O Doamne,n-ai asemănare

O Doamne, n-ai asemănare,
Nici în cer sus, nici pe pământ,
Eşti unic în a Ta lucrare,
Slăvit să fii, o Doamne sfânt.

Acela care crede-n Tine,
Cel ce renunţă la păcat,
Găseşte Doamne Iisuse-n Tine,
Un Prieten bun şi minunat.

Acela care sincer vine,
În inimă să Te primească,
Găseşte-n Tine, bucurie,
Pace şi linişte cerească.

O Doamne, n-ai asemănare,
Eşti bun, milos şi iertător,
Eşti necuprins în bunătate,
Te laud, îţi cânt şi Te ador.
Amin

Dreptul si religia - normele juridice si normele religios-morale

Normele juridice si normele religios-morale

Dreptul natural este inscris in legea firii. Intr-adevar, dupa cuvantul Apostolului neamurilor, "paganii care nu au lege, din fire fac ale legii, acestia, neavand lege, isi sunt lorusi lege. Ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor, care ii invinovatesc sau ii si apara" (Rom. 2, 14-15).

Dreptul natural si legea morala, sadita in inima omului de la creatie, sunt deci afirmate prin puterea ratiunii umane, cu care este harazita fiinta umana, indiferent daca este sau nu una religioasa sau morala.

S-a spus ca vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au facut o "confuzie intre drept si morala...". Dar ca, "spre deosebire insa de celelalte popoare, romanii au depasit aceasta confuzie, dovada ca, inca din epoca veche normele de drept erau desemnate prin intermediul de Jus, iar cele religioase prin termenul de Fas".

In primul rand, trebuie precizat ca - la vremea respectiva - nu se facea distinctie intre normele religios-morale si cele juridice, fiindca ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiasi vointe divine, iar continutul lor nu facea altceva decat sa exprime in precepte moral-religioase aceasta "voluntas Dei", impusa ca "lex vitae" (norma de viata). Apoi, trebuie retinut faptul ca, in epoca veche, la romani, legile au imbracat un vesmant religios atat ca expresie lingvistica, cat si in privinta continutului lor. Intr-adevar, in epoca veche, pana si institutiile juridice, precum contractele, erau incheiate "in forma religioasa". De pilda, "... forma pe care au imbracat-o conventiile pentru a deveni contracte a fost cea religioasa... Cele mai importante contracte in aceasta forma sunt "sponsio" (promisiunea) religioasa si jusiurandum liberti" (juramantul dezrobitului).

Initial, si dreptul international (jus gentium) a avut un caracter religios. Se stie, de pilda, ca la romani, problemele internationale intrau in competenta senatului si a unui colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un "pater patratus", "care avea un rol deosebit in transarea diferendelor, declansarea razboiului, incheierea pacii, a tratatelor de alianta, dupa un anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse intr-un cod cu caracter religios, denumit jus fetiale, cuprinzand primii germeni ai dreptului international".

Un amplu proces de desacralizare a societatii romane, si, ipso facto, o delimitare intre jus si fas a avut insa loc dupa alungarea ultimului rege si instaurarea - republicii, abia in anul 509 i.e.n. Ca o consecinta imediata, "pontifex maximus" si-a pierdut in mare parte atributiile de ordin politic. Putem insa oare vorbi de un asa-zis "cult" al legilor la romani? S-a afirmat de asemenea ca "... in conceptia romanilor primitivi, rurali si superstitiosi, cultul legilor figura alaturi de cultul zeilor, a caror bunavointa era invocata pentru buna desfasurare a raporturilor sociale". Fireste ca nu putem vorbi de un cult al legilor, si cu atat mai putin de un cult paralel - al legilor si al zeilor - ci doar de o sacralizare a legilor. Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerati sursa insasi a legilor, de unde si obligativitatea observarii si aplicarii lor ca porunci divine. Dar, nu trebuie inteles ca aceste legi implicau un cult aidoma celui adus zeilor, si cu atat mai putin deci sa vorbim despre "cultul legilor" si "cultul zeilor", fara sa riscam bineinteles a friza nu atat ignoranta realitatii religioase din epoca primitiva a romanilor, cat mai ales infeudarea gandirii noastre in aria unei mentalitati ideologice, revolute, din asa-zisa "epoca de aur"...

Asadar, in epoca veche, nu putem vorbi de o asa-zisa "confuzie", fiindca, atunci, toate legile divine si omenesti erau considerate ca hotarate sau izvorate din vointa divinitatii, de unde si sintagma uzuala la vremea aceea: "fas est", adica este permis (de zei) sau ingaduit de legi.

Dupa cum se stie, in anul 449 i.e.n., au fost publicate "leges XII tabularum" (legile celor XII Table); gravate in table de arama, ele au fost fixate la vedere. Asadar, de-abia de la aceasta data am putea vorbi de o distinctie intre ceea ce este permis sau ingaduit de zei si ceea ce nu este permis de lege (per legem non licet), desi orice act de supunere fata de vointa legiuitorului roman inseamna inca o supunere fata de vointa Divinitatii. Acest aspect trebuie scos in evidenta si retinut cu atat mai mult cu cat nu cunoastem textul original al legii celor XII Table, fiindca "nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse inca de la inceputul secolului al IV-lea, i.e.n., cand Roma a fost incendiata de catre gali".

Trebuie de asemenea invederat si faptul ca "aceasta lege pe care se sprijina impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogata niciodata. Din punct de vedere formal, ea a fost in vigoare vreme de 11 secole".

Sensul initial pe care il exprima notiunea de "lex", adica de supunere fata de vointa zeilor, a fost intr-adevar exprimata si materializata de legiuitor si in epoca imperiului (27 i.e.n.-565 e.n.), cand, cel putin in epoca principatului (27 i.e.n. si 284 e.n.), intreaga putere a fost concentrata in mainile imparatului, conducatorul autocrat al statului, cel "sfant" (Augustus), venerat in virtutea alegerii sale prin vointa zeilor. De altfel, in aceasta perioada, desi senatul si vechile magistraturi supravietuiesc, "ele nu sunt altceva decat un paravan in spatele caruia se camufleaza monarhia", institutie pe care romanii de odinioara o considerau - ca si alte popoare din vremea respectiva - voita de Divinitate, de unde deci si legea e dictata de aceasta nu era finalmente altceva decat expresia vointei divine.

De o reala distinctie intre "fas" si "lex", nu putem vorbi decat de-abia din secolul al IV-lea, cand religia crestina devine religia Imperiului roman (anul 380). Imparatul a continuat sa fie insa considerat "Unsul lui Dumnezeu" (cf. can. 69 Trulan) pana la prabusirea imperiului roman, de rasarit (bizantin), in anul 1453, de unde, ideea a fost de altfel transferata in toate statele din Europa, inclusiv la romani, iar legile au continuat sa fie emise in numele Divinitatii si al legiuitorului, alias, imparat, domnitor, principe etc.

Macar si din aceste succinte precizari ne putem asadar da seama ca este impropriu a vorbi de o asa-zisa "confuzie" intre "drept" si "morala" sau de o desasire a acestei confuzii prin vehicularea celor doua notiuni, "fas" si "lex", fiindca, despre un adevarat divort intre sacru si profan nu putem vorbi decat in epoca moderna, dar, si atunci, acesta a fost partial, si nu pretutindeni. Ca el nu s-a consumat in totalitatea lui, ne-o arata pana astazi practica pe care o intalnim in unele sali de tribunale din Europa sau dincolo de ocean, unde juramantul pe Biblie sau in numele Divinitatii este inca o realitate. Deviza, "In God we trust", certifica si ea aceeasi credinta in Legiuitorul Suprem!

Aceiasi specialisti in dreptul roman afirma ca,"... in textele clasice, cu deosebire in scrierile jurisconsultilor, se reflecta vechea confuzie dintre drept, pe de o parte, morala si religie, pe de alta parte".

In primul rand trebuie sa precizam ca nu este vorba de o asa-zisa "confuzie" intre numele juridice si cele moral-religioase, ci de o exprimare veridica a conceptiei acestor popoare despre ideea de drept, si, ipso facto, a conceptiei lor despre raportul intre divinitate si om. De altfel, gandirea romanilor, despre drept, a fost chintesentiata in acele rostiri despre natura si rostul dreptului, exprimate de jurisconsulti in acele formule lapidare si concise, unice, care adeveresc de fapt ca, pentru ei, principiile dreptului si ale moralei isi au un izvor comun. Aceasta realitate ne-o confirma atat Celsus, cat si Ulpianus. Pentru Cels, de pilda, conform caruia ' "jus est ars boni et aequi" (dreptul este arta binelui si a echitatii), cuvantul drept are atat un sens moral, cat si juridic. De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se ingemaneaza - in rostirea sau definirea lor - cu cele de natura morala in chip osmotic si organic. Intr-adevar, pentru el, "Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere" (principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod cinstit, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau).

Dupa parerea unor specialisti, in teoria dreptului roman, in definitia lui Ulpian aflam ca "un principiu de morala este pus alaturi de doua principii juridice, caci, daca a nu vatama pe altul si a da fiecaruia ce este al sau sunt principii de drept, a trai in mod onorabil (sic) este un principiu moral".

Or, dupa cum se poate lesne constata, in definitia lui Ulpian nu putem insa identifica "un principiu de morala,...", pus alaturi de doua principii juridice, asa dupa cum afirma respectivii romanisti, ci trei principii cu un fond comun, si mai precis, cu un continut moral-juridic. De altfel, a nu vatama pe altul este inainte de toate un principiu al legii morale - consfintit si de Legea Decalogului (Exod 20, 1-17) - si apoi un principiu invesmantat in rostirea juridica. Tot un principiu moral - inainte de a fi unul de natura juridica - este si a da fiecaruia ce este al sau. Iata de ce, si in celebra definitie a lui Ulpian trebuie sa vedem o exprimare fericita a ambelor principii, atat juridice si morale, care, la vremea respectiva, defineau insasi conceptia romanilor despre relatia intre sacru si teluric, de unde si obligativitatea "divanarum atque humanorum notitia" (cunoasterii lucrurilor divine si umane), si, ipso facto, "a ceea ce este just si a ceea ce este injust" (insti atque injusti) (Ulpian, in Institutele lui Justinian, cartea intai, titlul intai).

De altfel, din definitia aceluiasi celebru jurisconsult roman, Ulpian (sec. II), rezulta in chipul cel mai graitor posibil ca insasi stiinta dreptului este "justi atque injusti scientia" (stiinta a ceea ce este drept si nedrept). Or, pentru a distinge intre ceea ce este drept si nedrept - atat conceptual, cat si faptic - presupune intai de toate a avea o conceptie bine definita despre ceea ce este moral si imoral, bun si rau, permis si nepermis etc, adica in conformitate cu preceptele legii morale naturale. Iata, asadar, ca si din aceasta definitie a lui Ulpianus trebuie sa retinem aceasta legatura organica, intrinseca, care exista intre legea morala si legea juridica, si de care trebuie tinut seama atunci cand evaluam, categorisim sau judecam fapta umana, si nu s-o raportam doar la aspectul ei social.

Ca pana si un drept "politic" trebuie sa tina seama de principiile enuntate de "legea religios-morala", ne adeveresc chiar si unii teoreticieni ai dreptului, pentru care "statul" este "o persoana morala politico-teritoriala".

Fireste, normele morale nu au o valoare juridica, si nici nu opereaza prin masuri coercitive (de constrangere). Si, totusi, ele au un caracter obligatoriu pana si in dreptul international, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.

Principiile legii morale influenteaza de altfel toate ramurile dreptului international, civil, penal etc. De pilda, "morala internationala" - indiferent de ce principii religioase ar fi ea strabatura (mozaice, budiste, crestine, islamice etc.) -"influenteaza dreptul international, in sensul ca tot mai multe reguli ale moralei si echitatii, fiind respectate de state, au imbogatit dreptul international, transformandu-se in reguli ale sale. Incalcarea regulilor moralei si echitatii exercita, dimpotriva, o actiune negativa asupra dreptului international. Invers, respectarea dreptului international - scrie prof. I. Diaconu - asigura promovarea unui element de moralitate in relatiile dintre state, in care si valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate".

