăreşte pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Totuşi, în cazul de faţă, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta“, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10). Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Pentru Dumnezeu, boala nu este o fatalitate

Aşadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înţelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferinţă şi răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ţi milă de mine!“(Luca 18, 38) sau „Miluieşte-mă!“, mai ales când credinţa acestuia este puternică şi rugăciunea lui este stăruitoare. Iisus Se opreşte din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieţii lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon. Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav. Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceştia s-au obişnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obişnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerşetor, încât nu credeau că într-o zi viaţa lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuşi, credinţa şi speranţa orbului care-şi dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.

De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.

Vedere trupească prin simţuri şi vedere duhovnicească prin credinţă

Din Evanghelia de astăzi mai înţelegem că îndată ce simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învaţă şi să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea şi sfinţenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, avea totuşi o vedere sau o simţire duhovnicească puternică, izvorâtă din credinţă şi speranţă. Orbul a simţit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simţit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuieşte şi lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (cf. Facere 1, 3) şi a creat omul viu (cf. Facere 1, 26). Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea duhovniceşte prin credinţă; avea o altă simţire decât cea a simţurilor trupeşti, şi anume avea simţirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simţea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.

În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credinţa şi prin recunoştinţa sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său şi pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învăţat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne, miluieşte!“. Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi orbul de la Ierihon, cu credinţă puternică, în vreme de suferinţă sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluieşte!“, atunci vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovniceşte cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflaţi la „marginea drumului vieţii“, şi vom simţi cum ne vindecă şi ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

Iisus Hristos, Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproşi):

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit! (Luca 17, 12-19)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii ne arată cum zece leproşi s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat şi de "lepra sufletului", care este nerecunoştinţa sau uitarea binefăcătorului, în afară de unul dintre ei, şi anume un samarinean care a fost mulţumitor şi recunoscător Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea primită. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de lepra trupului avea şi sufletul sănătos, adică sensibil şi capabil să arate recunoştinţă sau să aducă mulţumire cu bucurie.

În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: "Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele" (Psalm 6, 2). Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: "Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut" (Psalm 101, 4). De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte: "Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!"" (Psalm 114, 3-4).

Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre: "El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 4). În rănile Lui se găseşte vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa suferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: "Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească şi trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăşi devine o predică, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproşi, din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

Din versetele de la Sfântul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) şi Sfântul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune că "mulţimile, aflând, au mers după El şi El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi", înţelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârşeşte sunt semnul prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Deci, vindecările au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: "Îndrăzneşte, Fiule! Iertate sunt păcatele tale" (Matei 9, 2). Şi apoi îi spune: Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Matei 9, 6). Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit şi neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul şi îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează şi vindecarea trupului.

Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, şi anume mântuirea omului sau dobândirea vieţii veşnice

Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, de păcat şi de consecinţa lui ultimă care este moartea (cf. Romani 6, 23). Din această perspectivă, credinţa pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieţii veşnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărţire a omului de Dumnezeu.

Sfinţii Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică. El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea - "Eu sunt Învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25).

Astăzi, Hristos, Cel ce "în vremea aceea" vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor (cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică - Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos. Aşa cum a vindecat o mulţime de orbi şi ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este şi acum prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare şi mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuieşte, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.

După Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: "Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte înţelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Şi precum a săvârşit vindecări în timpul activităţii Sale pământeşti, tot aşa săvârşeşte vindecări şi acum în Biserică. În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: "Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob 5, 13-16.

Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoţii Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obştea. Dar de ce preoţii? Pentru că lor, ca urmaşi ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morţi, după ce El a biruit suferinţa şi moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferinţă, cauzată de păcatele (răutăţile) oamenilor.

Aşadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoţi şi prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoţii pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfinţit, dar vindecarea se dăruieşte prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viaţă făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării şi al compasiunii. Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat şi boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruieşte iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului şi a trupului. Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârşită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic.

Aşadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Există, însă, tot pentru vindecare - mai ales sufletească - şi o altă lucrare a Bisericii, şi anume Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie şi dispreţ, contribuie la sănătatea întregului organism.

