Adormirea Maicii Domnului - sărbătoare a bucuriei

Adormirea Maicii Domnului este praznuita pe 15 august. Praznicul Adormirii Maicii Domnului este precedat de o perioada de doua saptamani de postire. Sfanta Scriptura nu ne spune nimic despre mutarea Fecioarei Maria la cele vesnice. Informatiile pe care le avem legate de moartea, ingroparea si inaltarea ei la cer, vin din Sfanta Traditie.

Potrivit Traditiei, Maica Domnului a mai trait 11 ani dupa inaltarea la cer a Fiului sau. Sfantul Arhanghel Gavriil i-a vestit trecerea din lumea aceasta la viata vesnica cu trei zile inainte de adormirea sa: «Acestea zice Fiul tau "Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvantul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare"».

Dupa ce a fost instiintata de Sfantul Arhanghel Gavriil ca va trece din lumea aceasta la viata vesnica, Fecioara Maria i-a intarit pe cei apropiati prin cuvintele: "Nu faceti din mutarea mea pricina de doliu, ci umpleti-va de bucurie si mai mare. Doresc sa merg la Fiul meu, Cel ce daruieste tuturor fiinta si viata. Si cand ma voi duce la El, nu voi inceta sa ma rog si sa mijlocesc pentru voi, pentru toti crestinii si pentru lumea intreaga, ca Cel ce o judeca in milostivirea Sa, sa se milostiveasca de toti credinciosii si sa-i intareasca si sa-i duca pe calea vietii, iar pe cei necredinciosi sa-i intoarca si sa-i faca pe toti o singura turma a Bunului Pastor care si-a dat sufletul pentru oile Sale si le cunoaste si ai Sai il cunosc!"

Apoi a multumit Domnului pentru toate, iar Mantuitorul a venit la ea impreuna cu cetele ingeresti si i-a zis: "Fericita fii si sa se bucure inima ta. Pentru harul care ti-a fost dat, tot sufletul care va chema numele tau cu sfintenie nu va fi lepadat, ci va afla mangaiere si milostivire in aceasta viata si veacul viitor. Iar tu intra in salasurile cele vesnice cu pace, bucurie ca sa vezi slava mea si sa te bucuri prin harul Duhului Sfant". Dupa aceste cuvinte, Maica Domnului si-a dat obstescul sfarsit. Si-a incredintat sufletul Fiului ei.

Sfintii Parinti ne descopera ca dupa cum trupul Maicii Domnului a ramas feciorelnic in timpul nasterii lui Hristos, se cuvenea ca trupul ei sa ramana integru, ferit de stricaciune si dupa mutarea ei la cele vesnice.

Moartea Maicii Domnului este mutare la Viata, dupa cum reiese si din troparul sarbatorii Adormirii Maicii Domnului: "Mutatu-te-ai la viata ceea ce esti Maica Vietii". Din acest motiv, aceasta sarbatoare nu este trista, ci plina de bucurie.

Maica Domnului a fost un om ca oricare dintre noi. Nu a fost lipsita de pacatul stramosesc si pentru ca a impartasit nasterea noastra, nu a fost ferita nici de moartea noastra. Ca orice om, Maica Domnului a trecut prin moarte, dar nu a ramas in mormant, ci a fost inaltata la cer de Fiul ei, Cel care a biruit moartea. In cartile de cult nu se vorbeste de invierea Maicii Domnului si nici de Inaltarea ei la cer, pentru a nu se confunda cu Invierea Mantuitorului si cu Inaltarea Sa la cer. In schimb se vorbeste de mutarea ei la viata cea netrecatoare, trecere posibila datorita deplinei uniri cu Hristos.

Traditia spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentru a fi prezenti la inmormantarea ei. Trupul Maicii Domnului a fost dus de ingeri si de oameni la mormantul din Ghetsimani de langa Ierusalim. Dupa trei zile de la inmormantarea ei a sosit si Apostolul Toma. Acesta a cerut sa se deschida mormantul Maicii Domnului pentru a-i saruta mainile acesteia, dar intrand in mormant, l-a aflat gol. Apostolii au vazut cu acest prilej numai giulgiul, ca marturie a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu.

Daca dupa adormire sufletul ei este primit "pana la tronul Lui cel imparatesc, pana la Sfanta Sfintelor cea din ceruri", dupa cum ne spune Sfantul Ioan Damachin, la trei zile de la adormire este urcat si trupul ei la la cerurile cele mai presus de ceruri.

Icoana Adormirii Maicii Domnului ne descopera ca Mantuitorul ia la ceruri sufletul Maicii Sale, simbolizat de un prunc infasat in scutece albe. Daca in icoane Maica Domnului tine pruncul pe bratul stang, iar cu bratul drept il arata lumii, in icoana Adormirii Maicii Domnului imaginea este inversata, Hristos tine sufletul ei pe bratul stang si o arata ingerilor.

Asa cum Maica Domnului nu a fost parasita de Fiul ei, sa avem credinta ca nici noi nu vom fi lipsiti de mangaierea Fiului atat timp cat ne rugam Maicii Sale.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintei Maria!

Foaia parohială Anghelos nr. 49/August 2015

Duminică, 9 August, Vă invităm să participați la Taina Sfântului Maslu care va avea loc în biserica noastră de la ora 17.00, pentru a ne ruga împreună pentru sănătate trupească și sufletească în acest Post binecuvântat al Adormirii Maicii Domnului!

Praznicul Schimbarii la fata a Mantuitorului

"Doamne, bine este sa fim noi aici" (Matei 17, 4)

In fiecare an, la 6 august, praznuim una dintre cele mai mari sarbatori crestine - Schimbarea la Fata a Mantuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevarat mare acest Praznic, pentru ca acolo pe Tabor Mantuitorul insusi Si-a aratat, ca intr-o strafulgerare, slava Sa dumnezeiasca inaintea Apostolilor Sai. Pana acum, Sfintii Apostoli vazusera si se uimisera numai de minunile Lui, care erau mari si puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar in sufletul lor ei il socoteau pe Mantuitorul tot ca pe un om - un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu in mijlocul oamenilor de pana atunci.

Insa, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbarii la Fata, Sfintii Apostoli se conving pentru totdeauna ca marele lor invatator este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci si Dumnezeu adevarat. Cele vazute si traite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodata. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut in ultimul an al vietii pamantesti a Mantuitorului, cu cateva luni inainte de rastignirea Sa.

Dupa cum ne istorisesc primii trei Sfinti Evanghelisti - "Matei, Marcu si Luca - faptele s-au petrecut asa: Iisus venea inspre nordul Tarii Sfinte, Se indrepta catre Ierusalim si le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce si Invierea Sa, care il asteptau in Ierusalim.

Ajungand in dreptul muntelui Tabor, a lasat la poalele muntelui ceata ucenicilor Sai si a luat cu Sine numai trei dintre dansii: pe Petru, Iacob si Ioan - ucenicii cei mai de nadejde, care vor fi martori si la rugaciunea Sa din gradina Ghetsimani. Ceilalti Apostoli raman la poalele muntelui, iar El impreuna cu cei trei urca pe munte, ca sa se roage.

Si, pe cand se ruga El, Apostolii ingreunati de somn tresar deodata la o priveliste nemaivazuta: chipul Mantuitorului s-a facut altul; fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele Lui se facusera albe ca zapada - cum nu se poate nimic inalbi asa pe pamant. Lucru si mai neobisnuit: in aceasta lumina, doi barbati stau de vorba cu Iisus despre Patima si Moartea Sa in Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise si Ilie.

Ca iesit din fire, uimit si multumit de ceea ce vedea, Petru a zis catre Iisus: "Doamne, bine este sa fim noi aici; Daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una si lui Ilie una" (Matei 17, 4) - nedandu-si seama de ceea ce spunea. Dar Petru inca nu ispravise bine de vorbit, cand ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize - un nor de lumina ii invaluie si pe ei, iar din nor aud deodata un glas care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" (Matei 17, 5). De spaima, ucenicii au cazut cu fetele la pamant. Dar Iisus s-a apropiat de ei si le-a zis: "Sculati-va, si nu va temeti" (Matei 17, 7). Cand au ridicat ochii, nu mai era decat Iisus singur. Si El le-a poruncit sa nu dezvaluie nimanui nimic din cele ce vazusera, pana dupa invierea Sa din morti. Asa ne este infatisat in Sfintele Evanghelii faptul Schimbarii la Fata a Mantuitorului.