Sub aspectul sau vazut, de institutie umana, Biserica crestina a avut si are si ea nevoie - pentru indeplinirea misiunii sale - de norme juridice. De aceea, "mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului sau, se supun in parte formelor de drept... Din atingerea cu statul pe de alta parte - scria un canonist ortodox, roman, la sfarsitul secolului al XlX-lea - cum si din contactul unei biserici cu alta rezulta iarasi oarecare raporturi, care trebuie stabilite dupa principii de drept". Dar, Biserica, fiind o institutie divino-umana, cu caracter spiritual, "legile ei, bazate pe drept, au putere obligatorie, nu insa si constrangatoare ca legile civile,...". De aceea, din punct de vedere al caracterului legilor, "dreptul bisericesc isi intemeiaza autoritatea sa pe partea morala a actiunilor...", si nu pe aspectul coercitiv (constrangator), ca legile civile. De altfel, trebuie stiut ca, in Biserica, orice infractiune se judeca mai intai ca pacat, si, dupa gravitatea acestuia, se apreciaza si gravitatea infractiunii, de unde deci si evaluarea acestuia prin prisma legii moral-crestine.

Dupa cum se stie, la romani, notiunea de "lege" a avut - printre altele - si sensul de "credinta religioasa, crestina, ortodoxa".

In rostirea romaneasca, cuvantul "lege" a fost preluat din latinescul "religio", care exprima - in deslusirea data de C. Noica - "a lega dinauntru, prin credinta si constiinta", ceea ce la romani se transmisese prin legea nescrisa, adica prin "mos" (obicei). Nu este deci intamplator faptul ca atunci cand au aparut Colectiile nomocanonice (Pravilele Tarii), romanii le-au numit "legea dumnezeiasca" sau "legea lui Dumnezeu". Fireste, cu o asemenea conceptie despre lege, cat de departe erau romanii nostri, autentici, de cei care, in epoca regimului comunist, incercau sa-i indoctrineze ca religia "... constituie o reflectare falsa, denaturata, fantastica a realitatii naturale si sociale.

Spre deosebire de drept - care asiguta respectarea normelor juridice, inscrie in legi, prin forta de constrangere - morala asigura respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise, prin obicei, prin traditii seculare. Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate si relatiile morale dintre oameni, care au gasit in credinta lor religioasa suportul si criteriul judecatii faptelor lor. Dar, aceiasi doctrinari ai "religiei" marxiste tineau sa ne invete ca, "in opozitie cu conceptiile nestiintifice (sic) care explica originea si esenta moralei prin "vointa divina", "spiritul absolut" sau "natura umana eterna", marxismul a dovedit ca morala are o origine si esenta sociala... Morala comunista, morala clasei muncitoare (sic), reprezinta - conchideau ei - treapta cea mai inalta a progresului moral al omenirii".

Nu de mult, un specialist in dreptul administrativ roman, considera si el, cu indreptatire, ca nu putem vorbi despre "redresarea morala a tari fara redresarea morala a guvernarii si a administratiei, iar acestea din urma - remarca Domnia Sa - nu sunt posibile fara elite profesionale si alese caractere". De unde si exprimarea convingerii sale ca "... cei care vin spre facultatea de drept, spre "studiul "dreptului despre cetate", sunt oameni cu alese trasaturi morale, constienti de rolul lor in procesul redresarii nationale". "Fiat"!

Iata, deci, si printre teoreticienii dreptului romanesc, constientizarea faptului ca, fara principii morale, insusite si aplicate atat de guvernanti, cat si de cei care sunt chemati sa imparta sau sa apere dreptatea (justitio), nu putem ajunge la o redresare morala a natiei romane si, ipso facto, a guvernarii Statului.

Asadar, legatura osmotica intre drept si morala, intre ce este drept si ce este bine (bun), intre drept si religie etc. este adeverita nu numai de realitatea istorica a vietii umane, de ieri si de azi, cat si de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci si concluzia fireasca: nu trebuie sa existe drept fara morala, fara afirmarea principiilor unei morale umaniste, sanatoase, care sa aiba intotdeauna in vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului, asa cum sunt ele de altfel prevazute si de legea morala, de sorginte biblica, iudeo-crestina, si cerute si de drepturile universale ale omului, apreciate ele insele ca o "religie" a omului de azi si de maine.

Trebuie sa pastram insa masura realitatii noastre si sa nu credem ca, in lumea juristilor romani, va fi usor sa se vorbeasca despre drept si religie, despre raportul intre legea juridica si legea religios-morala etc, fiindca cei infeudati unei gandiri potrivnice, de dinainte de decembrie 1989, continua sa gandeasca inca la asa-zisele "raporturi de drept civil si de drept muncitoresc,...", si sa considere ca proprietatea privata ar fi incompatibila cu proprietatea de stat, asa cum au prevazut de altfel si Constitutiile din 1948, 1952 si 1965. Nu este deci de mirare nici faptul ca, si in Constitutia din 1991, reglementarile constitutionale in privinta proprietatii lasa de dorit. Cei care au participat la formularea ei admit de altfel ca, in textul acesti Constitutii,"... se vorbeste despre doua forme de proprietate: a) proprietatea privata si b) proprietatea publica, fata de care statul nu are aceeasi pozitie,...", fiindca aceasta din urma are "ca titular -justifica respectivii - fie statul, fie unitatile administrativ-teritoriale".

Printre altele, in manualele destinate studentilor Facultatii de Drept se mentioneaza ca cel care a contribuit "la desprinderea dreptului international de morala si teologie" a fost juristul italian A. Gentilis, profesor de drept la Oxford (1552-1608), care a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic ("Despre legatii"). Apoi, ni se spune ca Hugo Grotius (1503-1645), socotit parintele stiintei dreptului international, a eliminat "elementele teologice si de morala" din dreptul international, facand "sa decurga dreptul natural din ratiunea umana,...". Or, prin pacea de la Westfalia (1648) se stabilea principiul "cujus regio ejus religio" (cui ii apartine domnia ii apartine si religia), afirmandu-se astfel inca pe o anumita vreme starea de coabitare a elementului teluric cu cel religios, si implicit, a dreptului international cu morala religioasa.

In loc de concluzii la aceasta succinta prezentare a raportului dintre legea de drept si legea morala, tinem sa amintim ca la noi, la romani, "legea romaneasca" - de care fac mentiune expresa Pravilele Tarii (de la Govora, 1640; de la Targoviste, 1652 etc.) - presupunea intai de toate observarea si aplicarea legii moral-crestine, asa cum era ea prevazuta de Revelatia neo-testamentara. Mai mult, stim ca odinioara, in Tarile Romane, Domnitorii n-au avut asupra-le decat "pe Dumnezeu si legea", adica legea dumnezeiasca (religios-crestina), si legea omeneasca; nomo-canonica (de Stat si bisericeasca), ambele rezultate insa dintr-o vointa sinergetica (divino-umana).

O lege seculara - nationala sau internationala - care nu tine seama de principiile legii morale, universale, vadeste in mod graitor ca autorii ei sunt in divort total cu Creatorul lor, si ca s-au departat de gandirea Lui. Or, "cand mintea se desparte de gandirea lui Dumnezeu, omul devine sau demon sau animal... Mintea, despartindu-se de gandirea lui Dumnezeu - spunea un anahoret din secolul al IV-lea - cade in mod necesar in pofta si manie... Si pofta-i animalica, iar mania draceasca".

Fireste, si noi, cei de astazi, ne-am putea intreba: oare sentinta pronuntata printr-o hotarare judecatoreasca, care nu tine seama de principiile elementare ale unei legi morale, unanim-universale, se afla uneori si ea sub impactul acestei manii si instrainari de gandirea lui Dumnezeu ?!

Pentru ca principiul moralitatii, al interioritatii, proclamat odinioara de Socrate, sa devina constiinta generala, a avut nevoie de timp. Fara indoiala, de timp vom avea si noi nevoie pentru ca principiile moralei sa devina o constiinta civica, al carei spirit sa se exprime bineinteles si in legile cetatii. Fireste, de-abia atunci vom putea vorbi si de o respectare si aplicare a legilor ca stare si constiinta civica si juridica, luminata si de principiile religios-morale enuntate de "Cartea sacra" a iudeo-crestinilor, adica Biblia, pe care "marile literaturi europene" au cunoscut-o inca din zorii afirmarii lor, si in care si neamul nostru si-a gasit insasi trezvia "constiintei nationale romanesti".

Rugăciune şi lucrare pentru unitatea Bisericii

Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei. (Ioan 17, 1-13)'

În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, prin conglăsuirea episcopilor Bisericii din toată lumea. Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe este săvârşită de către Biserică prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, Cel ce în ziua Cincizecimii a constituit Biserica lui Hristos, fiind trimis în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

Deci, Duminica a şaptea după sărbătoarea Sfintelor Paşti, numită şi Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, este consacrată mărturisirii dreptei credinţe şi unităţii Bisericii. În primul rând, dreapta credinţă înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Combătând pe ereticul Arie, care învăţa că Dumnezeu adevărat este numai Tatăl, Fiul nefiind Dumnezeu adevărat, ci doar o făptură îndumnezeită, cei 318 Sfinţi Părinţi, adunaţi în Sinodul I Ecumenic de la Niceea, au mărturisit că Iisus Hristos este 'Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit'.

Deşi S-a înălţat întru slavă la ceruri, totuşi Hristos rămâne pururea prezent în Biserica Sa

Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: 'Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului' (Matei 28, 20). Aceasta înseamnă că şi urmaşii Apostolilor, adică episcopii, vor fi sfinţiţi şi întăriţi în întreita lor lucrare de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul Adevărului şi al unităţii sau al comuniunii. Prin lucrarea Lui, Sfinţii Părinţi de la Niceea au salvat unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei preotului Arie din Alexandria. Duhul Sfânt a făcut ca tot din Alexandria Egiptului să fie şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc, adică dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Dar nu numai un singur Sfânt Părinte trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi dumnezeirea Lui, ci glasul păstorilor celor mulţi, al celor care au rămas statornici în adevărul credinţei şi în comuniunea Bisericii, episcopi care apărau clerul şi credincioşii pe care îi păstoreau, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic, Iisus Hristos (cf. Ioan 10, 11). Printre aceştia s-au arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima, dar statornic în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget, purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită a unei cărămizi, taina Preasfintei Treimi. Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget prin acelaşi Duh Sfânt, devenind astfel adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi, spre a călăuzi pe oameni pe calea mântuirii.

Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii drept-măritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum să păstrăm unitatea Bisericii, prin dreapta credinţă în Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus, rostită după Cina cea de Taină şi înaintea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: 'Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi' (Ioan, 17, 11).

Deci, cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne învaţă că dreapta credinţă nu se păstrează şi nu se învaţă de către unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire şi de vieţuire cu Biserica. Cu alte cuvinte, dreapta credinţă se păstrează în Biserică şi de către Biserică, iar Sfântul Sinod este glasul Bisericii luminat de Duhul Sfânt, pentru a mărturisi dreapta credinţă şi a păstra astfel comuniunea vie cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii veşnice. Dacă ne rupem de Sfânta Biserică, nu mai suntem dreptcredincioşi şi dreptmăritori creştini, deoarece numai în comuniunea Sfinţilor din toate timpurile se păstrează dreapta credinţă mântuitoare şi sfinţitoare. De aceea, un episcop ortodox nu poate fi hirotonit de către un singur episcop, ci de către cel puţin trei episcopi care au confirmat mărturisirea lui de credinţă ortodoxă, ca să se arate astfel legătura acestui nou episcop cu întreg episcopatul ortodox din lume, cu Biserica Ortodoxă întreagă. De asemenea, oricât am fi de inteligenţi sau de învăţaţi, niciodată nu trebuie să interpretăm singuri, de capul nostru, Sfânta Scriptură, ci împreună cu Sfânta Biserică, împreună cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii din toate veacurile şi din toate locurile, împreună cu toţi păstorii sufleteşti, episcopii şi preoţii ortodocşi care păstoresc sau îndrumă comunităţile creştine pe calea mântuirii.