Biserica este în primul rând un "spital" pentru vindecarea de păcate

Pentru unii Sfinţi Părinţi de odinioară conta mai puţin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi şi nu mai sufereau de vreo boală. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conştientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forţe limitate. Pe aceştia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, şi anume dacă sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respiraţia sufletului în comuniunea iubirii smerite şi milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mişcare de creştere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade şi decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovnicească foloseşte rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoşirii omului. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, termometrul vieţii duhovniceşti, izvor de iubire curată şi smerită.

Am văzut cum prin Sfântul Maslu puterea vindecătoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifestă în lucrarea de vindecare a Bisericii. Această lucrare a inspirat Biserica să organizeze şi instituţii de vindecare, pentru ca puterea vindecătoare a lui Hristos să fie arătată într-o formă mai eficientă, mai organizată, ca răspuns al iubirii omului faţă de iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia vindecărilor lui Hristos şi Sfânta Taină a vindecării (Sfântul Maslu) au inspirat înfiinţarea de bolniţe de către Biserică, infirmerii în mănăstiri şi în parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei instituţii de acest gen este Vasiliada - opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea.

Deci, lucrarea filantropică a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusă în actualitate. Ea nu este o influenţă romano-catolică, protestantă sau umanist-secularizată, ci este revenirea la ceea ce Hristos săvârşeşte în Evanghelie: vesteşte iubirea, dar şi vindecă boala. Biserica nu se poate mărgini doar la vestirea cuvântului şi la cântare. Ea are Sfinte Taine ale vindecării - cum sunt Taina Maslului şi a Pocăinţei -, dar şi instituţii sau aşezăminte ale vindecării de boală şi înstrăinare, adică: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani etc. Există în jurul nostru încă multă suferinţă, multă singurătate, multă boală sufletească şi trupească, pentru că este şi multă lipsă de iubire adevărată, nepătimaşă, duhovnicească, lipsă de iubire sfântă care izvorăşte din iubirea milostivă a lui Hristos.

În concluzie, subliniem faptul că un creştin, care deşi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuşi să cadă în deznădejde. Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens. Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul "În faţa suferinţei", se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau o infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic. Foarte adesea, calamităţi naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluţii şi să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferinţa, dându-i sens pe un alt plan.

În această privinţă, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-şi boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.

Dacă, la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă.

Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezenţa lui Hristos deodată în cel bolnav şi în cel care-l vindecă. Criteriul Judecăţii de apoi, al evaluării libertăţii omului în istorie, este iubirea lui faţă de semeni săi. Cât de sănătoasă sufleteşte a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi. Mântuitorul spune: "Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat" (Matei 25, 43). Nu spune că nu aţi cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-aţi cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor - cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemniţat. Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenţei lui Hristos. Aceasta a fost şi motivaţia cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În acelaşi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor şi pentru că El foloseşte medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, foloseşte mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligenţa şi priceperea lui lucrării milostive şi vindecătoare a lui Hristos.

Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezenţa lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă şi smerită faţă de semeni. În acelaşi timp, când omul ajută la alinarea suferinţei şi la vindecare, Hristos este prezent şi în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră şi tot El este Doctorul care Se foloseşte de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume. Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare şi pentru alinarea suferinţei, el lucrează împreună cu Hristos.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de ştiinţa şi tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici şi prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de semeni, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

ANUNT

Duminica 20 Ianuarie a.c. la ora 12.00, imediat dupa terminarea Sf. Liturghii, asteptam copiii si tinerii doritori de a fi integrati intr-un grup catehetic al parohiei noastre, un grup duhovnicesc de comunicare spirituala si intelectuala, precum si de a participa la un curs de pictura de icoane pe sticla. Va asteptam cu drag! Mai multe detalii - Pr. Dan D. Girjoaba, telefon 0769628711.

Botezul şi Pocăinţa - porţi ale Împărăţiei cerurilor

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului)

"În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: "Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit". De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor." (Matei 4, 12-17).

"Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii." (Romani 6, 3-4)

Cuvintele "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17) sunt, de fapt, cuvintele prin care Hristos Domnul începe propovăduirea Evangheliei Sale.

Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar etc. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi. Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci, în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Prin îndemnul sau chemarea Mântuitorului Iisus Hristos: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17), Evanghelia de astăzi ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În Taina Sfântului Botez, omul primeşte iertarea păcatelor, harul înfierii şi puterea de a se lupta cu păcatul. Prin Botez se iartă păcatele care au fost săvârşite până în acel moment şi se dăruieşte o putere a lui Dumnezeu ca omul să poată birui ispitele. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată după Botezul Său în Iordan, Se luptă cu ispitele lăcomiei care vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca şi când omul ar fi doar o fiinţă biologică, nu şi spirituală; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-şi însă libertatea interioară a sufletului care vine din comuniunea omului cu Dumnezeu; şi ispita slavei deşarte sau a afirmării omului prin orgoliu (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 2-13).

Iar în partea finală a vieţii Sale pământeşti, Hristos respinge ispitele durerii, pregătite de puterile diavoleşti ascunse în oamenii care Îl urau pe nedrept pe Hristos şi încercau să-L ducă la neascultare faţă de Dumnezeu şi la ură faţă de oameni. Însă, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) şi prin iertarea greşelilor duşmanilor Săi (cf. Luca 23, 34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice şi "le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată (pedeapsă) a păcatului neascultării în moarte ca iubire faţă de Dumnezeu prin ascultare de El şi iubire faţă de oameni prin iertarea lor.

Iar pentru că iubirea smerită a lui Hristos ca om a fost mai tare decât păcatul şi moartea, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi I-a dăruit viaţă şi slavă veşnică (cf. Filipeni 2, 4-10). Iubirea aceasta smerită şi preaslăvită a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat se dăruieşte omului prin harul Sfântului Botez, pentru ca omul care se uneşte cu Hristos să poată birui păcatul şi răutatea demonilor şi să dobândească viaţa veşnică în slava Preasfintei Treimi. Astfel, Botezul este Taina prin care omul se leapădă de Satana şi se uneşte cu Hristos.

Deci, prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin Sfântul Botez se iartă omului păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până la Botez, se dăruieşte harul înfierii şi arvuna învierii, întrucât el trece de la existenţa fără Hristos la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: "Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul) " (Ioan 11, 25).

Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului S-a arătat Sfânta Treime, adică Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui (cf. Matei 3, 13-17), Botezul creştin se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel, prin Botezul în apă şi în Duh, omul credincios reface legătura sa de viaţă şi iubire eternă cu Sfânta Treime, deoarece a fost creat după chipul Preasfintei Treimi când Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1, 26).

Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt ca unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, omul primeşte nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, întrucât "celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1, 12-13). În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: "Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică "botezul spre iertarea păcatelor"; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii…".1

Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci şi "sânul maternal" al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovniceşti: "…acea apă mântuitoare v-a fost şi mormânt, şi mamă…".2

"În Botez, zice Teodor de Mopsuestia,apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere." 3

Iar această înfiere baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea lui din păcat şi pregătirea lui pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitul Simbolului credinţei, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: "Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie."

Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (cf. Efeseni 3, 17-18) şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (cf. Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40 şi 47).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi, când noul botezat primeşte iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite (în cazul în care cel botezat este adult) până în momentul Botezului. Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă "este un Domn, o credinţă, un Botez" (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin Taina Pocăinţei sau Taina Mărturisirii şi iertării păcatelor, numită şi "botezul lacrimilor". Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, "botezul lacrimilor" sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie "ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc".4 Acelaşi Părinte duhovnicesc spune că "pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă".5

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: "Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)". Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:

"Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: "Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut" (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui." (Sfântul Ioan Gură de Aur - Omiliile despre pocăinţă).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte: "...împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos - Domnul nostru…" (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: "…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…" (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii, este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine, care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că "în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15, 7) sau "se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10).

Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ, când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Întrucât în viaţa aceasta pământească omul este supus permanent ispitelor de tot felul, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a Pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin.

Înhumare sau incinerare?