Dar ne putem intreba:

- Ce inteles are acest eveniment pentru Sfintii Apostoli si pentru noi?

- Ce vrea Mantuitorul sa ne spuna noua, celor de astazi, prin acest eveniment?

De la inceput trebuie sa spunem ca Praznicul de astazi este mai intai de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fata Domnului Iisus - luminand ca lumina soarelui; lumina sunt vesmintele Lui - ca stralucirea orbitoare a zapezii; lumina e insusi norul care-i invaluie pe toti - o lumina atat de neobisnuita, ca-i umple de fiori de spaima pe Apostoli, incat, de frica, ei cad cu fata la pamant.

Ce fel de lumina este aceasta? Lumina obisnuita, fizica? Sfantul Grigorie Palama si alti Sfinti Parinti ai Bisericii ne spun ca aceasta lumina este lumina cea neapropiata in care locuieste Dumnezeu. Este lumina in care Se imbraca El ca intr-un vesmant. Este lumina dragostei ceresti, este lumina slavei dumnezeiesti. Aceasta lumina a Schimbarii la Fata a Mantuitorului ii venea Lui nu dinafara, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit aceasta lumina in El insusi, dar, din iubire pentru noi, in timpul vietii Sale pamantesti Mantuitorul isi ascunde firea dumnezeiasca sub valul unui trup omenesc obisnuit. El o impiedica inadins sa se reverse in afara, pentru ca o astfel de lumina neintrerupta, care facea sa straluceasca fata si intreaga Persoana a Mantuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Sai si ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Fata insa, Mantuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiesti sa se reverse in toata stralucirea ei asupra Persoanei Sale. Inca o data trebuie spus ca lumina Mantuitorului de pe Tabor nu era o lumina de imprumut, venind din afara ci, dimpotriva, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurata dumnezeire pe care Mantuitorul o poseda integral si o tinea ascunsa. Acea minunata lumina facu pe Sfantul Apostol Petru sa spuna: "Doamne, bine este noua sa fim aici".

Pentru asemenea motive Schimbarea la Fata este considerata de crestinatate ca Praznicul luminii dumnezeiesti, revarsata in mod vizibil asupra lumii noastre pamantesti.

Ne intrebam iarasi: De ce aceasta manifestare din partea Mantuitorului?

Fireste, nu putem sti totul, dar din Sfintele Evanghelii aflam ca Schimbarea la Fata, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea si Moartea Mantuitorului pe Golgota. Stiind Domnul cele ce aveau sa se intample in Ghetsimani si pe Golgota si cunoscand omeneasca slabiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, si prin ei, celorlalti, dovada clara ca El nu era numai om adevarat, ci si Dumnezeu adevarat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea sa le arate ca moartea Sa pe Cruce nu avea sa fie un final tragic, ci o cale spre inviere, ca Patima Lui era de fapt o Patima de buna voie si liber consimtita, din iubire pentru mantuirea oamenilor.

Stralucirea Fetei Mantuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depasi marea incercare ce avea sa vina asupra Apostolilor. De fapt, de stralucirea acestui chip al Mantuitorului isi va aminti Petru dupa lepadarea de Hristos si va plange cu amar. De stralucirea acestui chip isi va fi adus aminte si Apostolul Ioan in credinciosia si statornicia lui neabatuta, cand I-a urmat lui Hristos pana la picioarele Crucii.

Lumina fetei Domnului aratata pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mantuitorului, inviat si preamarit - chip care avea sa-l cucereasca si pe Pavel cand se afla pe drumul Damascului, transformandu-l total, din cumplit prigonitor, in cel mai renumit Apostol.

In sfarsit, chipul ce a stralucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom invia noi insine in ziua invierii de obste, pe chipul Mantuitorului aveau sa se indragosteasca de-a lungul istoriei toti purtatorii de Dumnezeu, parinti si frati din lume si din manastiri.

O ultima intrebare: Ce doreste Mantuitorul oare sa ne spuna celor de azi prin Schimbarea Lui la Fata?

In Scriptura, intervalul de timp de la invierea Mantuitorului si pana la Venirea din nou a Domnului in slava, la sfarsitul istoriei, este exact intervalul de timp in care traim noi, si este prezentat ca o perioada de transformare, de necontenita innoire a omului, a vietii si a lumii, prin slujirea dragostei fara margini intre oameni si prin energiile Duhului datator-de-viata.

In toata aceasta perioada, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel inviat si preamarit, in numele Dumnezeirii intregi lucreaza necontenit in oameni si in lume, respectand dumnezeieste toata libertatea fapturilor Sale. Prin forta energiilor Duhului Sau, Iisus Hristos cel inviat si de-a pururea viu iradiaza necontenit pretutindeni, strabate, purifica si transforma, pe nesimtite parca, oameni si lucruri, tot ce exista, toata creatia Lui.

El vrea sa fie impreuna cu noi, prezent si activ in toate: "Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20) - ne asigura El si adauga: "Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porti inchise. Hristos poate patrunde peste tot, deci si in noi. Dar pentru ca respecta libertatea fiecaruia, asteapta ca noi insine sa ne limpezim si sa-I facem loc in viata noastra, in familia noastra, in societatea noastra.

Praznicul de astazi tocmai la aceasta ne cheama pe fiecare dintre noi: la o schimbare launtrica, la limpezire, la iluminare,la conformarea vietii noastre la voia cea sfanta a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele si fericirea noastra, a tuturor oamenilor.

Insusi cuvantul dumnezeiesc, care a rasunat astazi pe Tabor, la aceasta ne cheama, zicand: "Acesta este Fiul meu Cel iubit... pe Acesta sa-L ascultati" (Matei 17, 5). E ca si cum Dumnezeu-Tatal ne-ar zice: "Schimbati-va la fata din adanc, toti si toate, dupa exemplul Fiului Meu. Fiti blanzi si smeriti cu inima, ca El. Fiti ingaduitori unii cu altii, nu va urati si nu va dispretuiti unii pe altii, ci traiti in pace, in buna intelegere si in dragoste unii cu altii, ca niste frati buni, ca niste adevarati copii ai Mei, va zic Eu, Tatal vostru. Iubiti-va unii pe altii, iubiti-va cu fapta si cu adevarul, asa cum v-a invatat El, spre binele si fericirea voastra".

Ascultandu-L pe El si Implinindu-I porunca dragostei, va straluci si peste noi lumina cea pururea fiitoare a Fetei Lui. Sa nu uitam, frati crestini, ca Schimbarea la Fata a Mantuitorului incepe pe cand El se ruga. Si schimbarea noastra launtrica trebuie sa inceapa tot cu rugaciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, sa nu incetam a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si tuturor Puterilor ceresti, sa ne lumineze mintea, inima si viata cu lumina adevarului si a dragostei Dumnezeului nostru, ca sa putem birui si schimba tot ce-i rau in noi si in viata noastra de oameni, ca si in noi sa straluceasca lumina cea mai presus de orice lumina a faptelor bune, spre binele si spre bucuria semenilor nostri si spre slava Dumnezeului nostru. Amin! 

Parintele Sofian Boghiu

Umblarea pe mare

Dreptmaritori crestini, faptele relatate in evanghelia de astazi se petrec in noaptea imediat urmatoare minunii inmultirii painilor de pe malul lacului Ghenizaret (Mt. 14, 14-22). Dupa ce a hranit multimile in pustie, Mantuitorul Hristos i-a silit pe ucenici sa urce in corabie si sa plece din locul acela, iar El a mers in munte sa se roage, in singuratate.

Peste noapte insa, valurile au inceput sa se agite cu putere si furtuna mare s-a pornit, incat corabia in care se aflau ucenicii era gata-gata sa se scufunde. Si, strigand de groaza, la un moment dat L-au zarit pe Iisus mergand pe apa, dar, gandind ca este naluca, s-au infricosat si mai tare. Domnul insa i-a linistit si i-a imbarbatat, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! (…) Doamne, daca esti Tu, a zis Petru, porunceste sa vin la Tine pe apa. Vino…, i-a zis Hristos.

Si a sarit Petru din corabie si a mers pe mare ca pe uscat, dar, vazand vantul, spune evanghelia, s-a temut. Iar in clipa in care s-a indoit, apa a incetat sa-l mai tina si el a inceput sa se afunde. Si, ingrozit a strigat: „Doamne, scapa-ma”! Atunci Iisus l-a luat de mana si, reprosandu-i: „Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” l-a adus in corabie, iar vanturile s-au oprit.