Unitatea Bisericii se păstrează în comuniunea sfinţilor şi are ca scop sfinţirea vieţii

Unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt, spre slava Preasfintei Treimi. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleiaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul Iisus Hristos a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (cf. Ioan 17, 17). La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, din Sfânta şi Marea Joi, Hristos-Domnul va adăuga, în ziua următoare (Sfânta şi Marea Vineri), Jertfa Sa de pe cruce, prin care 'S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr' (Ioan 17, 19). Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (cf. Ioan 17, 20) n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite, lovesc necurmat corabia Bisericii. Astfel înţelegem rostul alăturării în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, 'una' şi 'sfântă', care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, 'Duhul Adevărului' şi al unităţii 'în legătura păcii' (cf. Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Preasfintei Treimi.

Scopul apărării dreptei credinţe este dobândirea vieţii veşnice

Mântuitorul Iisus Hristos spune că 'aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis' (Ioan 17, 3). Deci, Mântuitorul Iisus Hristos arată că scopul credinţei este viaţa veşnică. Aşadar, ceea ce primim noi prin mărturisirea dreptei credinţe este mântuirea sau viaţa veşnică. Viaţa veşnică se caută încă din timpul vieţii pământeşti. Viaţa veşnică nu este viaţa de după moarte, cum greşit se înţelege uneori. Viaţa veşnică este viaţa omului trăită în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta.

În acest sens, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă mărturisim dumnezeirea lui Hristos intrăm în legătură spirituală cu El. Iar dacă ne unim cu Hristos, Izvorul Învierii şi al vieţii veşnice (cf. Ioan 11, 25-26), prin credinţă, rugăciune, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi fapte bune, ne mântuim, adică dobândim viaţa veşnică. Însă dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, atunci tot ceea ce a făcut El pentru noi nu este lucrare mântuitoare sau dătătoare de viaţă veşnică, deoarece numai Dumnezeu Cel veşnic poate să dăruiască oamenilor viaţă veşnică. De aceea, în rugăciunea Mântuitorului pentru unitatea Bisericii, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, se spune că Dumnezeu Tatăl I-a dat Fiului puterea să dăruiască viaţă veşnică celor ce cred în El: 'I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui' (Ioan 17, 2). Deci Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, S-a făcut Om ca să dăruiască oamenilor viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Atanasie al Alexandriei, mare apărător al credinţei ortodoxe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu poate îndumnezei pe om. Dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic, ci un om oarecare, El nu poate dărui oamenilor viaţa veşnică. Iată de ce lupta pentru dreapta credinţă este luptă pentru mântuire sau pentru dobândirea vieţii veşnice. Nu orice credinţă este mântuitoare, ci numai dreapta credinţă sau credinţa ortodoxă, care înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos şi unirea cu El, întrucât El este nedespărţit de Tatăl şi de Sfântul Duh. Astfel, prin Iisus Hristos ne împărtăşim haric de viaţa, iubirea şi bucuria Preasfintei Treimi, 'căci prin El avem apropierea către Tatăl, într-un Duh' (Efeseni 2, 18).

Crezul ortodox, sinteza dreptei credinţe a Bisericii lui Hristos

Această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti, ne cheamă să păstrăm dreapta credinţă, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai tulburată şi mai rătăcită din punct de vedere spiritual. Ea ne cheamă să mărturisim Crezul ortodox aşa cum ni l-au lăsat nouă moştenire Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, şi cei de la Sinodul al II-lea Ecumenic, care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381, când s-a formulat partea a doua a Crezului ortodox, pe care îl rostim la Botez şi la fiecare Sfântă Liturghie, întrucât reprezintă credinţa noastră ortodoxă în formă concentrată. Această credinţă apostolică, formulată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două sinoade ecumenice, iar apoi tâlcuită de Biserică în cărţile de slujbă şi în cărţile de teologie, este lumina vieţii creştine şi temelia mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. Însă pentru a păstra dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe trebuie să cunoaştem bine Crezul ortodox, să îl învăţăm pe de rost, noi şi copiii noştri. De asemenea, trebuie să avem în casele noastre cartea numită 'Învăţătura de credinţă ortodoxă' sau 'Catehismul', care se tipăreşte mai des tocmai pentru a cunoaşte mai bine credinţa noastră ortodoxă şi modul de a trăi duhovniceşte în Biserică şi în societate. Deci Duminica a şaptea după Paşti ne îndeamnă să păstrăm dreapta credinţă, să îi creştem pe copiii şi pe tinerii noştri în dreapta credinţă, să nu ne lăsăm amăgiţi de rătăciri, de tot felul de grupări religioase care caută să-i rupă pe ortodocşi de Biserica Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi să-i atragă la gruparea sau comunitatea lor, deşi aceasta a pierdut 'credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna' (Iuda 1, 3).

În concluzie, înţelegem că dreapta credinţă este temelia mântuirii noastre, a dobândirii vieţii şi fericirii veşnice. Iar dacă pierdem dreapta credinţă, pierdem darul vieţii veşnice, întrucât pierdem certitudinea sau lumina drumului celui adevărat al mântuirii. Dreapta credinţă ne cheamă însă şi la dreapta vieţuire, adică ne cheamă la pocăinţă pentru păcate şi la ridicarea din păcate, la creşterea în virtuţi, la fapte bune de milostenie şi de ajutorare a semenilor noştri. Dreapta credinţă ne cheamă şi la o dreaptă lucrare misionară, aceea de-a transmite Evanghelia iubirii Mântuitorului Iisus Hristos, prin cuvânt şi faptă, generaţiei viitoare, copiilor şi tinerilor, prin educaţie religioasă în familie, în biserică şi în şcoală.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi ale tuturor Sfinţilor, să păstrăm dreapta credinţă ca fiind cel mai mare dar spiritual al vieţii, să creştem în ea şi în sfinţenia pe care ne-o dăruieşte ea, cu nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Un interviu extraordinar cu unul dintre părinții bizantinologiei, materie care a deschis ochii în Apus asupra Ortodoxiei: Sir STEVEN RUNCIMAN – Cavalerul Bizantinologiei

Despre studiile de bizantinologie, Sf. Munte, Ortodoxie și actulitatea ei în Apus și despre vocația ei salvator profetică universală în epoca post-creștină și neopagână a lumii apusene (și nu numai) astăzi aflăm de la un om care a iubit Ortodoxia și tezaurul spiritual și cultural bizantin și al cărui nume celebru se găsește pe coperțile multor cărți care au făcut epocă, între care Căderea Constantinopolului - destul de citită și în Romania. Impresionează și observațiile la adesea deschiderilor pe care le-au avut bizantinii la adresa misiunii la popoarele europene încă neîncreștinate. Spre deosebire de Roma (viitorul „romano-catolicism”), bizantinii înțelegeau necesitatea de a asuma lingivistic mesajul creștin. Menționam că Vaticanul a renunțat la obligativitatea limbii latine în cult de abia după Conciliul II Vatican, deci de la mijlocul anilor ’60 ai deceniului XX.

Un interviu prin care descoperim modul în care se poate face misiune ortodoxă eficient la nivel academic, dar și despre valorile noastre pe care nu le apreciem îndeajuns și ajung să le apreciezii străinii în timp ce noi ne uităm cu mult complex de inferioritate la ei! Un interviu despre cum frumusețea Bizanțului Ortodox atrage spre Ortodoxie pe mulți.

Este un adevăr tragic faptul că lumea apuseană, nu numai cea academică, ci societatea în general, ignora până nu de mult Imperiul Roman de Răsărit, creându-i și un nume artifical, cel de Bizanț, nume cu care am fost îndoctrinați și noi. Geneza acestei titulaturi, din câte se știe, ar fi catolică și datează de aproape cinci secole, adică de după căderea Bizanțului. Prin urmare, dacă cineva s-ar întoarce în timp în chip minunat și le-ar vorbi „bizantinilor” spre „Imperiul Bizantin”, aceștia nu ar înțelege bine despre ce este vorba – pentru că ei se numeau pe sine romani, ρωμαίοι, respectivi Imperiu Roman – Ρωμαϊκή Αυτοκρατορία. Catolicismul nu a avut niciodată interesul să arate că romanitatea a fost uzurpată de popoarele germanice în preajma „Marii Schisme”. EI a vrut să se prezinte în mod mincinos pe sine ca păstrător al valorilor autentic creștine („katholik” fiind echivalent în semnificație cu „orthodox”) și al măreției împărăției romanilor extinsă la oikoumene, adică pretutindeni. În mod asemănător, în Apus se vorbește despre „Marea Schismă”, deși „ruptura” de Roma nu s-a făcut doar din vreo ceartă omenească legată de jurisdicții, orgolii omenești, diferențe culturale (cum greșit încearcă să prezinte relativiștii dogmatic de astăzi), ci din motive dogmatice legate de erezia trinitară Filioque. Marea Schismă sau Marea Ruputură (σκιζειν = a rupe) a fost, de fapt, o mare cădere/apostazie din Biserica a Vaticanului și celor care cugetau ca ei (anathema de la 1954 este dată pe ereziile Papei și a celor care cugetau ca el; nu pe o Biserică anume, ci pe cei care cugetau erezia; de aceea, așa zisa ridicare reciprocă a anathemelor, făcută acum mai bine de 40 de ani de Patriarhul Ecumenic Athenagoras și „Papa” Paul al VI-lea, nu are nicio valoare orthodoxă, pentru că nu se poate dezincrimina o erezie, nu se poate ridica condamnarea sinodală ortodoxă asupra unei erezii, ci se poate ridica doar deasupra persoanei condamnate – iar aceasta numai în cazul în care persoana sau persoanele se pocăiesc de erezia lor și revin în Biserică – ceea e nu este cazul cu papismul, ci din contra, acesta a adăugat erezie la erezie, chiar și în epoca modernă). Desigur, după cum probabil știți, nu tot Apusul a urmat căderii Romei. Spre exemplu Anglia Ortodoxă a stăruit în comuniunea cu Răsăritul, până când papa, la puțini ani dupa 1054, l-a îndemnat pe Wilhelm Cuceritorul să invadeze Anglia (țară ce păstra un sistem bizantin și în organizare și relațiile dintre Biserică și Stat) pentru a o reintroduce sub jurisdicția Vechii Rome căzute în eres (în acest sens este revelatoare parcurgerea cărții lui Vladimir Moss, Căderea Angliei Ortodoxe, Ed. Egumenița & Cartea Ortodoxă, 2010 – o carte ne băgată în seamă îndeajuns sau, poate, ignorată cu scop!?). Și se pare că nu este singurul exemplu, ci ar mai fi și o parte din penisula Iberică, mai precis Portugalia de astăzi – deci tot o zonă aflată cumva mai la margine, mai departe de influența directă și nocivă a papalității. Din câte se știe, a existat rezistență la erezia Filioque în diferite locuri din Apus, altele decât cele menționate, rezistență continuată până în secolul al XII-lea. Ar fi interesant ca cineva să se ocupe de acest domeniu, iar cine știe ceva în plus, să ne semnaleze și nouă!

Și, Doamne ajută ca Ortodoxia să se extindă nu numai în Apus, dar în întreaga lume – așa cum „profețește” Sir Steven! Numai sa fie cine să facă această misiune! O Biserică ce și-a pierdut vocația misionară este o Biserică ce nu mai are bucuria de a-L împărtăși pe Hristos și altora, adică nu mai are deplin bucuria împărtășirii din El pur și simplu. Iar acea Biserică, sau acele persoane arată că nu au înțeles cu Adevărat Evanghelia lui Hristos, căci însuși termenul Evanghelie, adică Vestea ce Bună, chemă pe toți și la vestirea altora, a tuturur!

În acest sens, recomandăm și blog-ul de susținere a misiunii, adică a apostolatului ortodox intern și extern numit simbolic „Misiune în Africa”, care a postat săptămâna trecută, cu ocazia prăznuirii unui mare apostol ortodox contemporan, Sf. Nou Ierarh Nicolae al Japoniei, cel „Întocmai cu Apostolii”, un extrem de interesant articol: (http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/02/04/sinaxarul-sfintilor-apostoli-contemporani-3-februarie-sfantul-nicolae-cel-nou-luminatorul-japoniei/)

Iată mai jos interviul cu sir Steven Runciman, publicat de site-ul Pemptousia al prietenilor Sfintei Mănăstiri Vatopediu, site pe care, de asemenea, îl recomandăm cu căldură:

Sir Steven Runciman – Cavalerul Bizantinologiei

În ultimul interviu pe care l-a acordat revistei Pemptousia, marele bizantinolog Steven Runciman a vorbit despre primii săi ani de studiu, despre opţiunile sale ştiinţifice, despre prezenţa şi rolul ortodoxiei în Europa şi în lume. Ba chiar şi despre vechea Elladă, despre arta bizantină, despre Sfântul Munte şi despre biserica romano-catolică.