Conform tradiției noastre creștine, ba chiar și iudaice și musulmane, morții se înhumează și nu se ard. Incinerarea este o practică de sorginte păgână sau hinduistă. La începuturi, Biserica s-a confruntat cu practica greco-romană, care presupunea incinerarea morților, și a biruit-o.
Doar odată cu secularizarea și cu îndepărtarea societății Occidentale de Biserică, practica incinerării a reapărut în veacul al XIX-lea. Întâi discret, în Statele Unite, apoi în țările din Nordul Europei și în Marea Britanie.
S-a încercat, din motive ideologice, introducerea incinerării în Uniunea Sovietică, regimul ateu de acolo, vrând să sublinieze faptul că, odată cu moartea, totul s-a terminat, inclusiv rămășitele pământșsti trebuie făcute să dispară.
Biserica Creștină, în general, și cea Ortodoxă, în special, n-au fost de acord niciodată cu incinerarea defuncților. Biserica Ortodoxă a și interzis oficierea ceremoniei religioase pentru persoanele care sunt incinerate.
Dacă e să mergem pe firul istoriei, vom spune că Biserica Ortodoxă Română a luat poziție în mai multe rânduri împotriva incinerării. Pravila de la Govora, care apărea în anul 1641, spunea în glava 378: „Să nu se ardă trupurile!”
În 1923 Asociația generală a clericilor se opunea construirii crematoriului din București. În 1928 Sfântul Sinod hotăra: 1) preoții să-i prevină pe credincioși că, dacă cineva este incinerat, Biserica îi refuză orice serviciu religios; 2) înainte de a oficia slujba înmormântării, preoții îi vor întreba pe membrii familiei în care cimitir va fi înmormântat defunctul; 3) celor care au fost incinerați sau urmează să fie incinerați li se va refuza slujba înmormântării.
În 1933 Sfântul Sinod a emis o Pastorală în care li se atrăgea preoților atenția că, dacă vor oficia slujba înmormântării pentru cei ce urmează să fie incinerați, vor fi deferiți judecății Consistoriului disciplinar.
După 1989 Sfântul Sinod a mai abordat acest subiect, în legătură cu unii preoți indisciplinați care oficiau servicii religioase la crematoriul „Cenușa” din București, rămânând pe poziția hotărârilor amintite.
Biserica are rațiunile ei atunci când e vorba de respingerea incinerării. Nu e vorba că Dumnezeu, la Parusie, nu-i va putea învia și pe cei incinerati. Ci este vorba de alte considerente morale, dintre care, pe unele le trecem în revistă.
1. Este vorba de a respecta cuvântul lui Dumnezeu: „pământ ești si în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Acest cuvânt al Sfintei Scripturi este preluat de slujba înmormântării și de cea a parastasului.
2. Înmormântarea mărturisește atât stricăciunea, cât și preamărirea și învierea trupurilor. Incinerarea, promovată, în general, de oameni nereligioși, este o contramărturie pentru amândouă. Ar vrea să sugereze că nu este nici stricăciune a trupurilor, nici înviere a lor.
3. Ca și grâul, trupurile sunt puse în pământ pentru a renaște la o altă modalitate de existență.
4. Înmormântarea Domnului Hristos și Învierea Sa din morți au pentru creștini o valoare arhetipală.
Să nu mai adăugăm apoi faptul că tradiția noastră de două mii de ani are o mare valoare. Sufletul îți cere să ai un mormânt al celor plecați, lângă care să te reculegi, să pui o floare, să-ți dai seama că faci parte dintr-un sir nesfârsit de oameni minunati care-ți dau încredințarea că nu esti suspendat într-un vid, ci faci parte dintr-un neam. Vizitarea Cimitirului Central din Cluj, de exemplu, are un efect educativ deosebit.

† ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

Botezul Domnului - temelia Botezului creştin

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la sărbătoarea Botezului Domnului:

"În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit." (Matei 3, 13-17)

Sărbătoarea Botezului Domnului, numită şi Epifania sau Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii. Ea are o semnificaţie deosebită pentru viaţa creştină, deoarece nimeni nu poate deveni creştin fără Botez.

Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică şi în Împărăţia cerurilor. Ştim aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învăţaţii Legii vechi, şi anume cu Nicodim, care era un om înţelept şi duhovnicesc. Iisus îi spune acestuia că "de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor" (In. 3, 5).

Aşadar, Taina Sfântului Botez este taina naşterii din nou, taina naşterii duhovniceşti a persoanei. Prin naşterea biologică sau trupească, omul se naşte pentru viaţa aceasta pământească şi merge spre moarte din cauza păcatului strămoşesc care s-a transmis tuturor oamenilor ca predispoziţie sau înclinaţie spre păcat. Deci, cine se naşte fizic întru Adam, ca om, se naşte pentru a muri fizic, însă cine se naşte spiritual întru Hristos prin Botezul cu apă şi Duh Sfânt, se naşte pentru a trăi veşnic, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25).  De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Corinteni 15, 22).