Iubiti credinciosi,
La prima vedere evanghelia aceasta pare doar o minune oarecare. Una din multele minuni dumnezeiesti savarsite de MantuitoruI Hristos de-a lungul celor trei ani si jumatate, cat timp a durat predica Sa pe pamant. Va spun, insa, ca nu trebuie sa vedem in pericopa aceasta doar minunea ca atare, ci va invit sa privim impreuna la minunea de astazi ca la o adevarata pilda de viata, pilda plina de invatatura, pe de o parte, si de speranta, pe de alta.

Care este invatatura demna de evidentiat? Am spus ca avem de-a face cu o pilda. Marea este lumea aceasta care, de multe ori, asa cum s-a intamplat sa le fie potrivnica ucenicilor, ne sta adeseori si noua impotriva. Valurile ei inspumate sunt imprejurarile grele prin care trecem cu anevoie si noi uneori, si din care, de cele mai multe ori, nu stim cum sa facem sa scapam. Iar vanturile, care l-au inspaimantat pe Petru mai mult decat marea insasi, sunt greutatile si ispitele care se napustesc cateodata nemiloase asupra noastra, ingrozindu-ne pana la moarte.

Uitati-va la Petru: desi se indoieste intr-o prima faza, caci spune: „Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa” gaseste totusi curajul necesar de a infrunta valurile si, pentru aceasta, reuseste sa paseasca pe mare ca pe uscat. Vanturile insa il fac sa se clatine si sa se scufunde pentru cateva momente, dar chemarea in ajutor a Domnului ii aduce, pana la urma, salvarea.

Ei bine, noi suntem Petru, cei care, aflati in corabia acestei vieti, ne simtim adeseori clatinati si in pericol si, asemenea lui, ne indoim: vom mai putea oare scapa din asta? Oare ce ar fi de facut? Cum ar trebui sa procedam? Intrebari pe care si le-a pus si Apostolul, si la care Mantuitorul Hristos i-a raspuns invitandu-l „sa calce pe apa ca pe uscat”. Adica, sa strabata lumea aceasta, asa cum este ea, cu barbatie si incredere.

Ce il infricoseaza pe Petru? Clipele grele ale vietii ca valurile inspumate, pe care vazandu-le si nemaiputandu-le infrunta, se indoieste si, devenind „greu”, se afunda. Gaseste in sine, totusi, puterea sa strige la Dumnezeu, iar Acesta se dovedeste „Mantuitor”.

Care este speranta? Speranta pildei acesteia este Dumnezeu Care, desi intr-o prima faza Se arata a fi prea departe parca, in larg, necunoscut, strain sau confundabil cu o fantoma, pana la urma Se arata atat de apropiat lui Petru, incat il prinde efectiv de mana si il salveaza din valuri. Asadar, speranta noastra, ascultand evanghelia de astazi, este ca Dumnezeu nu se izoleaza undeva „in larg” dupa cum cred unii, ca Se afla undeva departe, neinteresandu-L prea mult viata noastra personala, cu faptele ei bune sau rele, ori neveghind asupra fiecaruia dintre noi. Evanghelia de astazi contrazice pe toti aceia care vad in El un Dumnezeu „indepartat”, „necunoscut” ori „impersonal”.

Naluca li s-a parut ucenicilor! Himera li se pare unora! „Entitate” indefinita ori „simpla energie” altora. Ba chiar o utopie, zic unii, in pesimismul lor…

Dragii mei,
Astazi suntem siliti, o data in plus, sa recunoastem cu totii ca nu este asa. Hristos Dumnezeu este aproape, este Fiinta si Persoana si, pentru aceasta, este gata sa ne intinda mana si sa ne salveze de acolo de unde ne este greu in viata. Pentru faptul ca a stiut sa intre in dialog cu El, prin rugaciune, Domnul i-a raspuns lui Petru ca Persoana. Ce ne-am face daca El ar fi doar entitate sau energie impersonala, naluca, himera, ori daca ar fi o minte inabordabila? El insa este Fiinta care ne aude, ne vede, ne asculta si, mai ales, ne ajuta fiecaruia atunci cand stim sa I-o cerem!

Astfel, daca Apostolul a reusit si s-a salvat, este pentru ca L-a abordat pe Dumnezeu ca pe o Persoana, ca pe un Parinte, ca pe un invatator si prieten, iar nu ca pe o forta impersonala. Numai aceia dintre noi care vom vedea pe Dumnezeu ca pe o Persoana apropiata si capabila de dialog, si-L vom aborda in acest chip personal, vom putea dobandi ajutorul si binecuvantarea Lui.

Nu cei care vorbesc despre El, iar nu cu El, pentru ca vedem pe multi vorbind frumos despre Dumnezeu, dar haideti sa vedem ca se si roaga Lui, pentru ca aceasta inseamna dialog cu El!Haideti sa vedem cati stiu sa intre in comuniune cu El?

Cati se spovedesc? Cati se impartasesc? Cati cauta sa-L „cucereasca”, asa cum ne straduim sa cucerim o persoana draga? Nu izolandu-L pe Dumnezeu undeva si vorbind foarte frumos despre El. Acela nu este dialog si, prin urmare, nu ne va putea niciodata aduce ajutorul si binecuvantarea Lui.

Iata invataturile si sperantele pe care le putem trage din evanghelia de astazi! Si noi calatorim pe valurile lumii acesteia, uneori foarte agitata sau chiar potrivnica. Si noi ne indoim adeseori, ca Petru! Ne e teama sa infruntam viata si sa „pasim” cu incredere, asa cum a calcat el pe valurile marii ca pe uscat. Ne este teama sa strabatem „furtunile” vietii acesteia. Ati vazut: in ultima vreme auzim parca, mai mult ca oricand, de persoane care, nemaiputand sa infrunte viata, sa se lupte cu greutatile si necazurile ei, depun „armele”! Oameni care isi iau viata, uneori tineri chiar!

Apostolul Petru din evanghelia de astazi ne invita pe fiecare dintre noi sa fim „luptatori”, chiar daca viata pare grea la un moment dat; chiar daca valurile ei sunt naprasnice uneori, incat simtim ca ni se sparge „corabia” si suntem in primejdie sa ne inecam; chiar daca vanturile si furtunile ne inspaimanta, asa cum l-au inspaimantat pe Petru, incat era gata sa se scufunde.

Apostolul, exemplul sau si, mai ales, ajutorul primit din partea lui Dumnezeu, ne arata tuturor ca trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum a facut-o Petru, si milostiv si bun va fi Domnul ca sa raspunda acestei chemari a noastra, sa ne asculte, sa ne ridice de acolo de unde, poate, la un moment dat in viata, ni se pare ca nu ne mai putem ridica.

Sa rugam asadar pe Bunul Dumnezeu, sa fie si pentru noi, pentru fiecare, in clipele mai putin placute ale vietii, mana cea de ajutor pe care a intins-o lui Petru! Sa ne ridice! Sa ne inalte! Sa ne binecuvinteze! Sa ne mantuiasca, pentru ca de aceea ne straduim fiecare si cautam sa-I placem Lui, ca, in viata aceasta petrecand impreuna cu El, in comuniune cu El, sa putem dobandi si vesnica fericire a vietii de dincolo. Amin.