Interviul a fost acordat în 14 august 2000, pe când se găsea la Mânăstirea Vatopaidi, unde a fost găzduit în sejurul său de trei zile prin Sfântul Munte, cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, în vederea inaugurării noii sacristii a Mânăstirii Vatopaidi.

Sir Steven Runciman, acordând prezentul interviu redactorului-şef al revistei Pemptousia, Konstantínos Anghelídis

Pemptousia: Când aţi ajuns prima oară în Sfântul Munte ?

Sir Steven Runciman: În 1936 se întâmpla să călătoresc cu o corabie spre Kavála, şi ne-am apropiat de o coastă a Sfântului Munte. Monahii ne-au acostat cu bărcile lor, să ne ajute. Aş fi putut să cobor pe plajă, dar căpitanul a insistat că trebuie să ne continuăm drumul spre Kavála, şi m-a împiedicat. M-am enervat foarte tare pe el şi i-am zis câteva într-o greacă perfectă. Ştiţi, când mă enervez, vorbesc greceşte fără greşeli… În 1952 am făcut prima vizită în Sfântul Munte, dar a fost foarte scurtă. A urmat o a doua, în aceeaşi decadă, dar eram îngrijorat, toate păreau să fie în paragină. Mai târziu, când am revenit, a fost uimitor să constat că există o vie mişcare de renaştere; am o foarte mare bucurie şi satisfacţie să fiu aici, îmi restabileşte încrederea în firea omenească iubitoare de Dumnezeu.

P.: Care a fost motivul adevărat care v-a făcut să vă ocupaţi aproape întreaga viaţă cu studiul civilizaţiei bizantine ?

S.S.R.: Motivele sunt amestecate. Când eram de 7 – 8 ani, am început să învăţ greaca veche, căci îmi plăcea greaca clasică. Concomitent, am fost fermecat de Evul Mediu şi nimeni, aproape, nu se preocupa de Grecia medievală. Astfel, am hotărât să mă interesez în principal de elenismul medieval: Grecia şi ţările balcanice învecinate, precum şi cruciadele, care s-au dovedit pe de-a-ntregul catastrofale, ducând la ruina statului roman răsăritean şi subjugarea creştinismului răsăritean.

Sir Steven Runciman şi Egumenul Sfintei Mari Mânăstiri Vatopaidi, Arhimandritul Efrem

P.: Aţi cunoscut pe cineva care să vă ajute să vă specializaţi în studii bizantine ?

S.S.R.: Când mi-am început eu studiile, cel mai important bizantinolog era profesorul J.B. Bury, academician, care la început se preocupase de Grecia Clasică şi mai apoi de Bizanţ. Dar era un singuratic şi nu dorea să aibă studenţi. De asemenea, nu i-a plăcut că s-a obligat să mă ia ucenic. Reuşeam foarte greu să mă întâlnesc cu el. Prima oară l-am cunoscut la biroul lui din Cambridge: el era profesor de istorie acolo, deja faimos, şi a încercat mult să mă descurajeze. La sfârşitul întrevederii mi-a spus că-mi voi pierde timpul studiind Europa de Est şi perioada medievală, cu excepţia cazului în care aş fi cunoscut limbi slavonice. S-a nimerit să fi învăţat singur ruseşte. În cele din urmă, s-a obligat să mă accepte. Cu toate acestea, nu era totdeauna uşor de găsit. Din pricina bătrâneţii şi a stării de sănătate, lipsea de la birou. De aceea, îi trimiteam note scrise şi întrebări acasă, iar acelea nu ajungeau în veac în mâinile lui. Mai târziu, cineva mi-a menţionat că nici doamna Bury nu era de părere ca soţul ei să se preocupe de asemenea chestiuni, şi, de aceea, arunca tot ceea ce eu îi trimiteam. Cu timpul, însă, am aflat că în fiecare dimineaţă se plimbă pe jos, la marginea Cambridge-ului şi l-am pândit. Bineînţeles, îi plăcea să aibă companie în plimbarea lui. Îl însoţeam cu carnetul de însemnări în mână şi punându-i întrebări. Avea, într-adevăr, cunoştinţe vaste şi minte ageră. Nu avea niciodată nevoie să consulte texte şi studii, totdeauna ştia să dea un răspuns. În cazul în care nu-şi amintea sau uita ceva, îmi trimitea ulterior răspunsul ştiinţific. Din nefericire, a fost primul şi singurul meu profesor. După o vreme, m-am îmbolnăvit eu şi am plecat de la Cambridge. Mai târziu, când m-am reîntors, murise. De atunci încolo am fost nevoit să avansez pe cont propriu.

P.: Ce ştie astăzi europeanul de rând despre Bizanţ ?

S.S.R.: Europeanul de rând începe să cunoască mai multe, căci astăzi sunt mulţi bizantinologi. În Marea Britanie, în fiecare an organizăm un congres de bizantinologie cu o largă participare a celor interesaţi. De asemenea, în universităţile noastre, studenţii arată un mare interes faţă de acest subiect. Şi pe continent, în Franţa şi în Germania, au existat dintotdeauna şcoli de bizantinologie, chiar dacă mai restrânse, dar am convingerea că şi acolo interesul este în creştere. În America există o fundaţie pentru studii, foarte bine înzestrată, în Washington DC, la Dumbarton Oaks. Acest institut a fost fondat de o americană milionară care era, literalmente, îndrăgostită de Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Când am întâlnit-o prima oară, era soţia unui ambasador american. Ne-am întâlnit mai târziu la Londra, a luat masa împreună cu părinţii mei. M-a întrebat cu ce mă ocup şi eu i-am răspuns: „Sunt bizantinolog”. Mi-a spus că aceasta era ceva ce o interesa foarte mult şi că intenţiona să fondeze acel institut la Dumbarton Oaks. De aceea, pe durata îndelungatei mele vieţi, am văzut Bizanţul fiind considerat ca un subiect obscur şi necunoscut, pe când azi, având mulţi ucenici, am convingerea că va deveni din ce în ce mai cunoscut.

“Personal, cred că anumite mozaicuri bizantine sunt mai presus decât statuile din epoca clasică”. În imagine, mozaic din Catholicon-ul Mânăstirii Vatopaidi, sec. al XII-lea.

P.: Cum este percepută civilizaţia bizantină de către europeni şi americani ?

S.S.R.: Până în prezent, această civilizaţie nu a pătruns foarte adânc în conştiinţa lor. Totuşi, la anumite universităţi, acest subiect nu mai este unul pe deplin ignorat sau desconsiderat. Din contră, este ceva ce se află în plină dezvoltare, în vreme ce în epoca mea era complet ignorat. Această convingere mă mulţumeşte şi îmi dă încredere în viitor.

P.: Cum văd oamenii de mentalitate occidentală Sfântul Munte ?

S.S.R.: Mi se pare că pentru ei este un loc enigmatic, şi cu siguranţă, femeile nu înţeleg aproape nimic despre Sfântul Munte. Fireşte, cei ce-l vizitează se întorc entuziaşti, iar pe Prinţul Charles l-aţi uimit cu totul, e foarte dornic şi foarte bucuros să vă viziteze.

P.: Recent a stat 3 zile la Vatopaidi.

S.S.R.: Da, s-a prefăcut că e reţinut de vremea rea în Munte. De fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Le-a spus oamenilor de pe yacht să se ducă în Thásos, că aici a izbucnit o furtună. Şi, în realitate, a petrecut foarte bine.

P.: Ce părere aveţi despre prezenţa ortodoxiei în Europa contemporană?

S.S.R.: Ce să zic, de multe ori sunt dezamăgit de celelalte biserici occidentale. Mă bucur, însă, de gândul că în următorii 100 de ani, ortodoxia va fi singura biserică istorică ce va rezista. Biserica Anglicană este într-o stare foarte proastă. Biserica Romano-Catolică pierde constant teren. Din fericire, există Biserica Ortodoxă. Sunt impresionat de numărul ridicat al acelora care îmbrăţişează ortodoxia, mai ales în Marea Britanie. Cred că oferă spiritualitatea reală, pe care celelalte biserici nu pot să o transmită pe deplin. Toate acestea mă conduc la concluzia că ortodoxia va rezista, în contrast cu celelalte.

P.: Ce credeţi că ar trebui să ofere ortodoxia unei Europe unite şi, în general, întregii lumi ?

S.S.R.: Vă spun că am mari îndoieli asupra faptului că Europa va fi vreodată unită, ori lumea întreagă. Cred că, în ceea ce priveşte unitatea dintre popoare, ortodoxia poate aduce cea mai bună rezolvare, pentru că, de la început, ea nu promovează deloc naţionalismul. Dar şi pentru că ea are puncte de vedere mai largi şi mai libere decât Biserica Romano-Catolică. Toate acestea îmi dau deplina convingere că Ortodoxia are înaintea ei un viitor sigur şi foarte bun.

P.: Care personalitate bizantină vă place cel mai mult ?

S.S.R.: Este o întrebare dificilă… Sunt interesat de foarte multe personalităţi. Sunt uimit de anumiţi figuri religioase bărbăteşti. În general, pentru mine, oamenii neduhovniceşti, deşi oameni importanţi din Bizanţ, nu sunt vrednici de admiraţie, deşi unii dintre ei au făcut lucruri deosebite. Cred că mulţi oameni cu statură duhovnicească sunt mai vrednici de admiraţie. Au avut foarte multe de oferit civilizaţiei europene.

P.: Sfântul Grigorie Palama şi-a început viaţa de monah la Mânăstirea Vatopaidi, stând aici vreme de trei ani. Biserica, şi în special, aghioriţii, îl cinstesc mult şi au mare evlavie către el. Cum este văzut în Occident ?

S.S.R.: Încă există prejudecăţi faţă de palamiţi, faţă de cei care-i acceptă teologia. Pe mine personal, dogmele lui mă odihnesc, cu toate că alţii îi sunt potrivnici.

P.: Aţi putea sprijini ideea ca Sfânta Sofia să funcţioneze din nou ca locaş de cult ortodox ?

S.S.R.: Foarte mult mi-ar plăcea acest lucru, dar mă îndoiesc că aşa ceva ar putea să se întâmple. Cu toate acestea, m-ar bucura foarte.

P.: Care credeţi că este chintesenţa Imperiului Bizantin ?

S.S.R.: Cred că răspunsul pe care ar trebui să-l dau ar lua foarte mult timp. Pe scurt, bizantinii au menţinut totdeauna, chiar dacă în anumite situaţii nu le-a reuşit pe deplin, un nivel spiritual foarte elevat, şi consider că în acesta rezidă probabil chintesenţa, acesta este cel mai important element. De exemplu, misionarii bizantini din Europa au încurajat editarea textelor sfinte în limba creştinilor nou-convertiţi. Aşa ceva, Roma nu ar fi făcut niciodată. Printre altele acesta este un lucru care mă uimeşte foarte tare la bizantini.

P.: Credem că Sfântul Munte constituie, în general, continuarea acestei tradiţii bizantine.

S.S.R.: Cu siguranţă.

P.: Iar propăşirea monahismului aghiorit contemporan ne dă o mare bucurie.

S.S.R.: Fără îndoială, „renaşterea” acestui loc sfânt îndreptăţeşte speranţele multora. Aici poate fi simţit ce însemna cu adevărat ortodoxia pentru împăraţii bizantini şi pentru popor. Cu adevărat, are loc o renaştere.

P.: Mulţi susţin că Elada Antică a fost glorioasă, o civilizaţie foarte înaltă, lucru neîndoielnic, pe când civilizaţia bizantină e reprezentată de o perioadă întunecată a evului mediu, şi care le provoacă repulsie. Spuneţi-ne punctul dumneavoastră de vedere despre acest lucru, ca specialist.