Deci, în Taina Sfântului Botez se pregăteşte începutul învierii oamenilor, mai întâi învierea sufletului din păcat, prin credinţă, viaţă curată şi fapte bune, iar apoi, la Învierea cea de obşte, şi învierea trupului din stricăciune, pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Aşadar, legătura tainică între Botezul din Biserică şi începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor este conţinutul cel mai profund al Tainei Sfântului Botez. Nimeni nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă nu se naşte din apă şi din Duh în Biserică.

Apa este folosită la Botez pentru a arăta că după cum ea este element esenţial pentru viaţa trupului, tot aşa este Duhul Sfânt necesar pentru viaţa spirituală a fiinţei umane, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, întrucât Duhul Sfânt îi dăruieşte omului harul înfierii, îl curăţeşte de toată întinăciunea, îl conduce la înviere şi îi dăruieşte viaţa veşnică în lumina Sfintei Treimi.

Botezul Mântuitorului Iisus Hristos este pregătire pentru Botezul creştin

Hristos nu avea nevoie să fie botezat de către Ioan, pentru că era fără de păcat, dar întrucât a luat asupra Sa condiţia umană, adică a intrat în lumea marcată de păcat şi moarte, El Se botează pentru mântuirea oamenilor, pentru a arăta fiecărui om că are nevoie de curăţire şi de schimbare. Această schimbare sau înnoire înseamnă că omul cel vechi al păcatului neascultării trebuie să moară, ca să se nască omul cel nou care trăieşte veşnic în comuniune de ascultare şi iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Botezului Domnului, a Epifaniei sau a Teofaniei, este şi sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieşit în public şi S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani. Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată şi Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieşit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit" (Matei 3, 17). Din acest motiv, troparul Botezului Domnului pune accentul tocmai pe arătarea Preasfintei Treimi: "În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea (adorarea) Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea (tăria) cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie".

De la Botezul Domnului am învăţat, în mod deosebit, că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, este Unul din Sfânta Treime. Taina aceasta a cunoscut-o mai întâi Maica Domnului, când îngerul i-a spus cum va naşte un Prunc, deşi ea nu a cunoscut bărbat, şi anume: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema" (Luca 1, 35). Vedem aşadar că întreaga Sfântă Treime a lucrat întruparea sau înomenirea Fiului, deşi numai Fiul S-a făcut Om.

Însă, la Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, ceea ce ştia numai Maica Domnului s-a arătat public, când Fiul Care S-a făcut Om este însoţit şi confirmat de glasul Tatălui din ceruri: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit" (Matei 3, 17), şi de către Duhul Sfânt Care coboară peste El sub formă de porumbel. Deci, am putea spune că sărbătoarea Botezul Domnului, Epifania sau Teofania, este şi serbare a arătării Preasfintei Treimi întrucât la Botezul Domnului în Iordan S-a arătat întreaga Sfântă Treime. În lumina Botezului Domnului Hristos înţelegem de ce Botezul creştin se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mântuitorul Însuşi, la sfârşitul Evangheliei după Matei, înainte de a Se înălţa la ceruri, porunceşte Apostolilor Săi să meargă şi să înveţe neamurile credinţa în Iisus Hristos şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19). După cum Sfânta Treime a fost prezentă la Botezul Mântuitorului Hristos, tot aşa Sfântă Treime este prezentă şi când se botează fiecare om pentru a deveni creştin. Deci, prin Botezul Său, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit botezul creştin. În acest sens, Biserica lui Hristos se constituie la Cincizecime prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli şi prin botezul mulţimilor de oameni în numele Sfintei Treimi (cf. Fapte 2, 41). Din acest motiv sărbătoarea Sfintei Treimi este acum îngemănată în calendar cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt sau a Cincizecimii (Luni după Duminica Rusaliilor), iar la rugăciunile începătoare, rugăciunea Preasfântă Treime urmează după rugăciunea Împărate ceresc. Deci, Duhul Sfânt împărtăşeşte iubirea Preasfintei Treimi şi face Biserica plină de Sfânta Treime.