Foaia parohială Anghelos nr. 48/Iulie 2015

Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei

"In vremea aceea, trecand Iisus dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati care ieseau din morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, lasa-ne sa intram in turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceti-va! Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si, iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si, iata, toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Si, intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa." (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Evanghelia Duminicii a V-a dupa Rusalii ne spune in putine cuvinte modul in care Mantuitorul Iisus Hristos isi arata iubirea Sa milostiva fata de oamenii care sunt chinuiti de demoni. In Evanghelia de astazi se arata ca omul stapanit de duhurile rele se instraineaza de Dumnezeu, de semeni si de el insusi. Locuirea in morminte era simbolul faptului ca acesti oameni indraciti se aflau intr-un fel de moarte spirituala. Au cazut din starea de comuniune cu Dumnezeu si cu semenii, s-au insingurat si s-au instrainat. Insingurarea si instrainarea exprima o existenta chinuita, o existenta diminuata, o existenta la limita vietii umane. Omul posedat de demoni nu mai este o persoana libera. Facultatile sale mintale si simtirile sale sufletesti sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul propriu-zis. Omul posedat este instrainat de el insusi. Nu mai este el subiectul actiunilor sale, nu mai este el insusi subiectul gandirii sale, al vorbirii sale si al miscarii trupului sau. Sufletul si trupul sau sunt folosite de catre duhurile necurate ca instrumente de a face lucruri rele.Insa, intr-un sens mai larg, oamenii chinuiti de demoni nu sunt numai cei posedati de acestia asemenea demonizatilor din Evanghelie, ci si oamenii stapaniti de pacate si patimi egoiste ca instrainare de Dumnezeu si de semeni. Adica oamenii care asculta mai mult de "sfatul diavolului" si de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc in mod rau, egoist, libertatea lor, traind in pacate si mai ales in indiferenta fata de suferinta celor din jurul lor si fata de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie aratata oamenilor prin lucrarea noastra milostiva, prin faptele milosteniei, ale bunatatii. Deci, omul se apropie de existenta demonica sau diavoleasca prin lipsa de iubire fata de oameni si, asemenea celor doi demonizati din Evanghelia de astazi, devin infricosatori pentru semeni prin rautatea pe care o manifesta in relatiile lor cu acestia. "Cand deci sufletul, supunandu-se patimilor, preda virtutea deprinderii pacatoase, respinge imparatia lui Dumnezeu si trece sub stapanirea aducatoare de stricaciune a diavolului" (Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).Intelegem, asadar, ca viata crestina inseamna si o lupta cu duhurile rele. Inca de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepadarii de satana si de toti slujitorii lui si al unirii cu Hristos. Acest program arata ca in viata crestina exista o lupta intre Duhul lui Hristos, primit la Botez, si duhurile rele care-l ispitesc pe om si-l indeamna sa savarseasca raul. In Biserica noastra, prima dintre rugaciunile incepatoare este rugaciunea "Imparate ceresc" adresata Duhului Sfant. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu sa locuiasca in noi si sa ne daruiasca putere ca sa luptam impotriva duhurilor celor rele nevazute, care invidiaza pe omul smerit si iubitor de Dumnezeu si cauta sa-l impiedice in urcusul sau spiritual spre sfintenie, astfel incat "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efeseni 6, 12). "Diavolul este si dusman si razbunator al lui Dumnezeu. Este dusman, cand din ura fata de El isi da aparenta unei iubiri pierzatoare fata de noi, oamenii, indemnandu-ne prin patimile de bunavoie ale placerii sa alegem in locul bunurilor vesnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furandu-ne apoi toata dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, facandu-ne dusmani cu voia ai Facatorului" (Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).Pacatul si consecinta sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realitatile cele mai contrare firii omenesti, care este creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel sfant si vesnic viu. Sfanta Scriptura considera pacatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creatiei si un obstacol permanent in participarea omului la viata si fericirea vesnica a lui Dumnezeu.Pacatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare fata de Dumnezeu si rupere a comuniunii de iubire fata de El. Indemnul la pacat insa a venit din partea "sarpelui", prin care a lucrat diavolul (Intelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).Demonii cauta sa-i piarda pe oameni, adica sa-i desparta de Dumnezeu prin tot felul de pacate savarsite cu gandul, cu vorba, cu fapta. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "diavolul face toate eforturile sale pentru a ne ispiti, el ne incearca de aproape si ne intinde din toate partile piedici si curse pentru ca sa ne piarda. Trebuie deci sa priveghem si sa-i inchidem portile; daca el afla cea mai mica intrare, imediat o face si mai mare, si, putin cate putin, el va face sa treaca toate fortele lui. Daca avem ceva virtute pentru mantuire, sa nu-l lasam sa se apropie nici in cele mai mici lucruri, pentru a ne scapa si in cele mai mari. Va fi in sfarsit de-o extrema nebunie, stiind cat este el de veghetor si atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori si a pune o grija egala pentru mantuirea noastra" (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1). Daca demonii cauta sa-i piarda pe oameni prin pacate, ingerii lui Dumnezeu, mai ales ingerul de la botez, indeamna pe oameni sa le para rau de pacate, sa se intoarca la Dumnezeu, sa puna inceput bun vietii lor. De aceea, viata crestinului este o permanenta lupta duhovniceasca, o lepadare de satana si o unire cu Hristos, dupa cum se spune in slujba Tainei Sfantului Botez. Vedem in Sfintele Evanghelii ca Mantuitorul Iisus Hristos nu vindeca doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe altii care erau posedati de duhuri necurate, ci, prin prezenta Sa iubitoare si prin cuvantul Sau mantuitor, vindeca si patimile pacatoase ale unor oameni, ca lucrare a duhurilor rele in sufletele lor.Astfel, Hristos-Domnul vindeca sufletul cel iubitor de argint al vamesului Zaheu: "Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, pentru ca si el este fiul lui Avraam. Fiindca Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Luca 19, 9).In casa fariseului Simon, Hristos vindeca pe femeia pacatoasa, care a spalat cu lacrimi picioarele Lui si le-a sters cu parul capului ei, zicandu-i: "Iertate iti sunt pacatele… Credinta ta te-a mantuit; mergi in pace" (Luca 7, 48 si 50). Iar odata cu iertarea femeii, Mantuitorul vindeca si sufletul lui Simon fariseul, care judeca in sinea lui pe Iisus si osandea pe femeia pacatoasa.De asemenea, vindeca de patima ei pacatoasa pe femeia prinsa in adulter, pe care fariseii voiau sa o ucida cu pietre. Iisus i se adreseaza prin cuvintele: "Mergi, de acum sa nu mai pacatuiesti" (Ioan 8, 11). Din aceste cateva exemple putem intelege ca, pentru ridicarea din robia patimilor, omul cazut are nevoie de harul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre.Asadar, omul singur nu poate lupta impotriva patimilor si a duhurilor necurate care il chinuiesc din invidie si din ura fata de el, ci este nevoie ca omul sa fie in stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugaciune si prin post. De ce? Pentru ca demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mandri, dar mai ales se tem de prezenta Duhului Sfant in om, intrucat numai Duhul Cel Sfant si Bun poate alunga duhurile necurate si rele din oameni. Numai prin rugaciune si post pot fi alungati demonii, pentru ca ei se tem numai de prezenta lui Dumnezeu in om. Adica, numai de harul Sfantului Duh prezent in om se tem demonii inselatori si chinuitori de oameni. Demonii ii fac pe oameni sa sufere in primul rand prin faptul ca oamenii demonizati sau posedati nu mai