S.S.R.: Întotdeauna am protestat împotriva acestei poziţii ! În Bizanţ a existat un ethos foarte elevat ! Iar în ce priveşte arta bizantină, niciodată nu a fost apreciată la justa ei valoare. Personal cred că anumite mozaicuri bizantine sunt superioare tuturor statuilor antice, din epoca clasică. S-a făcut multă zarvă cu frizele lordului Elgin. Mie nu-mi produc mare entuziasm; prefer operele de artă mai vechi, precum „Tinerele fete”. Nu aş vrea niciodată să am statui de tip realist, cu totul „omeneşti”. M-ar cuceri dacă ar avea vreo dimensiune spirituală, precum creaţiile bizantine atât de expresive, care sunt unice şi aproape irepetabile. Ceva ce a crescut pe parcursul vieţii mele a fost aprecierea faţă de diferitele arte bizantine, şi diminuarea concentrării absolute asupra artei veacului de aur al Atenei.

P.: Sir, vă mulţumesc mult pentru îngăduinţa de care aţi dat dovadă stând de vorbă cu noi, şi nădăjduim ca Pronia lui Dumnezeu să vă mai dăruiască câţiva ani, pentru a putea transmite cunoştinţele dumneavoastră celor care vă calcă pe urme, şi care, la rândul lor, vor dovedi că Bizanţul este viaţă, iar inima lui era, este şi va fi, ortodoxia.

S.S.R.: Da. Bineînţeles, deja am 97 de ani şi nu ştiu dacă mai pot oferi ceva. Sunt, însă, reînsufleţit de această vizită în Sfântul Munte.

P.: Înainte de a încheia, o ultimă întrebare: cum v-a plăcut strana de la Vatopaidi ?

S.S.R.: Mi-a plăcut cântarea lor. Se distinge prin absenţa influenţei muzicii secularizate şi îmi provoacă un sentiment transcendent, lucru care trebuie să existe în muzica bizantină.

P.: Vă mulţumim încă o dată pentru efortul dumneavoastră şi pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi împărtăşit, ca specialist în Bizantinologie, aprecierea dumneavoastră faţă de ortodoxie ca fiind chintesenţa civilizaţiei bizantine.

---

Note biografice

Distinsul bizantinolog Sir Steven Runciman s-a născut la 7 iulie 1903, fiind nepotul marelui armator Sir Walter Runciman (1847-1937) şi fiul omului politic Sir Walter Runciman. A studiat la colegiile Eton şi Trinity de la Cambridge, fiind ucenic al faimosului profesor John B. Bury. A predat la Colegiul Trinity între anii 1927-1938, rămânând membru onorific pană la moarte. A mai predat, de asemenea, la multe alte universităţi din Europa şi din America, precum şi la Universitatea din Constantinopol (1942-1945), unde a ţinut cursuri de istorie şi artă bizantină. A deţinut diverse poziţii în aparatul diplomatic britanic, fiind legat al Ambasadei Marii Britanii la Sofia şi la Cairo, precum şi reprezentant al Consiliului Britanic în Grecia între 1945-1947. A fost membru al Academiei Britanice din Atena, având multiple diplome universitare. Timpul petrecut în Grecia i-a permis să cunoască, printre mulţi alţii, pe Gheórghios Seféris, Ánghelos Sikelianós şi Dimítrios Horn.

Scrierile lui au devenit rapid cunoscute, atât la nivel academic, cât şi la nivel popular. Primele sale scrieri sunt The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (1929), care constituie un studiu asupra Bizanţului secolului al X-lea, A History of the First Bulgarian Empire (1930) şi Byzantine Civilization (1933), pe care a scris-o pe când era lector la Colegiul Trinity din Cambridge. The Medieval Manichee (1947), este un studiu asupra ereziilor dualiste medievale. Cea mai cunoscută operă a sa este A History of the Crusades (1951-1954), în trei volume, completată de The Sicilian Vespers (1958), o istorie detaliată a ţărilor mediteraneene din perioada respectivă, precum şi a conflictelor dintre interesele politice şi naţionale ale vremii. La fel de importante sunt The Fall of Constantinople (1965), The Great Church in Captivity (1968), The Last Byzantine Renaissance (1970), The Orthodox Churches and the Secular State (1972), Byzantine Style and Civilization (1975), The Byzantine Theocracy (1977).

Prin studiile şi operele sale, Sir Steven Runciman a scos civilizaţia bizantină din umbra indiferenţei academice şi din izolarea ştiinţifică. Opera sa A History of the First Bulgarian Empire a schimbat esenţial punctul de vedere occidental asupra cruciadelor. Ziarul The Times scria următoarele: „Cartografiind faza medievală a separaţiei interminabile dintre Occident şi Orient în Orientul Mijlociu, Runciman a luat, pe bună dreptate, partea Bizanţului, împotriva intoleranţei şi jafului practicat de Occident”.

A fost cetăţean de onoare al oraşului Atena (1990) şi a primit premiul Onassis în 1997.

A încetat din viaţă în 10 noiembrie 2000.

Inaltarea Domnului

Cand se implineau patruzeci de zile de la Invierea Domnului, apostolii au revenit la Ierusalim. Este de presupus ca ei au parasit Galileea la indemnul lui Iisus, caci din proprie initiativa nu s-ar fi hotarat sa revina in cetatea sfanta, unde puteau fi prinsi si inchisi de catre arhierei.

Inainte de a relata Inaltarea la cer, Sfantul Luca tine sa sublinieze ca Hristos "S-a infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu" (F.A. 1,3). Trebuie retinuta insistenta cu care evanghelistul revine asupra faptului ca Iisus a confirmat Invierea Sa "prin multe semne doveditoare". Din afirmati a de mai sus rezulta de asemenea ca in Evanghelii nu se afla consemnat tot ce a grait El in acele zile. Se pare ca Domnul a staruit mai mult asupra tainei Imparatiei, ceea ce evanghelistii au omis sa mentioneze. Porunca de a se reintoarce la Ierusalim facea parte probabil tot din acele invataturi pe care ei nu le-au mai inserat in scrierile lor.

In cetatea sfanta Iisus Se arata pentru cea din urma data ucenicilor, pe cand "cei unsprezece sedeau la masa", dupa cum precizeaza Sfantul Marcu (16, 14), singurul evanghelist care consemneaza cuvintele Domnului rostite cu acest prilej. Relatand aceasta ultima aratare, el arata dintru inceput ca Iisus i-a mustrat pe apostoli "pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" (V. 14). Se poate deci constata din nou cat de putin pregatiti au fost ucenicii pentru a accepta minunea Invierii, la evidenta careia s-au plecat numai dupa aratarile si semnele daruite lor de Hristos.

Si data asa, Domnul repeta porunca de a propovadui Evanghelia in toata lumea, indemn care apare insa amplificat cu un adaos bogat in intelesuri. "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (16, 15) le spune El celor unsprezece care se gaseau adunati la Ierusalim. Este o afirmatie de o importanta capitala, din care reiese limpede ca toata zidirea este chemata la mantuire. Cuvintele Sfantului Pavel din epistola catre romani se inscriu pe linia aceleiasi conceptii. Hristos S-a intrupat pentru mantuirea omului si pentru ca intreaga creatie, ce fusese supusa stricaciunii din pricina caderii, sa fie restaurata si sfintita de har. Lucrarea Sa a avut drept scop mantuirea universala, de aceea din Imparatia de la sfarsitul veacurilor va face parte toata zidirea, purificata de urmele pacatului. In clipa cand Hristos Se pregateste sa inalte firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi, parga a indumnezeirii omului, El intelege sa aminteasca ucenicilor legatura ce exista intre om si creatia care pana atunci impreuna suspina si se afla ca in dureri de nastere (Rom. 8, 22). Vestea cea buna adusa de Hristos priveste deci intreaga faptura. Indata dupa ce rosti indemnul la propovaduire, Domnul adauga: "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16).

Apostolii sunt datori sa predice vestea cea buna la toate neamurile, dar Evanghelia nu va fi primita de toti. Oamenii sunt liberi sa accepte cuvantul divin transmis de apostoli sau sa-l respinga, osandindu-se astfel in mod deliberat. Aceasta alternativa va fi mereu actuala pana la sfarsitul veacurilor, caci pana atunci omenirea va fi continuu in situatia de a opta intre viata si moarte spirituala.

Celor ce vor crede Iisus le fagaduieste ca se vor bucura de daruri deosebite: "In numele Meu, demoni vor izgoni, in limbi noi vor grai, serpi vor lua in mana si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama, peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi" (16, 17 -18). Fara indoiala ca Domnul are aici in vedere harismele, care vor insoti primirea Duhului Sfant si pe care apostolii le vor poseda in toata plenitudinea lor. Ulterior, multi crestini ajunsi pe treptele sfinteniei se vor invrednicide asemenea daruri, care insa nu vor fi legate in mod mecanic de primirea botezului. Trebuie insa subliniat ca toate aceste lucrari, care depasesc puterile naturale ale omului, vor fi indeplinite in numele lui Iisus.

Apropiindu-se clipa cand Domnul avea sa-i paraseasca pe apostoli, El le porunceste sa nu se departeze de Ierusalim inainte de a primi fagaduinta Tatalui, adica pe Sfantul Duh: "Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile" (F.A: 1, 5). Hristos le descopera deci in mod limpede apropiata venire a Duhului.

Cuvintele Sale trezesc in apostoli o nedumerire: oare pogorarea Sfantului Duh, pe care El le-o fagaduia, avea sa insemne instaurarea imparatiei lui Israel? Ucenicii dau din nou dovada de o intelegere gresita, confundand planul terestru cu cel spiritual, deoarece continua sa astepte restabilirea puterii lumesti a poporului ales. Domnul nu le raspunde decat prin cuvintele: "Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa" (1, 7). El tagaduieste astfel ucenicilor si, prin ei, tuturor muritorilor dreptul de a cunoaste momentul cand vor avea loc evenimentele care vor puncta destinul istoric al umanitatii, precum si trecerea in faza eshatologica. Aceeasi interdictie se extinde de fapt asupra intregului viitor, care va ramane pururea pentru om o mare necunoscuta. Orice incercare de a scruta tainele viitorului poate duce la o foarte grava rupere a echilibrului psihic, asa cum s-a constatat in repetate randuri.

Se pare ca, dupa ce le grai aceste lucruri, Mantuitorul parasi impreuna cu apostolii Ierusalimul, indreptandu-Se spre Betania (Luca 24,50). Ajunsi pe Muntele Maslinilor, Domnul rosti ultima Sa fagaduinta: "Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului" (FA. 1,8). Coborarea Sfantului Duh va insemna pentru ucenici o adevarata nastere spirituala, de aceea dupa Cincizecime ei vor deveni alti oameni. Astfel intariti, prin puterea Duhului, le va reveni misiunea de a marturisi credinta in Iisus si in Inviere pana la marginile pamantului. De apostolat tine deci in primul rand indatorirea de a-L face cunoscut lumii pe Hristos si invatatura Sa.

Dupa ce le-a dat aceasta porunca suprema, Domnul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Nicaieri in Evanghelii nu mai apare Iisus in aceasta atitudine solemna, amintind de aceea a unui preot care slujeste. Evanghelia dupa Luca se deschide cu o slujba religioasa intrerupta de aparitia ingerului venit sa vesteasca preotului Zaharia nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Ea se sfarseste, dupa cum observa Schlier, cu momentul in care Iisus incheie aducerea propriei jertfe cu o binecuvantare. Liturghia este de data aceasta indeplinita pana la capat, iar Hristos Se infatiseaza in ipostaza de arhiereu care isi binecuvanteaza credinciosii. El patrunde in cer, in sanul Sfintei Treimi, cerand indurare pentru omenirea apasata de pacate si de dureri.

Apostolii, care in clipa cand Domnul a inceput sa Se departeze de ei I s-au inchinat cu smerenie, nu incetara totusi sa priveasca spre cer, desi norul Il ascundea de ochii lor. In teofaniile din Biblie, Dumnezeu le-a vorbit adesea oamenilor din nor, fapt constatat si cu prilejul Schimbarii la Fata a lui Hristos. Dumnezeu Se descopera prin mijlocirea norului, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite atat sa revelelze prezenta Divinitatii, cat si sa o ascunda.