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat în Iordan de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Sfântul Ioan a simţit sfinţenia Lui şi I-a zis: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?" (Matei 3, 14), pentru că el s-a născut pe cale naturală şi purta în firea lui păcatul strămoşesc, însă Mântuitorul S-a născut fără de păcat, adică mai presus de fire, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.

Mântuitorul îi răspunde lui Ioan: "Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte, nu este o necesitate ca Iisus Hristos să Se boteze, fiindcă El este fără de păcat, dar întrucât, în mod liber, ia asupra Sa păcatul lumii, El împlineşte dreptatea, adică voia lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. El S-a făcut purtătorul condiţiei umane, al unei vieţi care este amestecată cu moartea, pentru ca să dăruiască oamenilor muritori viaţa Lui cea fără de moarte veşnică.

Când Mântuitorul Se botează, cerurile se deschid şi Duhul Sfânt coboară peste umanitatea lui. Aceasta înseamnă că şi atunci când se botează un om, adult sau copil, în Biserică, cerurile se deschid şi harul Duhului Sfânt introduce pe om în viaţa Sfintei Treimi. Preotul care săvârşeşte Botezul doar arată vizual lucrarea cea nevăzută a Sfintei Treimi, deoarece când se botează un om, adult sau copil, Hristos Domnul, Arhiereul veşnic, îl botează pe acesta prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui.

Ultimele cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cheia înţelesului Botezului, şi anume: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit" (Matei 3, 17). În Dumnezeu Fiul devenit Om, Dumnezeu Tatăl iubeşte întreaga umanitate. Prin urmare, când se botează un om, glasul Părintelui ceresc spune tainic: acesta este fiul Meu cel iubit, pentru că Dumnezeu Tatăl cuprinde în iubirea Sa veşnică pentru Fiul Său pe fiecare om botezat, devenit creştin, care poartă numele lui Hristos.

Când se botează un copil, primeşte binecuvântare nu numai copilul respectiv, ci şi familia şi Biserica întreagă, pentru că Botezul nu este numai un eveniment personal, ci şi unul comunitar, eclesial. Cu fiecare nou botezat se arată o dată în plus iubirea veşnică a Preasfintei Treimi pentru oamenii care doresc bucuria şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, Botezul este un izvor de mare bucurie pentru familie, pentru parohie şi pentru Biserica întreagă, sobornicească.

Copiii care nu sunt botezaţi, sub pretextul că nu sunt suficient de maturi ca să înţeleagă Taina Botezului, sunt lipsiţi de o binecuvântare unică, aceea a unirii lor personale cu Sfânta Treime în Sfânta Biserică, iar dacă se întâmplă să moară nebotezaţi, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieţii veşnice, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Biserica Ortodoxă consideră că trebuie sfinţită nu numai viaţa matură a omului, ci şi copilăria şi tinereţea lui

Când se botează copilul, în aceeaşi zi el primeşte şi Taina Mirungerii, rostindu-se formula: pecetea darului Sfântului Duh. Atunci copilul botezat primeşte o mulţime de daruri duhovniceşti spre a fi cultivate, iar apoi el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica şi cu alţi copii, creşte duhovniceşte în iubirea de Dumnezeu şi de Biserică.

Totodată, în aceeaşi zi în care copilul primeşte Botezul şi Mirungerea, în mod obişnuit la vârsta de 6 săptămâni, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta nu se amână pentru mai târziu sub pretextul că nu o înţelege copilul la vârsta de 6 săptămâni. De fapt, nici la o vârstă înaintată nu înţelegem cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem că în Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii se află iubirea sfântă a lui Dumnezeu pentru noi, Care ne dăruieşte viaţă veşnică.

Faptul că Biserica botează copiii, îi mirunge şi îi împărtăşeşte în aceeaşi zi arată că un copil este o persoană umană întreagă. După cum Dumnezeu Copilul, Care S-a născut în peştera din Betleem, era Persoană, tot aşa fiecare copil botezat este o persoană pusă în legătură de iubire eternă cu Persoanele Sfintei Treimi. El nu este o parte dintr-un om, ci el este un om întreg, este o persoană şi are o valoare unică şi eternă. Copilul nu este la început un animal care devine apoi om, ci din momentul conceperii sale, copilul este om, iar prin Botez, el devine persoană binecuvântată, având un nume şi un chip îndreptat spre numele şi chipul Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, deoarece după chipul Sfintei Treimi a fost creat omul când Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1, 26), folosind pluralul tainic al lui Dumnezeu Unul şi Multiplu, adică Dumnezeul-Treime.