sunt ei insisi in gandirea, simtirea, vointa si lucrarea lor proprie, ci facultatile sufletului lor se afla sub stapanirea demonilor, iar in al doilea rand, pentru ca demonii pun viata oamenilor in primejdie de moarte trupeasca si sufleteasca.Din invidie si din ura, ei cauta sa umileasca si sa desfigureze fiinta umana creata dupa chipul lui Dumnezeu si chemata la asemanarea cu El, la sfintenie. Deci, din invidie si din ura fata de oameni, demonii nascocesc tot felul de ispite, pun stapanire asupra oamenilor si ii chinuiesc. Dar de unde aceasta ura si invidie a demonilor fata de oameni? Ne spune Sfantul Vasile cel Mare: "… fiind vasul intregii rautati, el (satana) a primit si boala pizmei si a invidiat cinstirea noastra. Caci nu a suportat viata noastra fara suparari in rai. De aceea amagind prin viclesuguri si mestesuguri pe om si dorinta ce acesta o avea de a se asemana cu Dumnezeu, si folosindu-se de ea spre inselarea lui, i-a aratat pomul si i-a fagaduit ca va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mancarea din acela. Nu a fost creat ca dusman al nostru, ci a devenit dusman al nostru din pizma. Caci vazandu-se pe sine aruncat dintre ingeri, n-a suportat sa vada pe cel pamantesc inaltandu-se la treapta ingerilor prin inaintare".1 Lupta lui impotriva noastra dureaza apoi continuu. "Caci nimic nu-i atat de dulce duhurilor vrajmase decat sa rostogoleasca pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, pana la o astfel de stare de batjocura".2 Dar Dumnezeu a facut si din aceasta lupta a diavolului un prilej pentru noi de a ne intari in bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.3Iata, asadar, de ce este necesar sa inmultim si sa cultivam rugaciunea noastra, ca ea sa devina, dintr-o rugaciune adesea formala si superficiala, o rugaciune fierbinte si staruitoare, care incalzeste inima, lumineaza mintea si pacifica simtirile. De asemenea, trebuie sa postim mai ales hranindu-ne in primul rand cu prezenta iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor si Vietilor Sfintilor, prin impartasirea cu Sfintele Taine si prin savarsirea faptelor bune. Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa ne imbracam in Iisus Hristos, iar grija pentru trup sa nu o facem spre pofte (cf. Romani 13, 12-14), adica sa devenim interiori lui Hristos in asa fel, incat viata noastra sa fie luminata de viata lui Hristos. Apostolul nu spune sa nu mancam deloc, ci spune doar ca grija pentru trup sa nu o facem spre pofte. Altfel spus, postul semnifica o renuntare la ceea ce este imbuibare, la ceea ce este exces, la acele elemente care ne ingreuiaza fizic si duhovniceste, care nu ne predispun la rugaciune, ci mai mult la comoditate. In acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "atunci cand afectele naturale sunt satisfacute peste trebuinta, sunt calea pe care vine diavolul in suflet", dar "cand sunt satisfacute potrivit cu trebuinta sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit sa se intoarca in tara lui" (Raspuns catre Talasie 49). Deci, "puterile raului isi ascund lucrarile in sanul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea sa le faca a se transforma din pricina necesitatilor firii in afecte contrare firii". Asadar, postul este o alegere, un discernamant al valorilor spirituale. Preferam lucrurile spirituale celor materiale, hranim mai mult sufletul decat trupul, il hranim mai mult duhovniceste cu rugaciunea intensa, cu citirea Scripturii, cu citirea din vietile sfintilor si cu dialoguri duhovnicesti, dar mai ales cu participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cu ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, cu imbogatirea sufletului nostru prin cantare, prin milostenie si prin toata fapta cea buna. De asemenea, fara rugaciune, expresie desavarsita a iubirii de Dumnezeu, nu ne putem izbavi de patimi si nici nu putem iesi de sub influenta duhurilor celor rele. Rugaciunea este o arma, adica un izvor de putere spirituala impotriva ispitelor si impotriva uitarii de Dumnezeu, care este inceputul pacatului ca instrainare de Dumnezeu.Insa postul si rugaciunea trebuie sa aiba ca temelie dreapta credinta. Dreapta credinta este marturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si de asemenea ea este vedere duhovniceasca sau mod de cunoastere si traire a realitatilor netrecatoare, a vietii din Imparatia lui Dumnezeu. In multele vindecari pe care le-a savarsit, Mantuitorul Iisus Hristos cere credinta de la oameni cand ii tamaduieste, pentru ca nu voieste sa savarseasca vindecari spectaculoase, magice, fara participarea omului la lucrarea harului Sau divin. Mantuitorul cere credinta vie si oamenilor din jurul celui suferind, pentru ca El voieste ca la vindecarile pe care le savarseste din iubire milostiva pentru insanatosirea bolnavilor, cei ce se afla in jurul bolnavilor sa nu fie pasivi, ci receptivi, sa nu fie spectatori, ci rugatori, avand credinta puternica si iubire milostiva fata de cei care se afla in suferinta si cauta vindecarea.Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase si virtutea, stiind ca "asa cum liliecii nu iubesc soarele si lumina, ci le socotesc dusmani, iubind, insa, noaptea si intunericul, tot asa si demonii, impreuna cu aceia pe care-i poarta in ratacire, iubesc viclenia si toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar dusmanii lor sunt virtutea si lucrarile luminii. Cand acestea stralucesc, celelalte se intuneca, incat cel ce-si petrece viata in virtute nu mai are trebuinta a se nevoi, de vreme ce e de ajuns sa apara virtutea si toata rautatea va disparea si se va desfiinta" (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvant la Isaia, cap. II, in vol. Diavolul si magia, p. 58).Intelegem ca Evanghelia Duminicii a V-a dupa Rusalii este o Evanghelie a vindecarii si o Evanghelie a intelepciunii lui Dumnezeu. Evanghelie a vindecarii, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos a vindecat doi oameni indraciti, stapaniti de duhuri rele sau necurate, precum si pe locuitorii cetatii Gadarei de duhul lacomiei, de prea multa lacomie dupa cele materiale si de uitare a vietii spirituale sau a vietii duhovnicesti. Este insa si o Evanghelie a intelepciunii lui Dumnezeu Care uneori nu pedepseste direct omul, ci il priveaza, il lipseste de lucruri din jur pentru ca sa-si aduca aminte ca toate cele din jurul sau sunt trecatoare si ca netrecator este numai harul lui Dumnezeu care se dobandeste prin credinta in Iisus Hristos, prin rugaciune, prin impartasirea cu Sfintele Taine si prin savarsirea faptelor bune. Insa Dumnezeu nu ingaduie niciodata ca omul sa fie ispitit peste puterea lui si fara un scop anume. Astfel, "trebuie ca Insusi Dumnezeu sa ingaduie, precum singur stie, in grija Lui de lume si in iubirea de oameni, diavolului sa aduca, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastra pentru pacatele savarsite. Aceasta se arata limpede in istoria lui Iov, unde se spune ca diavolul n-a putut sa se apropie de Iov fara ingaduirea lui Dumnezeu" (Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).Iata de ce Evanghelia ne indeamna la mai multa credinta in Hristos. Deci, daca suntem uniti cu Hristos, duhurile rele nu au putere asupra crestinului. Daca un crestin se roaga dimineata, la pranz si seara si foarte adesea spune "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!", duhurile rele nu au putere asupra celui care este plin de harul iubirii lui Hristos. Daca savarsim fapte bune, daca mergem la biserica, daca ne impartasim mai des cu Sfintele Taine, ne intarim duhovniceste si putem lupta impotriva duhurilor necurate, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria ingerilor din ceruri si mantuirea noastra. Amin.Note1 Sfantul Vasile cel Mare, De Spirito Sancto, cap. 16, citat de pr. prof. Dumitru Staniloae in Teologia Dogmatica Ortodoxa (I), E.I.B.M.O. Bucuresti, 2011, p. 479.2 M. Psellos, De daemonum operatione P. G. 120, col. 829, citat de pr. prof. Dumitru Staniloae in Teologia Dogmatica Ortodoxa (I), E.I.B.M.O. Bucuresti, 2011, p. 479.3 Pr. prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa (I), E.I.B.M.O. Bucuresti, 2011, p. 480.+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Duminica Tuturor Sfinților

Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor) Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30 Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarini, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi. În prima duminică după sărbătoarea Rusaliilor se citeşte un text compozit alcătuit din versete de la Sfântul Evanghelist Matei. Este un text provocator, greu de înţeles, de acceptat și de primit în sufletul nostru. Pentru că Domnul ne spune nişte lucruri foarte clare, dure chiar, din care noi înţelegem că mântuirea este foarte departe pentru fiecare din noi. Cu siguranță că vom găsi situaţii, în viața noastră concretă, în care nu L-am mărturisit pe Domnul şi atunci nici El nu ne va mărturisi pe noi sau că nu am lăsat case, fraţi, surori pentru Domnul și atunci nu suntem vrednici de El. Mai mult, la Sfântul Evanghelist Luca găsim un alt text care spune la fel de categoric: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și pe sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

Biserica Ortodoxă se va afla mâine, 7 iunie 2015, în Duminica Tuturor Sfinților. În Sinaxarul acestei Duminici se menționează: ”În această zi, Duminica întâi după Rusalii, prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, celor de pretutindeni, din toată lumea, din Asia, Libia și Europa, de la Miazănoapte și de la Miazăzi. Dumnezeieștii noștri Părinți au așezat să prăznuim, după Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca și cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli niște lucruri atât de mari, încât a sfințit și a înțelepții pe cei de un aluat cu noi și, așezându-i din nou în locul cetei aceleia îngerești căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie și sânge, iar pe alții prin trăire și viață virtuoasă, Duhul Sfânt săvârșind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca unul ce are, în firea Lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos; iar țărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cerești. Cu puțin mai înainte, trupul luat și îndumnezeit de Dumnezeu-Cuvântul a fost înălțat și a șezut de-a dreapta slavei părintești; iar acum, după făgăduință, îi atrage la Sine pe toți cei ce vor, așa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu-Cuvântului și rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, și al iconomiei. Că pe cei căzuți mai de mult din credință, îi aduce la unirea și la prietenia cu Dumnezeu, iar dintre nemulțumitori a adus lui Dumnezeu, ca pe o pârgă a firii omenești, pe cei care în multe chipuri au bine-plăcut Lui. Într-acest fel deci, așa prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinților. În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim și pe mulți alții, care, deși au bine-plăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârșită, totuși, din cine știe ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumești, au rămas neștiuți de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulți care au viețuit după voia lui Hristos, și în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părțile de sus ale Mării Negre, cum și în tot Apusul, până chiar și în insulele britanilor și, pe scurt grăind, în Răsărit și în Apus, a căror cinstire nu era ușor de făcut, după cum se cuvine și după obiceiul Bisericii, din pricina mulțimii lor. Deci, pentru ca să primim și ajutorul acelora, al tuturor care au bine-plăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, și pentru Sfinții care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieștii Părinți au așezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, care cuprinde în sine pe toți cei dintâi și pe toți cei de mai târziu, pe cei cunoscuți și pe cei necunoscuți, pe care Duhul Sfânt, sălășluindu-Se întru ei, i-a sfințit. În al treilea rând, prăznuirile Sfinților, ce se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos și că toți s-au găsit pe aceeași cale a virtuții, și astfel s-au încununat după vrednicie, ca niște slujitori ai unui singur Dumnezeu.' Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus și încurajându-ne și pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeași luptă, care este deosebită și de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Spre care nevoiască-se fiecare, după puterea și cu toată osârdia lui. În cinstea tuturor acestor Sfinți din veac, Leon, preaînțeleptul și vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreață și foarte frumoasă înăuntrul cetății Constantinopolului, aproape de biserica Sfinților Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soția lui cea dintâi, care ar fi bine-plăcut lui Dumnezeu în chip desăvârșit, petrecându-și viața, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor și al palatelor împărătești. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui. Adică, s-a împotrivit îndată părerii împărătești, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între Sfinți, și a cinsti numaidecât pe Teofana, în așa fel încât să i se sfințească chiar și o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării și a desfătării împărătești și că, deși a bine-plăcut lui Dumnezeu, totuși încă nu a sosit vremea a i se da cinstire și închinare ca unui sfânt. Preaînțeleptul împărat, împărtășind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinților biserica zidită de el, zicând: «Dacă și Teofana este sfântă, să fie și ea socotită cu toți Sfinții». Socotim, deci, că prăznuirea sărbătorii de azi, de aici mai ales și-a luat începutul, cu toate că s-ar fi putut întâmpla ca ea să fi fost și mai înainte. Pentru aceasta ea este așezată ca o încheiere a Triodului și a Penticostarului, înconjurând întocmai ca un zid toate praznicele, fără osebire. Că buna rânduială și tocmeala Bisericii, deși începuse din vechime și se închegase puțin câte puțin, precum trebuie, totuși ea s-a orânduit și s-a așezat în întregime în zilele acestui împărat, așa cum este rânduiala și așezământul ei de acum. Triodul, ca să vorbim pe scurt, cuprinde într-însul tâlcuirea cu grijă, în cuvinte nespuse, a tuturor celor făcute de Dumnezeu pentru noi: căderea diavolului din cer pentru neascultarea cea dintâi; alungarea lui Adam din rai și păcatul; toată iconomia, cea pentru noi, a lui Dumnezeu-Cuvântul. Iar Penticostarul ne arătă cum am fost ridicați din nou la ceruri, prin Sfântul Duh, și cum, acolo, am înlocuit ceata îngerească cea căzută, lucru care e știut că s-a făcut prin toți Sfinții. Să se mai știe că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfințit: sufletele cele prea înalte și sfințite, adică cele nouă cete, pe strămoși și patriarhi, pe prooroci și pe sfinții apostoli, pe mucenici și ierarhi, pe sfinții mărturisitori și pe cuvioșii mucenici, pe cuvioși, pe drepți și pe toată ceata sfintelor femei și pe toți ceilalți Sfinți necunoscuți, împreună cu care să fie și cei ce se vor adăuga în viitor. Dar, mai presus de toți și între toți și cu toți Sfinții, pe Sfânta Sfinților, pe Preasfânta și cea fără de asemănare mai mărită decât cetele îngerești, pe Doamna și Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria”.

Convertirea mărturisitoare a femeii samarinence

Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencei) (Ioan 4, 5-42)

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Dialogul dintre Hris­tos şi femeia sa­marineancă es­te unic. El pleacă de la nevoia lui Hristos de a bea apă, pentru a atinge lumi­na­rea femeii din Samaria mai întâi cu privire la apa cea vie, a­poi la adevărata închinare şi în cele din urmă la re­cu­noaş­te­rea de către Hristos că El es­te Mesia. Cele trei etape sunt şi trepte la care femeia are acces, la care Hristos o fa­ce părtaşă, de care ea se lasă - de­loc uşor - convinsă.

Din felul în care s-a des­fă­şu­rat dialogul reiese cu clari­ta­­te faptul că Domnul conver­teş­te un suflet aşa cum asedia­to­rul cucereşte o cetate. Min­tea femeii samarinence este a­ge­ră, la început replicile ei sunt tari, chiar dure; cuvintele nu-s domoale, întrebările nu-s uşoare: în cetatea ei s­u­fle­tească nu-i este uşor lui Hris­tos nici măcar să pătrun­dă, darmite să sălăşluiască! El Însuşi tatonează mai întâi su­fletul printr-un subiect pe cât de necesar pentru Hristos-O­mul însetat de apa trupeas­că - „Dă-Mi să beau“ - pe atât de inutil pentru Fiul lui Dum­nezeu; dar Călătorul urmărea alt­ceva. Acesta a fost înce­pu­tul necesar al dialogului, care-i des­­chide femeii interesul faţă de Necunoscutul din faţa ei. Pra­gmatică, ea se lasă prinsă în discuţia despre apa cea vie, fă­ră să simtă că Hristos a tran­sferat discuţia din planul ma­terial în cel spiritual: „Dă-mi această apă ca să nu mai în­setez, nici să mai vin aici să scot!“. Brusc, Domnul o aduce la realitate cerându-i să-şi che­me bărbatul, iar ea nu se as­cunde şi este sinceră. „A­ta­cul“ lui Hristos, ştiutorul ini­mi­lor, este direct: a avut cinci băr­baţi, acum este cu al şaselea. Adevărul acesta, spus astfel de Străin, produce o primă zgu­duire a zidurilor ce păreau im­penetrabile: femeia reali­zea­ză că cel din faţa sa nu este ori­cine, că poate e chiar un pro­roc. Pe când dialogul părea să se liniştească, este rândul sa­marinencei să se intereseze, să verifice... Mai întâi, unde ar fi mai bine să se închine: pe a­cest munte din Samaria ori în Ierusalim? Răspunsul „in­te­­rogatului“ primeşte din nou co­notaţie duhovnicească: „Nici pe muntele acesta, nici în Ie­ru­salim... Adevăraţii închi­nă­tori se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr“, adevăr care nu mai este o surpriză prea ma­re, căci femeia are deja în­cre­dere în Cel de dinaintea sa, iar cetatea sufletului ei începe să cedeze... Şi totuşi, o ultimă în­cercare din partea ei, dacă nu de rezistenţă, cel puţin de cu­riozitate: va veni cândva Me­sia şi El le va descoperi totul oamenilor. De data a­ceas­ta, pentru ca biruinţa să fie com­pletă, Domnul recunoaşte: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu ti­ne“, ceea ce nu vor şti - la vremea aceea - decât Apostolii şi foar­te puţini dintre oamenii pe care El i-a întâlnit.

Cea neîncrezătoare s-a lă­sat convinsă; cea care refu­za­se dialogul cedează în faţa evi­den­ţei şi a adevărului; cea tă­cu­tă vorbeşte; cea cu suflet a­pa­rent impenetrabil se lasă cu­cerită de Hristos. Sufletul fe­meii s-a deschis, treptat şi con­stant, înaintea Lui, i-a pri­mit ideile, L-a acceptat, crede în El. Femeia samarineancă es­te o convertită!

Dar, dacă până aici Dom­nul a lucrat asupra sufletului fe­meii, mai departe lucrează - prin mărturia ei - asupra altor su­flete: ea uită de apă şi de gă­leată şi fuge în cetate să le spu­nă alor ei ceea ce a aflat: „Nu cumva acesta este Hris­to­sul?“ Acum ea Îl vesteşte pe Me­sia-Hristos: L-a găsit pe Cel aşteptat, de care era inte­re­sată, dar pe care nu îl căuta cu dinadinsul. Interogată la fân­tână, ea interoghează acum în cetate; lăsându-se a fi con­vertită prin întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, ea îi con­ver­­teşte acum pe cei din oraş: a­ceştia vin la Hristos să Îl în­tâl­nească şi să Îl cunoască. Prin cuvintele ei, oamenii ce­tă­ţii cred şi ei: „au crezut în El pen­tru cuvântul femeii care măr­turisea“; „credem nu numai pentru cuvântul tău şdar şi pentru căţ noi înşine am au­zit şi ştim că Acesta este Hris­to­sul, Mântuitorul lumii“. Fe­me­ia samarineancă este o mărturisitoare!