In clipa cand Iisus incepe sa Se inalte EI este acoperit de nor, semn ca Fiul Se reintoarce la Tatal, iar fata Sa nu mai poate fi intrezarita de ucenici, norul fiind un adevarat val care acopera chipul Sau omenesc.

Pe cand apostolii priveau in sus, incercand sa-L mai urmareasca cu ochii, doi barbati in haine albe - desigur, doi trimisi ceresti - s-au aflat langa ei, zicandu-le: "Barbati galileeni, de ce stati si priviti la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (F.A. 1, 11). Ca in toate imprejurarile de seama din viata lui Hristos, si de aceasta data puterile netrupesti sunt de fata, incercand sa talcuiasca muritorilor ceva din taina mai presus de fire. Se cuvine a observa in primul rand - fapt atestat si de ingeri - ca Hristos nu a fost rapit la cer, ca odinioara Enoh sau proorocul Ilie, ci S-a inaltat cu de la Sine putere. Domnul Insusi vestise in mod indirect ucenicilor Inaltarea Sa, atunci cand, in sinagoga din Capernaum, ii intrebase: "Dar daca veti vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai inainte?" (Ioan 6, 62).

Ingerii amintesc ucenicilor de a doua venire a lui Hristos pentru ca acestia sa nu se lase coplesiti in acea clipa de durerea despartirii. Totodata, prin aceste cuvinte ei vor sa sublinieze legatura indisolubila dintre Inaltare si Parusie. Inaltarea, care constituie ultimul act din viata pamanteasca a lui Iisus, reprezinta de asemenea anticiparea zilei celei mari a Judecatii, cand, la trambita arhanghelului, dreptii care nu vor fi murit inca vor fi rapiti in nori", dupa cuvantul apostolului (1 Tes. 4, 17). In cuvantarea de ramas bun, Domnul spusese ucenicilor: "Ma duc sa va gatesc loc. Si daca Ma voi duce si va voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu" (Ioan 14, 2-3). Prin Inaltarea Sa Domnul a deschis omului portile cerului si a facut posibil ca, la sfarsitul veacurilor, faptura indumnezeita sa revina la Creatorul sau.

Apostolii vor fi intuit ceva din aceste taine, auzind cele vestite de solii ceresti, de aceea Luca spune ca ei s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare. Bucuria resimtita de ucenici va fi fost impartasita, la diferite niveluri existentiale, de toate fiintele spirituale, martore ale intrarii lui Iisus in cer, cu trupul Sau indumnezeit. O cantare din Penticostar incearca sa evoce bucuria puterilor netrupesti: "Puterile cele intelegatoare au strigat catre cele mai de sus: Imparatul a toate, trup pamantesc purtand, a venit la noi intru odihna Sa, pe oameni indumnezeind pentru multa milostivire si nemasurata mila". Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca daca ingerii se bucura pentru un pacatos care se pocaieste, asa cum a aratat Iisus in parabola cu drahma cea pierduta (Luca 15, 10), anevoie ne putem inchipui ce bucurie va fi fost cand puterile netrupesti au vazut firea omeneasca patrunzand in cer prin parga sa.

Inaltarea Domnului reprezinta ultima etapa din ciclul Intruparii, ea readucandu-L pe Fiul, purtand trup omenesc, in sanul Sfintei Treimi. Prin ea Hristos este asezat de-a dreapta Tatalui, eveniment pe care il descoperise cu anticipare judecatorilor Sai atunci cand spusese: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii" (Matei 26, 64).

Sfantul Ioan Damaschin subliniaza ca prin "dreapta Tatalui" trebuie sa se inteleaga slava Dumnezeirii, in care Fiul salasluieste dinainte de veci si unde Se inalta, dupa Inviere, cu trupul Sau preamarit.

Sederea de-a dreapta mai are insa si o alta semnificatie. Ea arata ca Tatal Ii incredinteaza misiunea de a calauzi lumea spre transfigurarea finala. Sfantul Pavel a afirmat ca Hristos va imparati "pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale", iar "vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, este moartea" (1 Cor. 15, 25-26), subliniind astfel ca scopul ultim al lucrarii Mantuitorului va fi de a invinge moartea universala, spre a ridica intreaga creatie in circuitul slavei.

ar formula "de-a dreapta Tatalui", care traduce in termeni spatiali un mister cu neputinta de inteles in esenta sa, incearca de asemenea sa sugereze corespondenta perfecta existenta intre Fiul si Duhul, aflati din vesnicie in pozitie de reciprocitate fata de Dmnnezeu Tatal. Grigorie Cipriotul a aratat ca intre Fiul si Duhul exista dintotdeauna o relatie bipersonala, pe care sederea de-a dreapta Tatalui o pune pregnant in lumina.

Prin inaltare, Duhul S-a revarsat plenar asupra umanitatii lui Hristos. El insa din vesnicie Se odihnea peste Fiul, odihna care marcheaza inca o legatura intre Persoanele Sfintei Treimi, distincta de cea fiintiala. Inaltarea a constituit raspunsul Tatalui la Jertfa Fiului, caci, asa cum a aratat Sfantul Pavel, Dumnezeu L-a sculat pe Hristos din morti si L-a asezat de-a dreaeta Sa (Efes. 1, 20). Trebuie insa sa se tina seama ca la Inaltare, ca si la Inviere, au contribuit toate Persoanele Sfintei Treimi. Sa nu se uite ca Hristos S-a inaltat la cer si cu de la Sine putere, firea dumnezeiasca revarsand energii sfintitoare asupra omenitatii Sale, pregatita astfel in vederea preamaririi si a patrunderii in locasurile ceresti.

Nu poate fi omisa, de asemenea, nici lucrarea Sfantului Duh, care s-a impletit, fara indoiala, si in acel moment din iconomia mantuirii cu aceea a Fiului. Patrunzand in cer cu trupul Sau preamarit, Hristos ramane in plenitudinea ontica a naturii Sale omenesti. Totusi, este o deosebire neta intre chipul in care, in cursul vietii pamantesti a lui Iisus, firea Sa omeneasca se indumnezeia, sub actiunea sfintitoare a energiilor divine, si indumnezeirea atinsa de aceasta dupa Inviere si mai ales de la Inaltare incoace. Dupa Inaltare, asa cum subliniaza Parintele Staniloae, omenitatea lui Hristos a suferit o amplificare obiectiva, rara a iesi totusi din granitele proprii naturii sale, deoarece El Si-a pastrat intacta si in sanul Sfintei Treimi firea omeneasca transfigurata de har. Mantuitorul inalta astfel faptura, prin mijlocirea umanitatii Sale, pana la Dumnezeu si o introduce in sanul Sfintei Treimi, devenind adevaratul mediator intre creatura si Dumnezeul care a zidit-o, Sfanta Treime - spune Bulgakov - e intoarsa in modul acesta spre lume prin divino-omenitatea Fiului, astfel incat impreuna-lucrarea lui Dumnezeu cu omul nu mai cunoaste hotar.

Desi prin Inaltare Hristos dobandeste deplina preamarire, totusi, se pare ca si in cer jertfa Sa ramane vesnic actuala. In Apocalipsa apare Mielul injunghiat sezand pe tronul lui Dumnezeu; in virtutea Jertfei Sale este EI vrednic sa deschida infricosatoarea carte a istoriei: "Vrednic esti sa iei cartea si sa deschizi pecetile ei, fiindca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul" (Apoc. 5,9).

Simbolul atat de sugestiv al Mielului in junghiat este menit sa dezvaluie oamenilor, intr-un mod metaforic, permanentizarea Jertfei lui Hristos, caci El ramane Arhiereu in veac pana la sfarsitul istoriei. Sfantul Maxim spune ca, chiar si dupa Inaltare, Hristos continua sa sufere pentru pacatele noastre, pentru slabiciunile si caderile noastre, si prin aceasta suferinta le topeste si ne elibereaza de povara. El nu ne mantuieste prin porunca imparateasca, fiindca nici din cer El nu accepta sa ne converteasca prin constrangere; de aceea, Jertfa Sa se prelungeste, sub o forma nesangeroasa, si dincolo de hotarul acestei lumi, lucrand in chip nevazut izbavirea noastra. Desi a biruit moartea, atata timp cat omenirea se va mai afla pe lunga si anevoioasa cale a revenirii la Tatal, Hristos nu va inceta sa sufere pentru rascumpararea ei. El nu Se poate bucura deplin de salasluirea cu firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi atata timp cat mai raman suflete apasate de pacat si care tanjesc dupa mantuire.

Este o mare mangaiere pentru omenirea coplesita de suferinte si incercari de tot felul sa stie ca pe tronul slavei nu se afla un stapan neindurator, ci ca, alaturi de Parintele ceresc, asupra ei vegheaza Mielul jertfit pentru pacatele lumii si neincetand sa patimeasca pentru ea pana la sfarsitul istoriei.

Hristos mantuieste pe om prin prelungirea Jertfei Sale si prin rugaciunile pe care continua sa le inalte acolo in cer, unde Se afla de-a dreapta Tatalui. In modul acesta se desavarseste in transcendent lucrarea Sa arhiereasca, asa cum sublinia Sfantul Pavel cand afirma ca avem "Arhiereu mare, Care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu" (Evr, 4, 14). Si tot apostolul neamurilor amintea in epistola catre romani ca Hristos Se afla de-a dreapta Tatalui, unde Se roaga pentru noi (Rom. 8, 34). Dupa cum s-a mai accentuat, Insusi Domnul le fagaduise apostolilor ca Se va ruga Tatalui ca sa le trimita pe Mangaietorul, adica pe Duhul cel Sfant (Ioan 14, 16). Aceasta rugaciune inaltata de Fiul in preajma Cincizecimii constituie, dupa Bulgakov, incununarea lucrarii Sale. Evdokimov vede in Inaltarea lui Hristos cea mai desavarsita forma a epiclezei, adica a invocarii Sfantului Duh chemat sa sfinteasca intreaga zidire. Este de presupus de altfel ca si Sfantul Duh Se ruga impreuna cu Fiul pentru ca Tatal sa ingaduie coborarea Sa ipostatica. Duhul va fi trimis de catre Fiul: "Mangaietorul pe care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede" (Ioan 15, 26), dupa cum dezvaluie Iisus la ultima cina. Fiul poseda deci Duhul in plenitudinea Sa, din moment ce Il poate trimite. Pana la Inaltare, Iisus este Hristos, adica Unsul, deoarece Duhul coboara peste natura Sa omeneasca si o sfinteste. Tot ceea ce face este savarsit in impreuna-lucrare cu Sfantul Duh, chiar si dupa Inviere, asa cum marturiseste Sfantul Luca atunci cand spune ca Hristos poruncea apostolilor prin Duhul Sfant (F.A. 1,2). Dar in acea perioada, asa cum subliniaza Bulgakov, desi peste El Se odihnea Duhul Stant, Hristos nu era inca in masura sa-L trimita pe Mangaietorul.

Numai dupa Inaltare, dupa ce Fiul va fi fost preamarit in omenitatea Sa, va dobandi El darul de a trimite Sfantul Duh peste oameni. Preamarirea definitiva a naturii umane din Hristos face de asemenea posibil ca omenirea, al carei cap este, sa-L primeasca pe Duhul. Cand Iisus le-a spus apostolilor: "Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant" (Matei

28, 18), se pare ca a avut in vedere tocmai lucrarea de trimitere a Paradetului. Semnul cel mai evident al preamaririi Sale il va constitui deci trimiterea Sfantului Duh. Numai dupa ce firea omeneasca va fi intrat in cer, implinind astfel impacarea deplina dintre om si Dumnezeu, asa cum subliniaza Sfantul Ioan Hrisostom, va putea cobon Duhul Sfant peste oameni.

Facand posibila coborarea Sfantului Duh, Inaltarea Domnului instaureaza timpul Bisericii, care va lua fiinta o data cu Cincizecimea. Bucuria aratata de apostoli cand s-au reintors la Ierusalim dupa Inaltare vadeste certitudinea lor ca se aflau la inceputul unui nou ev. Inaltarea constituie incununarea liturghiei terestre slujite de Domnul de-a lungul vietii Sale pamantesti si totodata deschiderea unei noi perioade in istoria spirituala a lumii. Ea inseamna inceputul reunificarii creatiei, ce fusese sfasiata prin aparitia pacatului. Sfantul Maxim spune ca Hristos "S-a inaltat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pamantul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile si a aratat firea cea creata ca una de la o extremitate la alta a partilor ei.

Sfantul Pavel rezuma de asemenea, intr-o formula atotcuprinzatoare, ceea ce Inaltarea Domnului a adus pentru intreaga zidire: "Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple" (Efes. 4, 10). Hristos deci, Care - asa cum a subliniat Sfantul Ioan Hrisostom - Se coborase la iad spre a-i elibera pe cei robiti, prin Inaltarea cu trupul Sau indumnezeit S-a suit mai presus decat heruvimii, serafimii si celelalte puteri netrupesti, spre a se aseza pe tronul slavei. El a strabatut astfel toate treptele creatiei, tacand cu putinta ca, la sfarsitul veacurilor, toate cele zidite sa se readune in jurul Creatorului lor.

In sanul Sfintei Treimi, Fiul nu va inceta sa Se roage pentru noi toti si sa incerce necontenit sa ne inalte catre El, dupa cum singur a aratat: "Iar Eu. cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12, 32). Biserica, al carei cap este Hristos si in care saIasluieste Duhul Sfant, impartasind oamenilor viata divina prin mijlocirea Sfintelor Taine, va face astfel posibila inaltarea lor la Dumnezeu. Prin Biserica, Domnul va continua deci opera Sa de mantuire, care va culmina in veacul viitor cu indumnezeirea omului, termenul final al rascumpararii.

Sezand de-a dreapta Tatalui, Hristos asigura deci dainuirea lumii in actualul eon, dupa cum tot El va face posibila, in ziua cea mare, trecerea din istorie in vesnicie, precum si salvarea de la pieire a tot ce a fost zidit spre viata. Sa nu se uite ca, daca dupa Inaltare Hristos continua sa ramana Mielul injunghiat pentru pacatul lumii, El este in acelasi timp si Pantocratorul, care calauzeste toata zidirea spre mantuire. Prin cuvintele: "Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant" (Matei 28, 18), rostite dupa Inviere, El marturiseste ca este stapanul absolut al intregii creatii si in aceasta calitate va reveni spre a judeca viii si mortii si pentru a zidi ceruri noi si pamant nou.

Inaltarea Domnului mai constituie si anticiparea Inaltarii fiecaruia dintre ce ce vor crede in El, caci toti sunt chemati ca, dupa Inviere, sa intre in Imparatie cu trupurile lor duhovnicesti. Sfantul Apostol Pavel spune ca la Parusie cei care vor fi gasiti in viata vor fi rapiti in nori, spre a-L intampina pe Domnul in vazduh (1 Tes. 4, 17).

Va avea deci loc un fenomen similar celui petrecut la Inaltarea Domnului, iar faptul ca, dupa Adormirea sa, Maica Domnului s-a Inaltat cu sfant trupul Sau la cer intareste nadejdea ca toti cei ce cred vor intra cu trupurile lor transfigurate in Imparatia ce va sa vina.

Inaltarea - deschiderea vietii duhovnicesti spre Imparatia cerurilor

Ceea ce deosebeste esential spiritualitatea crestina de orice alta spiritualitate este, in afara de faptul ca ea afirma identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenta totala, caracterul ei hristologic.

Legatura noastra cu Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul cel Sfant al Lui.

Iisus Hristos care este singurul "Mijlocitor" pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scara spre Sine.

Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul, care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca.

Ridicat din nou la slava si la autoritatea deplina a Dumnezeului, Omul – Hristos ramane totusi om, mai exact omul model la care trebuie sa ajungem cei ce credem in El.
Duhul aduce in creatiune viata si iubirea intertreimica, ridica creatiunea in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii1.

Prin Duhul Sfant noi suntem ridicati in lumea dumnezeiasca, sau lumea dumnezeiasca patrunde in noi. Aceasta ne preschimba.

Un alt temei al spiritualitatii autentice il constituie si Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui intru slava.

Dupa invatatura ortodoxa Invierea si Inaltarea sunt doua acte mantuitoare distincte, dar aflate in stransa legatura. In Hristos omul este condus de Dumnezeu, sustinatorul universului, spre indumnezeirea in care se afla El.

Tinta ultima a lucrarii Mantuitorului Hristos este sa invinga moartea universala, adica sa ridice intreaga creatie din starea de slabiciune extrema pe care a produs-o despartirea ei de izvorul vietii care este Dumnezeu: inseamna intarirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiaza din El, in asa masura incat sa invinga suprematia automatismului unei naturi care duce spre moarte. Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor in comuniunea desavarsita cu Dumnezeu Cel in Treime, infinit in puterea Lui spirituala.

Prin Inviere si Inaltare, dar mai ales dupa Inaltarea la ceruri intru slava de-a dreapta Tatalui, Trupul Mantuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat, innoit total.

Inaltarea la ceruri a constituit indumnezeirea suprema a omenirii Lui, care inseamna suprema sensibilizare si transparenta a acesteia pentru Tatal ceresc (de fapt pentru intreaga Sfanta Treime) si pentru oameni2.

Salasluirea deplina a Mantuitorului Hristos numai in inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu are loc dupa ce s-au curatat de egoismul pasiunilor, prin implinirea poruncilor Lui, deci s-au facut transparenti Duhului Sfant din Hristos si orizontului pneumatic infinit in care se afla Hristos.

Astfel, Inaltarea lui Hristos inseamna ridicarea lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred3.

El este prezent cu Tatal in fiinta intima a credinciosilor, prin Duhul Sfant si are astfel, ca Dumnezeu, o eficienta nemasurata in ei, inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi.

In Hristos natura umana a fost restaurata in dimensiunea ei pnevmatofora de filiatie divina prin adoptiune, in starea de ascultare fiasca fata de Dumnezeu, si a fost indumnezeita, adica pusa in stare de participare deplina si permanenta la viata divina, si astfel capabila sa reflecte slava lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 14-17, II Crinteni 3, 17-18, Galateni 4, 4-7 ).

„Prin aceasta sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pneumatizare culminanta este o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent.” 4

Aceasta comuniune este realizata de catre Sfantul Duh.

Pogorarea Sfantului Duh coincide deci cu extinderea tainica a vietii lui Hristos in umanitatea ucenicilor si apoi a tuturor celor ce, prin botez, se incorporeaza in Hristos, formand Biserica-Trupul tainic al Domnului.

Duhul Sfant aduna pe unul cu celalalt, El nu e numai un dar, intre unul si altul, ci si legatura vie. El, care toate le implineste, e prin aceasta si implinitorul dorului nostru dupa comuniune, caci Duhul Sfant aduce in noi viata Sfintei Treimi.

„In ziua Cincizecimii, El (Duhul Sfant) vine in lume in persoana, ipostatic, lucrand in interiorul naturii; El Se pune ca un fapt interior al naturii umane. Prin aceasta natura e adusa in starea ei normala.” 5

Prin Sfantul Duh se manifesta in lume vointa comuna a Sfintei Treimi. El este mereu prezent in Biserica lucrand, si ne face sa traim in comuniune cu Dumnezeu si unii cu altii pentru vesnicie.

Sfantul Vasile spune: creatura nu poseda nici un dar, care nu vine de la Duhul Sfant.

El este sfintitorul, Care ne uneste cu Dumnezeu si ne tine si pe noi uniti intreolalta. Fiul si Duhul Sfant, converg catre Tatal, Care este sursa atat a comuniunii trinitare, cat si a vietii spirituale in comun a oamenilor.

Sfantul Duh da fiecarei persoane, create dupa chipul lui Dumnezeu, posibilitatea de a realiza asemanarea in natura umana comuna.

Persoanele umane nu pot atinge perfectiunea lor, nu pot deveni pe deplin persoane, decat in unitate de iubire, incetand de a mai fi indivizi, traind numai in, si pentru comuniune.

Sfantul Duh comunica in continuare persoanelor, marcand pe fiecare membru al Bisericii cu un fel de pecete, de raport personal si unic cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai comunitatii.

Duhul Sfant, prin sustinerea comuniunii intre oameni, face efectiv in ei lucrarea comuna a trinitatii.

Sfantul Duh, venind sa locuiasca in noi, face din fiinta noastra sediul Sfintei Treimi, caci Tatal si Fiul sunt neseparati de Duhul si invers.

Duhul Sfant ne aduna, ne mentine si ne desavarseste in adevar ca pe o singura familie.

Sfantul Irineu spune: "Unde este Biserica acolo este Duhul Sfant si unde este Duhul acolo este Biserica" 6

Viata acestei mari familii (Biserica) este expresia comuniunii in Hristos. Cel care face ca intelegerea dintre membrii Bisericii sa fie trainica si durabila este Sfantul Duh.
El ii tine pe cei inzestrati cu daruri diferite in strinsa comuniune.

El ii leaga pe credinciosi prin dragoste intreolalta si creeaza in fiecare constiinta apartenentei la ceilalti.

Duhul e liantul spiritual intre credinciosi, e forta integrativa, puterea de coeziune intre ei.

Asa cum organele trupului au in ele o forta care le face sa se tina la un loc, asa Duhul Sfant e forta care fiind prezenta in credinciosi ii face sa se mentina ca un intreg, sa simta necesitatea integrarii prin ceilalti.

Aceasta forta care tine in unire intregul, da Bisericii insusirea ei de viata in comuniune, de viata traita in, si prin Duhul Sfant.

In comuniunea duhovniceasca membrii Bisericii isi traiesc unitatea lor de organism, prelungind in planul experientei spirituale aceasta unitate, produsa si mentinuta de Duhul si in Duhul Sfant.

Pe drept cuvant Duhul Sfant este Duhul comuniunii, adica al unitatii unui intreg in care madularele traiesc impreuna, dar nu se contopesc.

Duhul Sfant este acela care da Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de intreg.

In Duhul Sfant se realizeaza viata adevarata, comuniunea deplina, pentru ca El insusi este viu, este viata, este datatorul de viata al celor intalniti in El.

„Coborarea Sfantului Duh e cea care da existenta reala Bisericii.” 7

Duhul Sfant se pogoara in Biserica pentru slujirea comunitatii si nu a individului. Duhul Sfant face ca fiecare din noi sa avem dorinta de a ne depasi, de a fi in celalalt, de a-l avea pe acela in noi, fara a ne confunda unul cu altul.

Duhul Sfant conceput ca relatie intre toti credinciosii si toate slujirile fac imposibil individualismul.

Duhul Sfant este principiul unitatii, al sobornicitatii, al comuniunii in Biserica, creator si sustinator al intregului in care partile nu sunt anulate, ci sunt vii si traiesc impreuna in cea mai desavarsita armonie, in comuniune deplina.

„Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte” (I Cor. 12,27). 8

Progresul omului in viata cea noua in Hristos are loc in comunitatea teandrica a Bisericii, sustinut de energiile dumnezeiesti necreate.

Rugaciunea ca adeverire

Despre rugaciune s-au spus multe lucruri frumoase, insa credem ca nu s-au zis chiar toate cate incap in acest cuvant...

Fiecare om este un unicat, altul nu mai este in lume la fel, deci si felul cum se roaga fiecare si cum simte fiecare este diferit si cu totul aparte de la om la om.

Bineinteles ca, in lucrarea rugaciunii sunt si anumite trairi comune, insa fiecare ajunge altfel, intr-un fel propriu la "dulceata rugaciunii".

Nu ajungem simultan la aceleasi stari de spiritualitate, nu avem cu totii aceleasi bucurii duhovnicesti, aceeasi vrednicie, nu aratam la fel, nu gandim la fel, nu semanam in felul de a vorbi, in felul de a ne purta, asadar, nici in felul de a ne ruga unii sau altii nu semanam, chiar si atunci cand rostim aceleasi rugaciuni si suntem prezenti la aceasi slujba.

Ne rugam diferit, pentru ca suntem diferiti si pentru ca fiecare a ajuns la un anumit nivel spiritual, mai aproape sau mai departe de Dumnezeu.

Unii se roaga in taina, altii cu voce tare, unii se roaga indelung, altii rostesc rugaciuni scurte si dese, unii se aduna la rugaciune, altii se risipesc, etc.

Este si o stiinta a rugaciunii, precum si o scoala a rugaciunii, la care predau nu neaparat cei mai invatati, nu aceia care au doar cunostinte despre rugaciune, care ar putea sa reproduca texte intregi din Sf. Parinti ce au vorbit despre rugaciune. Desigur pot vorbi si acestia despre acest subiect, insa sunt ca unii care vorbesc despre niste lucruri pe care le cunosc doar "pe dinafara, nu pe dinauntru".

Despre rugaciune pot si trebuie sa vorbeasca cei care se roaga, mai ales...

Asadar, fiecare ne rugam asa cum suntem: cel curat se roaga curat, unul mai patimas, se roaga mai patimas, altul mai bland, cu blandete, altul mai ager, cu agerime, altul se roaga cu mai multa smerenie, altul se roaga cu fatarnicie ca sa fie vazut, altul cu slava desarta, altul se roaga in taina, pe ascuns, altul cu dragoste mai multa, altul cu mai putina, dar cu mai multa credinta; fiecare se roaga dupa cum ii este sufletul si viata. De aceea, N. Iorga a zis: "Daca vrei sa cunosti un om cauta sa vezi cum iubeste" sau cum se roaga am putea adauga...

Felul de a fi a fiecaruia dintre noi isi pune amprenta personala si pe rugaciunile particulare pe care le facem fiecare in parte, la ceas de rugaciune.

Cu timpul, la cei desavarsiti, amprenta care se pune pe modul de a se ruga va fi a Duhului Sfant, nu a lor. La un moment dat, Harul este cel care face lucrarea rugaciunii ca o jertfa bine placuta Domnului.

Sf. Marcu Ascetul zice: "A ne ruga oricum sta in puterea fiecaruia, a ne ruga cum se cuvine sta in puterea rugaciunii si in darul Duhului Sfant". De aceea, dupa cum ne invata Parintii, mai intai ne rugam "cum putem", ca mai apoi sa ne rugam "cum trebuie"... Acest "cum trebuie" este de la Duhul Sfant, nu este o lucrare a sinelui nostru, a omului, ci a lui Dumnezeu.

Procesul acesta care este un urcus ce presupune cresterea noastra continua in unirea cu Dumnezeu este, de fapt, "procesul indumnezeirii, procesul asemanarii", dupa cum se exprima Parintele D. Staniloae. Cresterea de la chip la asemanare, lepadarea sinelui, a patimilor si umplerea cu Duh dumnezeiesc, se realizeaza datorita faptului ca "sufletul omenesc este inzestrat cu o potenta receptiva, inteleasa ca o capacitate de a se largi la infinit, nu in mod fizic, ci in mod spiritual" (Ascetica si Mistica).

Sfintii Parinti sustin de asemenea ca: "prin indumnezeire inceteaza lucrarile naturii omenesti, fiind inlocuite cu lucrarile dumnezeiesti, atributele, insusirile si lucrarile naturale fiind coplesite de slava dumnezeiasca, de darurile si lucrarile dumnezeiesti" (Sf. Maxim Marturisitorul - Filocalia II. Capete gnostice).

In toate lucrarile este ucenicie si toate se invata cu timpul, cu sfat si cu povatuire. La inceput citim despre rugaciune cum se face, intrebam pe duhovnicii nostri, primim canon de rugaciune de la ei si o pravila zilnica. Facem toate acestea cu indrumare din partea lor si cu ascultare, incredintati fiind ca, "ascultarea este mai mare ca rugaciunea si ca postul facute din voie proprie", cel putin la inceputul vietii noastre duhovnicesti.

Pe urma, dupa o vreme de rugaciune mai multa, vom ajunge sa sporim mai mult si in calitatea rugaciunilor, intrucat "si Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Romani 8,36).

Aceasta osteneala a noastra, ca orice alta osteneala omeneasca va fi rasplatita de Dumnezeu, caci El se bucura vazand cum tindem tot mai mult sa-L cuprindem in imbratisarile fierbinti ale rugilor noastre. El iese ca un Tata iubitor in intampinarea fiilor care il cauta si le intinde o mana de ajutor...

In felul acesta, omul credincios nu doar se foloseste de rugaciune din cand in cand, ci devine rugaciune. In sensul acesta, P. Evdokimov zice: "Nu este suficient sa ai rugaciunea. Trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc, sa devina cantec de lauda, ofranda si rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti" (Taina iubirii).

Rugaciunea este iubire adevarata, a celor ce vin la intalnire ca doi indragostiti si care se deschid unul spre altul: Dumnezeu si omul; rugaciunea este, deci, trairea omului in jurul lui Dumnezeu si a lui Dumnezeu in jurul omului.

Am abordat aceasta tema, intrucat observam cu toti si mai ales noi, slujitorii altarelor, ca foarte multi dintre contemporanii nostri se roaga tot mai putin, tot mai pe fuga, cu multa risipire si fara sa mai ajunga la "dulceata rugaciunii".

Deci este o problema aici! Exista explicatii si neaparat trebuie sa gasim si solutii!

Lumea si-a diversificat ofertele, omul este ademenit din toate partile spre tot felul de preocupari, alergam, alergam si iarasi alergam... Ne risipim in mii de lucruri neimportante, uitand de cele esentiale!

In fuga aceasta zilnica fugim de noi, de fapt si de Dumnezeu, pentru ca nu mai stam un ceas, doua, sa ne adunam gandurile, sa ne oprim din miscarea pe orizontala vietii si sa privim pur si simplu ...in Sus, spre Cer, in cateva momente de rugaciune si de meditatie sfanta...

Toata aceasta stare de lucruri ne influenteaza si credinta. Credinta fara rugaciune se imputineaza, iar rugaciunea fara credinta se risipeste. Este o stransa si subtila legatura intre acestea. O credinta profunda si statornica determina o rugaciune profunda si statornica si vice versa. Una se hraneste din alta si se intaresc una pe alta.

De fapt, rugaciunea "hraneste" toate virtutile, alimenteaza cu har toata asezarea sufleteasca a omului. Daca nu ne mai rugam, ne dezintegram cu adevarat ca fiinte, prin dezumanizare, ne desfiintam launtric si ne golim putin cate putin, desacralizandu-ne printr-o viata fara sfintenie si fara Dumnezeu. Omul lipsit de harul rugaciunii devine posesorul unui trup cu cap si creier, dar cu un suflet intunecat si mort. Rugaciunea este viata, lumina, har, putere, ajutor, paza, intarire, sfintire si binecuvantare de Sus.

Asa cum plantele au nevoie de apa, soare si caldura, tot asa si omul are nevoie de har, de duh, de rugaciune si de lumina care se revarsa ca un izvor din Fiinta Divina.

Rugaciunea ne umple sufletul si viata de prezenta lui Dumnezeu, fiind ca, ea este intalnire reala si spirituala cu Fiinta Divina. Lipsa rugaciunii il face "nevazut" pe Cel care este pretutindenea, pentru ca, ne mai rugandu-se, oamenii traiesc in lume ca si cum nu ar mai fi Dumnezeu, ca niste orbi; oricum, ca niste oameni care sufera de miopie sau strabism spiritual, caci au incetat a-L mai vedea pe Dumnezeu de aproape sau de departe. Rugaciunea confirma ca, omul este temator de Dumnezeu, ca ii recunoaste autoritatea si imparatia Sa in cer si pe pamant.

Oamenii nu mai cred in Dumnezeu pentru ca nu se mai roaga. Se roaga tot mai putin si cred tot mai putin. Pacatuind tot mai mult "se ascund" tot mai mult si ei si Dumnezeu. Doar credinta adevarata ii mai indeamna pe oameni la dialog si comuniune cu Cel de Sus. Credinta si rugaciunea deschid ochii spirituali ai omului. El incepe sa vada pe Dumnezeu si sa-l caute pretutindeni.

De aceea, credinta este adeverire a existentei lui Dumnezeu si a posibilitatii reale de a comunica cu Fiinta Divina. Si pentru ca aceasta comunicare se face prin intermediul rugaciunii, rugaciunea este, deci si ea, adeverire...

"Credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea (adeverirea) lucrurilor celor nevazute" (Evrei 11,1).

La fel si rugaciunea! Omul care se roaga dovedeste, de fapt ca, el crede si este credincios Domnului, intrucat sta de vorba cu o Persoana pe care nu o vede la inceput, despre care doar stie si crede ca ii asculta rugaciunile, sperand ca poate o va si vedea sau cel putin va primi un semn al prezentei Sale.

Desi nu o vede si nu o aude la inceput, desi poate o vreme nu-i simte aceasta prezenta, savarsind a priori aceasta lucrare cu incredere "din oficiu", adica rugandu-se, omul neincetat dovedeste ca este credincios.

Afirmand ca rugaciunea este intalnire de iubire intre om si Dumnezeu, cautare, gasire si regasire reciproca in comuniune duhovniceasca, in aceasta "poveste de iubire" se intalneste duhul omului cu Duhul lui Dumnezeu, care se unesc si se imbratiseaza, in cele din urma.

Inima omului ravneste cu dor dumnezeiesc si inaltandu-se bate la portile Raiului. Pana sa ajunga la unire calatoreste impreuna cu mintea prin lume, prin cuvinte si intelesuri, prin suflet si prin simturi, cautand odihna si bucuria Duhului Sfant. Prin urmare, rugaciunea este cale spre cer, iar in final este si intalnire. Cat timp este pe cale, rugatorul trebuie sa se roage si iar sa se roage...

Rugaciunea este exercitiu si trebuie sa devina obisnuita si respiratie...si sa se arate smerenia, pentru a veni Harul. Dupa aceea se deschide drumul si se intrevad zari luminoase, dupa ce si norii patimilor au fost risipiti. Porumbei de lumina vor veni spre noi plutind pe deasupra, scantei de foc se aprind in ochi de lacrimi, adiere de har si mireasma de duh vor imbalsama sufletul si cugetul, sufland peste jaratecul inimii, dand foc mintii si gandurilor ce vor cadea ca niste carbuni aprinsi peste altarul inimii.

Deci, rugaciunea este adeverire a credintei noastre, adeverire a dragostei noastre de Dumnezeu, adeverire a nadejdii noastre in Domnul, adeverire a existentei ingerilor si a lumii de Dincolo, a vietii de dupa moarte, adeverire a vietii vesnice pe care o vor mosteni cei care se roaga lui Dumnezeu, intru Duhul Sau si intru Adevarul Sau, in Biserica Treimii.

Acesta este examenul la care ne supune Domnul Dumnezeu. Cei care trec acest examen al credintei, adeverind prin rugaciune, credinta lor in Cel Nevazut, primesc acest certificat de "credinciosi ai Domnului". Doar lor li se vor deschide ochii...

Traim cumva experienta orbului din nastere; cu toti suntem, oarecum, orbi din nastere. Intalnirea noastra cu Domnul ne deschide ochii. Mai intai, Domnul ne intreaba: crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? Daca raspunsul nostru este: credem, dar cine este? Putem auzi si noi raspunsul Mantuitorului: L-ai si vazut! Cel care vorbeste cu tine, Acela este(Ioan 9, 35-38). Aceasta "minune" se intampla cand te rogi si te inchini Lui ... pentru ca "rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu".

Asadar, rugaciunea ca si credinta este adeverire si incredintare a trairilor si convingerilor noastre in Hristos - "Dumnezeul Cel Nevazut, Necuprins, Neajuns, pururea fiind si acelasi fiind in tot locul stapanirii Sale" (Liturghier), prezent in Biserica Sa, acolo unde credinciosii vin spre a I se inchina "in duh si adevar, pentru ca Tatal astfel de inchinatori isi doreste" (Ioan 4,23).

De aceea, cei care spun ca sunt credinciosi dar nu se mai roaga, sunt pe jumatate mincinosi, intrucat nu se poate concepe o raportare corecta la Dumnezeu in lipsa rugaciunilor si a inchinarii din Biserica.

Prin urmare, daca ne rugam Lui, dovedim ca si noi credem in El cu adevarat, iar daca ne rugam din ce in ce mai mult, vom crede din ce in ce mai tare si vom simti prezenta, pronia si lucrarea lui Dumnezeu din viata noastra, ca o adeverire a celor propovaduite, a celor nadajduite de noi si de care ne vom impartasi mai deplin "in ziua cea neinserata a Imparatiei Sale". Amin!