Vedem aşadar cât de mare este demnitatea de a fi creştin. Când se botează un om, o fiinţă biologică raţională devine o fiinţă teologică, eclesială, purtătoare de Dumnezeu. Copilul botezat este introdus în iubirea Preasfintei Treimi. El primeşte numele unui sfânt, pentru a arăta că de fapt calea Botezului este calea sfinţeniei vieţii prin harul Preasfintei Treimi.

La Botez, adultul sau copilul, prin naşul său, face un legământ, şi anume un legământ pentru toată viaţa, adică depune voturi baptismale, întrebări şi răspunsuri (asemenea voturilor monahale).  Prima întrebare: Te lepezi de satana? şi de toate lucrările lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui? Răspuns: Mă lepăd de satana. Şi apoi la întrebarea: Te uneşti cu Hristos?, răspunsul este: Mă unesc cu Hristos! Iar la întrebarea: Şi crezi Lui?, răspunsul este: Cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu! Toate acestea le făgăduieşte cel care se botează sau naşul pentru copil, ca început de viaţă nouă în Hristos prin harul Duhului Sfânt.

Aşadar, toată viaţa celui botezat trebuie să fie o lucrare sfântă de lepădare de satana şi de lucrările lui, adică de păcat, de toată răutatea, şi o unire cu Hristos prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti. În măsura în care omul se leapădă de satana şi de toate lucrările lui şi se uneşte cu Hristos, în aceeaşi măsură el simte bucuria harului şi iubirii lui Dumnezeu în viaţa sa.

De aceea, creştinul adevărat este un om al iubirii jertfelnice şi al bucuriei sfinte chiar şi atunci când trece prin necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (...) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 35, 38-39).

Sărbătoarea Botezului Domnului - bucurie mare pentru un popor creştin

În această zi a Botezului Domnului, noi, românii, ne aducem aminte cu bucurie că poporul nostru a fost botezat sau creştinat nu la comandă de sus în jos, ci a fost creştinat lent, profund şi paşnic de-a lungul mai multor veacuri pe când se forma ca popor nou în istorie din daci şi romani. Deci, nu avem o dată, un an al creştinării noastre ca popor. Există o legătură tainică de iubire între Hristos şi fiecare popor creştin, dar mai ales între Hristos şi popoarele care au suferit mult pentru a-şi păstra de-a lungul încercărilor istoriei identitatea lor creştină. De aceea, cu bucurie şi speranţă ne gândim la faptul că pe stema ţării noastre se află vulturul purtător de Cruce înălţându-se spre cer, pentru a ne arăta că avem o vocaţie creştină pentru eternitate, că purtăm taina Crucii ca taină a biruinţei asupra suferinţei prin speranţă şi asupra morţii prin Înviere, de la începuturile noastre ca popor creştin şi până la sfârşitul istoriei. Prin urmare, poporul român purtător de Cruce şi de Înviere îşi arată demnitatea sa dacă nu îşi uită Botezul său, legătura lui cu Hristos Cel răstignit şi înviat ca parte constitutivă a identităţii şi existenţei sale.

Am văzut înainte de Crăciun şi la Crăciun mulţimea de copii frumoşi care au cântat colinde, ca nişte îngeri, lăudând pe Pruncul Iisus, pe Dumnezeu Care S-a făcut Copil, adică S-a făcut Om pentru noi oamenii, ca să ne descopere taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa Lui cea veşnică. Dar toate aceste frumuseţi: ale copiilor care colindă de Crăciun, ale mănăstirilor, ale bisericilor, ale troiţelor, ale sărbătorilor sfinte şi ale tradiţiilor luminoase, tot ceea ce a  fost creat ca frumuseţe în arta de inspiraţie creştină, în muzică, tot ceea ce este frumos şi înălţător spiritual în poporul român dreptcredincios sunt roade ale Sfântului Botez, ca legătură a lui de iubire sfântă cu Hristos, cu întreaga Sfântă Treime şi cu toţi sfinţii pe care îi cinsteşte Sfânta Biserică.