Răsplata mărturisitorului

Dacă acţiunea de convertire a sufletului se petrece în inti­mi­tatea unei discuţii, în taină, da­că Dumnezeu lucrează ne­cu­­noscut şi în timp asupra o­mu­lui, afirmarea cunoaşterii şi recunoaşterii Lui, mărturi­si­rea se realizează în public, în faţa celorlalţi, prin argu­men­­tare, prin dovedire, prin con­vingere. Iar a mărturisi şi, prin aceasta, a-i converti pe al­ţii este cu mult mai dificil de­cât a te fi lăsat convins tu în­­suţi. De aceea, lumina cre­din­ţei nu se ascunde, ci se a­şa­ză să lumineze (Matei 5, 15); de aceea acolo unde Dum­nezeu este respins de oameni, El îi lasă în locul Lui pe cei ca­re cred în El: vindecatului şi con­vertitului din ţinutul Gher­­ghesenilor, Domnul îi re­fu­ză cererea de a merge după El şi îi solicită să-L măr­tu­ri­seas­că şi să-i „convertească“ el pe cei ce L-au exclus pe El: „în­toarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dum­nezeu“ (Luca 8, 39).

Hristos ştie cât de greu, de di­ficil şi chiar cât de imposibil es­te câteodată să afirmi, să măr­turiseşti, să converteşti: dis­cuţia cu femeia sa­ma­ri­nean­că reprezintă un exemplu e­dificator, căci va fi fost şi pen­tru El o provocare. Tocmai de aceea El oferă o atât de ma­re răsplată mărturisitorilor Săi, celor care, cunoscându-L, Îl şi indică, Îl susţin, Îl apără, Îl propovăduiesc. Căci Dom­nul afirmă că va deveni Însuşi a­părătorul celor care îl apără, sus­ţinătorul celor care Îl sus­ţin, mărturisitorul celor care Îl mărturisesc: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oa­menilor îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care es­te în ceruri“ (Matei 10, 32). Tot aşa înţelegem şi de ce Hris­tos - Căruia îi sunt spe­ci­fi­­ce milostenia faţă de oam­eni, în­ţelegerea neputinţelor aces­to­­ra, iubirea neţărmurită; El, Cel care îl aşteaptă răbdător pe fiul risipitor - nu îi va primi ci îi va respinge pe cei care nu vor fi în stare să-L măr­tu­ri­seas­că şi cărora, mai mult, le va fi ruşine de Domnul lor: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele..., de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava T­a­tă­lui...“ (Marcu 8, 38).

Nu ştim dacă femeia, prin­să profund în discuţia cu Hris­tos, îi va mai fi dat Acestuia apă din fântâna patriarhului Ia­cob. Ştim însă că ea a băut din apa cea vie a Duhului Sfânt care a convertit-o şi a fă­cut din ea o mărturisitoare. Cum la fel au devenit şi lo­cu­i­to­rii cetăţii în care ea L-a fă­cut cunoscut pe Hristos. Me­ni­rea credinciosului este, a­şa­dar, nu doar aceea de a crede, ci şi aceea de a transmite cre­din­ţa prin afirmare, prin măr­tu­risire, prin folosirea cuvân­tu­­lui: „cu ini­ma se crede spre drep­tate, cu gu­ra se măr­tu­ri­seş­te spre mân­tu­ire“ (Romani 10, 10).

Importanţa convertirii prin măr­turisire este subliniată de Hris­tos chiar în pasajul e­van­ghel­ic al acestei duminici. În dis­cuţia pe care o are cu Apos­to­­lii veniţi la fântână după ce fu­seseră să cumpere mâncare, Dom­nul le descoperă, pe de o par­te, că El este trimisul Ta­tă­lui ceresc şi că Îi împlineşte voia; altădată, El va afirma că cei care cred în El sunt şi ei tri­mişi în lume cu aceeaşi mi­si­­u­ne a vestirii şi a mărturi­si­rii şi că cel care îl primeşte pe un apostol, pe un ucenic, pe un creştin Îl primeşte chiar pe Dum­nezeu (Matei 10, 40). Pe de altă parte, Învăţătorul le vor­­­beşte Apostolilor despre ac­ţi­­unea de convertire a sufle­te­lor ca despre un seceriş: holde­le sunt coapte, secerişul e mult, se­cerătorii puţini, iar „cel ce se­ceră primeşte plată şi adună roa­de spre viaţa veşnică“.

A ne converti din nou

Dacă dialogul lui Hristos cu sa­marineanca îşi are unicita­tea sa, nu altfel se caracteri­zea­ză convorbirea dintre Dum­­nezeu şi om. Mai mult sau mai puţin întâmplător, Îl în­tâlnim pe Dumnezeu din când în când pe parcursul vie­ţii noastre pământeşti lângă o fân­tână, la câte o intersecţie, cu ocazia vre­unui popas. A­tunci când sun­tem prinşi în tu­­multul vie­ţii - de cele mai mul­te ori stresant şi sinuos -, că­utând să ne a­dăpăm din iz­voa­rele lumii, mai ales atunci a­vem şansa să Îl descoperim pe Cel pe care poa­te nici mă­car nu l-am cău­tat şi despre ca­re nu ştiam că El ne căuta pe noi... De fiecare dată întâl­ni­­rea cu El este unică şi îşi are pro­pri­ile şanse în a ne conver­ti din nou inima şi a ne face să cre­dem iarăşi, cu şi mai multă tă­rie, că Hristos este Mân­­tui­to­rul.

Mulţi dintre noi ne ase­mă­năm femeii samarinence, căci, ne­cunoscându-l pe Dumnezeu, nu cunoaştem nici cât de mi­nu­­nat este să ne bucurăm de pre­zenţa Lui. De multe ori ne baricadăm în autosuficienţa noas­tră, încuiem lacătul ini­mii cu propriile noastre con­cep­te care ni se par a fi cele mai bune, trăim în propria noas­tră lume; necunoscând o al­ta, aceasta e cea mai bună po­sibil. Deschidem porţile doar când suntem obligaţi, când suntem asaltaţi, inte­ro­gaţi şi căutaţi.

Domnul vrea mereu să ne câş­­tige sufletul împietrit, ce­ta­­tea baricadată, întunecată şi ne­­aerisită. El întotdeauna do­reş­te să facă din locul deve­nit sterp şi secetos prin păcat u­n­ul în care să izvorască apă vie. Do­rind să ne câştige de par­tea Sa, El procedează cu noi, de ce­le mai multe ori, aşa cum a fă­cut cu femeia din E­van­ghelia de astăzi: începutul es­te lin şi pa­re să nu ducă ni­că­ieri. El poa­te fi ceva aparent ne­im­por­tant: o întrebare, un semn discret, o cerere simplă pre­c­um „Dă-Mi să beau“. Dar a­deseori es­te un duş rece: o în­tâm­plare ne­aşteptată, un ne­caz, o boală, o încercare, o li­mi­tă, asemenea re­alismului la ca­re Hristos o o­bli­gă pe femeie, într-un moment neaş­tep­tat al discuţiei: „Chea­mă-l pe bărbatul tău!“, prin care El o obligă să-şi recu­noas­că pă­ca­tul. Sinceră cu ea şi cu Hris­tos, capabilă să-şi a­su­me gre­şe­lile, dispusă să crea­dă - chiar dacă nu cedează uşor - sa­marineanca se lasă a fi „se­ce­­­rată“ din holda deja coaptă.

Suntem şi noi cuprinşi în hol­­da acestei lumi. Dar vom creş­te nu­mai dacă la rădăcina vie­­ţii noas­tre va ajunge Apa cea vie şi nu­mai dacă ne vom lă­­sa scăl­daţi de razele Lu­mi­nii ce­lei de sus. Căci acestea ne con­vertesc con­tinuu şi ne dau pu­terea de a-i converti şi noi pe al­ţii, devenind lucră­to­rii şi se­ce­­rătorii lui Hris­tos prin cre­din­ţa în El şi prin măr­turisirea Lui: „Cred, Doam­­ne, şi mărturisesc...“.