Sfinţirea cea Mare a apei - reînnoire a bucuriei Botezului şi sfinţire a vieţii şi activităţii creştinului în lume

Trebuie să amintim că în ziua sărbătorii Botezului Domnului, la finalul Sfintei Liturghii, se săvârşeşte Sfinţirea cea Mare a apei. Această apă pe care Duhul Sfânt o sfinţeşte este apă de binecuvântare, apă de sfinţire a sufletului şi a trupului şi a naturii înconjurătoare, dar şi izvor de bucurie pentru oamenii care o primesc cu credinţă, evlavie şi  dragoste.

Sfinţirea cea Mare a apei sau Aghiasma Mare, care se săvârşeşte numai cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Ortodoxiei. Ea se săvârşeşte în afara bisericii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat nu într-un spaţiu închis, ci în râul Iordan. De obicei, această slujbă se săvârşeşte lângă un râu curat sau un izvor, iar dacă nu se poate acolo, aceasta se săvârşeşte în apropiere de biserică, unde sunt vase multe cu apă, pregătite cu multă grijă şi cu multă evlavie pentru momentul acesta sfânt.

Sfinţirea cea Mare a apei are mai multe părţi, iar prin conţinutul ei scoate în evidenţă mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iubire arătată în Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în Botezul Său în Iordan. De aceea, rugăciunile şi cântările acestei zile fac legătura între Naşterea Domnului şi Botezul Domnului, dar şi între Botezul Mântuitorului şi mântuirea oamenilor, a celor care cu credinţă şi bucurie au primit Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La sărbătoarea Botezului Domnului se sfinţeşte firea apelor, aşa cum ne spune o cântare din această slujbă: "astăzi se sfinţeşte firea apelor". Astfel, Biserica ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este preamărit astăzi în mod deosebit de către întreg Universul, de creaţia întreagă. De ce? Pentru că El a venit să mântuiască pe oameni, dar şi să pregătească un cer nou şi un pământ nou. Astăzi se sfinţeşte creaţia întreagă ca pregătire a ei pentru înnoire şi transfigurare în cerul nou şi pământul nou din Împărăţia cerurilor (vezi cartea Apocalipsa, cap. 3).

Frumuseţea şi bogăţia rugăciunilor din slujba numită Sfinţirea cea Mare a apei ne îndeamnă să fim cu luare aminte. Numai atunci primim binecuvântare cu adevărat şi ne foloseşte gustarea apei sfinţite, când ascultăm slujba sfinţirii ei cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste.

Dacă o primim cu credinţă şi cu evlavie, în primul rând, Aghiasma Mare ne sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, casele noastre şi tot spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Prin această sfinţire a naturii cu apă sfinţită, Biserica Ortodoxă arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. Iar noi trebuie să fim creştini nu doar în zi de duminică, ci creştini în toate zilele, în orice loc ne-am afla. Apa sfinţită ne aduce aminte că suntem botezaţi cu apă şi cu Duh Sfânt şi suntem creştini, fii ai lui Dumnezeu-Tatăl după har în iubirea Lui nesfârşită faţă de Fiul Său Iisus Hristos Care S-a făcut Om, din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Aghiasma Mare se gustă pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi (cifra 8 fiind simbolul veşniciei şi al infinitului).

În al doilea rând, Aghiasma Mare ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim într-o vreme în care omul este foarte încercat de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti. Însă boala sufletească cea mai mare este păcatul, adică lipsa de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. În acest sens, apa sfinţită ne vindecă, întrucât ne înmulţeşte credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

În al treilea rând, Aghiasma Mare ne aduce eliberare de patimi şi alungarea duhurilor celor rele. Foarte adesea, omul simte că deşi doreşte să facă binele, totuşi nu are putere suficientă pentru a săvârşi binele, deoarece duhul cel rău îl îndeamnă pe om să săvârşească răul. Însă apa sfinţită îi dă omului putere să biruiască ispitele şi să ducă lupta cea nevăzută împotriva duhurilor rele, prin rugăciune, post, spovedanie şi Împărtăşanie.

De aceea, să ne rugăm Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria de a fi binecuvântaţi cu apa sfinţită, noi şi casele noastre, cei dragi ai noştri şi toate activităţile noastre, pentru ca viaţa noastră să fie lumină din lumina lui Hristos şi bucurie din bucuria sfinţilor, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.