Predică la Duminica Mironosiţelor ( Despre rîvna şi bărbăţia de suflet )

Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul (Ioan 20, 18)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost rîvna lor sfîntă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Cîtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormîntul lui Hristos Mîntuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure. Piatră mare au răsturnat peste Mormîntul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Rîvna lor cea mare, sfînta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgînd seamă de toată paza Mormîntului. Un cuget şi un gînd stăpînea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormîntarea Preascumpului Mîntuitor.

A zis oarecînd Solomon: Femeie bărbat cine a văzut? Dar iată aici femei mai bărbaţi decît bărbaţii. Bărbaţii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte şi tare în credinţă, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă s-a căit şi a plîns cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sînt fricoase şi neputincioase şi care de multe ori se înfrico-şează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormîntării Preasfîntului nostru Mîntuitor se arată mai tari şi mai bărbătoase decît bărbaţii. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostaşilor nu se înfricoşează, nici straja de la Mormîntul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbaţi, se tem şi se risipesc în toate părţile, cum le proorocise Mîntuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie şi cumpără mir şi aromate, ca să ungă trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-aţi temut să umblaţi noaptea singure şi cum aţi îndrăznit să vă apropiaţi de acel loc, pe care îl păzeau ostaşii împărăteşti şi cum nu v-aţi înspăimîntat, ci căutaţi să prăvăliţi pietre, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormîntul şi să ungeţi cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din rîvna cea sfîntă, din evlavia şi bărbăţia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase eraţi cu firea, dar nu cu mintea şi inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinţei femeieşti, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăţia bărbaţilor s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: Puterea Mea se desăvîrşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9) şi iarăşi Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfîntului nostru Mîntuitor care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28). Şi iarăşi zice Duhul Sfînt: Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor aţi arătat-o. Voi mai înainte de Sfinţii Mucenici, credinţa şi bărbăţia de suflet a lor aţi lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rîvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormîntul Domnului i-aţi ruşinat. Ghedeon, învingînd cu trei sute de ostaşi oarecînd, oastea cea numeroasă a Madianiţilor a sfărîmat-o (Judecători 7, 25). Voi, însă, împreună cu drepţii bărbaţi, Iosif şi Nicodim, mai tari decît toate întăriturile iudeilor şi ale lui Pilat v-aţi arătat şi slujitoare neînfricate pînă la jertfă aţi fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Veşnicului nostru Mîntuitor, cu mare rîvnă şi bărbăţie de suflet v-aţi îmbrăcat şi cea mai timpurie slujbă către Mîntuitorul aţi arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-aţi învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiţi credincioşi,

Cine sînt acele sfinte femei mironosiţe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii şi care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului şi să-I ungă sfîntul trup cu miresme, cît a stat în mormînt? Sfînta Evanghelie ne aminteşte pe scurt numele şi faptele lor.

Cea dintîi şi cea mai plină de rîvnă şi bărbăţie duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosiţe sînt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) şi a lui Iosi (Marcu 15, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) şi Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosiţe sînt numărate şi cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta şi Maria, unde găzduia adeseori Mîntuitorul cu Sfinţii Apostoli, în drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtuţile principale ale acestor femei mironosiţe? Mai întîi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pămînt să mîntuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viaţă curată, sfîntă, de rugăciune şi post, de înfrînare şi milostenie, trăiau în iubire sfîntă unele cu altele şi cu avutul lor ospătau şi odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici.

Dar credinţa şi rîvna sfintelor femei mironosiţe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă şi Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu rîvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui şi mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăţie au dovedit-o însă femeile mironosiţe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit şi Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul şi bărbăţia sufletului s-au văzut la femeile mironosiţe şi pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfîntul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi şi suspine adînci, încît Mîntuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeţi pe Mine, ci plîngeţi-vă pe voi şi pe copiii voştrii... Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosiţe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însîngerat şi căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămaşă şi întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mîinile şi picioarele Domnului şi au leşinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăinţă a tîlharilor şi rugăciunea zdrobitoare a Mîntuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosiţe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morţilor din morminte şi au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigaşi: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decît apostolii, mai pline de rîvnă decît ucenicii, au văzut aruncîndu-se sorţi pentru cămaşa lui Hristos, făcută de mîinile Maicii Domnului, şi au auzit cuvîntul Lui cel mai de pe urmă: Părinte, în mîinile Tale încredinţez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iată cît de mare era rîvna, tăria credinţei, şi bărbăţia sufletului sfintelor femei mironosiţe! Nu se temeau de ostaşii romani atît de sîngeroşi. Nu se înfricoşau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimîntau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă bărbăţia sfintelor femei mironosiţe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de faţă şi vineri seara, la coborîrea Domnului de pe cruce şi, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu şi miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormînt şi au prăvălit o piatră la uşa mormîntului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, adică Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adică sora Maicii Domnului, şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii - adică Duminica - pe cînd răsărea soarele, au venit la mormînt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormîntului? Dar ridicîndu-şi ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi intrînd în mormînt au văzut un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimîntaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.

Şi ieşind, au fugit de la mormînt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintîi a săptămînii (Duminică), El S-a arătat întîi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergînd, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli, care se tînguiau şi plîngeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeţi rîvna mironosiţelor? Bărbăţia şi tăria credinţei lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeţi bărbăţia acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunşi şi încuiaţi într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu şi miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plîngeau şi se tînguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormîntul. Ei aşteptau cu spaimă veşti de la Golgota, iar ele intrînd în mormînt, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunîndu-le: Nu mai plîngeţi! Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, şi au spus apostolilor că Hristos a înviat, nu mai este în mormînt!

Iată cîtă bărbăţie şi credinţă, cîtă tărie şi îndrăzneală la aceste femei. Bărbaţii stau ascunşi şi ele aleargă la mormînt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintîi mormîntul gol de Viaţă şi văd giulgiurile aşezate alături. Nu se tem de întunericul nopţii, nici de ostaşii care străjuiau mormîntul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă şi să sărute sfîntul Lui trup. Femeile mironosiţe sînt cele dintîi, şi cele mai vrednice martore ale răstignirii, morţii, îngropării şi învierii Domnului. Ele sînt primele care vestesc apostolilor şi lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul şi iadul au fost biruite şi raiul s-a deschis.

Unde mai sînt acum femei creştine, iubitoare de Hristos, tari în credinţă şi în fapte bune, ca femeile mironosiţe din Sfînta Evanghelie? Şi totuşi numărul sfintelor femei în Biserica creştină s-a înmulţit, întrecînd uneori pe cel al bărbaţilor.

Să ne gîndim la numărul mare al sfintelor muceniţe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofia cu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Argeş. Mare este şi numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri şi pustietăţi, şi au ajuns vase ale Sfîntului Duh şi făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar cîteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca şi Cuvioasele Parascheva de la Iaşi, Teodora de la Sihla şi multe altele.

Toate aceste cuvioase sînt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosiţe şi rugătoare ale Bisericii pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este ziua femeilor creştine. Ele sînt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decît bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfînt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sînt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sînt întîi la biserică, întîi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite şi model în toate are atîta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sînt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educaţie creştină bună. Sînt atîtea mame care îşi ucid majoritatea copiilor, iar puţinii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu sau îi lasă de capul lor şi ajung să fie o povară pentru familie şi o ruşine pentru societate.

Mamelor, sînteţi mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cît mai mult. Dumneavoastră puteţi contribui cît mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfînt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieşi mîine suflete mari, oameni buni, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi mamele noastre. Gîndiţi-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstraţi neîntinată pentru Domnul cinstea şi buna voastră credinţă pînă veţi dobîndi şi voi calitatea de mame în societate şi în Biserică. La fel şi dumneavoastră văduvelor şi bătrînelor mame, supravegheaţi pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceţi. Mamele tinere au nevoie de exemplul şi de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii şi nepoţii, de rugăciunile, de lacrimile şi mustrarea voastră.

Începeţi toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată şi cu mai multă smerenie şi răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve şi fecioare cinstite şi credincioase, înseamnă pentru ziua de mîine, mai mulţi copii în case, mai mulţi credincioşi la biserici, mai multă pace în familie, mai puţine beţii, divorţuri şi avorturi în lume, mai puţine boli şi lacrimi pe pămînt şi mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat !