Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea)

Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis: "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de "Scitia" (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman.

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra
In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si care au devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.

La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari). 

Ezoteric "ortodox"

''Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, intru numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si de va fi facut pacate, se vor ierta lui.''(Iacov V,14)

Una din practicile legate de savarsirea Sfantului Maslu este "deschiderea cartii". In randuiala acestei Taine, dupa ultima rugaciune si ungere se prescrie ca preotul care conduce soborul sa ia Sfanta Evanghelie, sa o dea bolnavului sa o sarute si sa o deschida. Preotii slujitori o tin deschisa deasupra capului celui bolnav, iar protosul (primul intre preotii soborului) rosteste rugaciunea a opta, dupa care se face miruirea, adica ungerea cu ulei sfintit.

De la aceasta deschidere rituala si tinere pe capul celui bolnav a Sf. Evanghelii s-a trecut la o inovatie liturgica foarte pagubitoare prin care unii slujitori, pe baza textului la care a fost deschisa Sf. Evanghelie cu totul intamplator, si tinand seama de culoarea vignetelor, interpreteaza textul facand preziceri sau dand pronosticuri pe care credinciosii mai creduli le iau drept adevarate. "Se speculeaza, mai ales, culoarea vignetelor, adica daca a "cazut" pe rosu sau pe negru, culoarea rosie fiind semn bun, iar cea neagra - semn rau. De aici i se spune credinciosului daca se tamaduieste sau nu de o boala, daca va avea reusita scontata, nunta, deces, avansare sau altele. Toate acestea sunt lucruri fara temei, semanand mai mult a prezicere, ceea ce biserica nu admite si nu se potriveste cu adevarul pe care ea il propovaduieste. Nimeni nu are dreptul si puterea de a se erija in ghicitor, prooroc sau prevestitor al lucrurilor viitoare.

Ceea ce- este si mai grav si condamnabil este faptul ca asemenea "deschideri" au inceput sa fie solicitate si sa se practice nu numai la Taina Sfantului Maslu, ci in orice alta ocazie si cu alte carti, cum ar fi colectii de canoane si legi bisericesti sau pravile, intre care pidalionul joaca un rol important.

Dar orice carte s-ar folosi si indiferent cine si pentru ce solicita o asemenea practica, ea ramane o inovatie grava liturgica pentru doua motive:

1. Prin ea se introduce un rit sau o practica liturgica pe care nu o gasim in cartile de cult si care este contrara regulilor stabilite de Biserica pentru savarsirea cultului.

2. O asemenea practica compromite credinta crestina, identificand-o cu superstitia pentru ca i se cere preotului ca, in functie de continutul textului si culoarea vignetelor, sa faca pronosticuri si sa ofere raspuns solicitarilor. Credinciosii care solicita asemenea lucru si preotii care le satisfac asemenea dorinte gresesc fata de Biserica. Asemenea practica nu trebuie nicidecum incurajata.

Credinta crestina este o credinta luminata de adevar. invatatura de credinta si riturile liturgice trebuie explicate in sensul lor adevarat. Deci avand natura superstitioasa si fiind condamnata de Biserica, "deschiderea cartii" trebuie inlaturata ca necompatibila si nedemna de scopul major al Tainei Maslului si al slujirii preotului.

Procrearea umana medical asistata

     Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind „împreună lucrător cu Dumnezeu" (I Corinteni 3, 9), în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1, 28). Barbatul se insoteste cu femeia, dupa randuiala dintru inceput a Creatorului si intemeiaza institutia sfanta si binecuvantata a familiei pentru ajutorare reciproca, nastere de prunci buni, ascultatori si tematori de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei si a neamului omenesc.

    S-a remarcat pe buna dreptate ca „inainte de orice, venirea pe lume a unor fiinte se leaga de actul procrearii care, potrivit viziunii biblice, este sacru. Prin nastere se continua intr-un fel insusi opera lui Dumnezeu, omul devenind colaboratorul direct al Creatorului. Astfel, credinciosul adevarat isi dovedeste partasia la lucrarea lui Dumnezeu, tocmai prin aceea ca da viata altor fapturi asemanatoare siesi… Nasterea de prunci devine atunci nu un simplu act mencanic, precum se intampla in regnul animal, ci o adevarata „taina”, iar continua aducere la existenta de noi si noi fiinte, porunca dumnezeiasca”.

 Familia bazata pe casatorie este cea mai veche institutie sociala, fiind intemeiata de Dumnezeu o data cu crearea primilor oameni. "Nu este bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutor potrivit pentru el." (Facere 2, 18). Si in rugaciunile de la Taina Cununiei se spune: "Ca Tu din inceput ai zidit parte barbateasca si femeiasca si de la Tine se insoteste barbatului femeie spre ajutor si spre dainuirea neamului omenesc."

     Dar Dumnezeu a facut pe Eva nu numai ca sa-l ajute pe Adam, ci si pentru a-l feri de singuratate, care inseamna suferinta, deoarece lipseste comuniunea. Nici Dumnezeu nu este o singura persoana, ci este Unul si Trei in acelasi timp. De aceea nici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu, daca ar fi o monada inchisa; numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul deplin. Cel ce se uneste cu o femeie se completeaza intr-un mod atat de total cu ea, incat alcatuiesc o unitate. Aceasta unire deplina, corespunzand unei iubiri desavarsite, este netrecatoare. "Unitatea sa de om se realizeaza in dualitatea personala neuniforma si complementara de barbat si femeie: si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el, barbat si femeie i-a facut pe ei. (Facere 1, 27). Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste de unul singur si vorbind de unul singur, vorbeste de doi", noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur.

     Ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie, casatoria se intemeiaza pe faptul ca barbatul si femeia numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa. Afirmatia se intemeiaza pe faptul ca "aceste doua aspecte (masculin si feminin) ale omului sunt in asa masura inseparabile de iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinta umana luata izolat si considerata in sine nu este deplin om. Nu este decat o jumatate de om, intr-o existenta izolata de complementarul sau."

     Sub aspect moral si ontologic, copiii intretin mereu aprins focul sacru al iubirii si unitatii familiale. Ei poarta in fiinta lor, fiinta insasi a parintilor pe care o transmit generatiilor viitoare, satisfacand astfel nazuinta dupa nemurire a sufletului omenesc. In acelasi timp, copiii asigura suportul fidelitatii conjugale si al trainiciei familiei. Cate neintelegeri, cate neplaceri, cate neajunsuri ori suprari nu se destrama la zambetul senin al unui copil?!... De aceea, absenta copiilor din familie constituie un gol pe care nimeni si nimic nu il poate inlocui. Sau, ce poate angaja mai unitar si plenar in actiune pe soti decat viata copiilor?!... S-a remarcat in acest sens deosebit de sugestiv si plastic „familia fara copii e ca o gradina fara flori. Familia fara copii e ca un clopot fara glas. Familia fara copii e ca o pasare fara cantec. Familia fara copii e ca un pom fara rod”.

     Prin casatorie, barbatul are in femeie umanitatea ajunsa la intimitatea suprema cu el. Si viceversa, cand femeia i-a ajuns barbatului o astfel de umanitate intima si curata prin coplesirea dragostei trupesti de catre cea spirituala, el poate privi cu ochii curati orice femeie, si femeia, orice barbat. Casatoria este, astfel, un drum spre spiritualizarea celor doi soti nu numai in relatia unuia fata de altul, ci si in toate relatiile cu ceilalti oameni.

Familia intemeiata prin casatorie, adica prin unirea de bunavoie a unui barbat cu o femei, a fost ridicata de Mantuitorul la rangul de Taina, prin care se impartaseste, prin preot, harul Sfantului Duh, care sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si Biserica.

     Cu alte cuvinte, Taina Cununiei transforma legatura dintre cei doi soti intr-una asemanatoare celei dintre Hristos si Biserica, asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel, cand spune: "Taina aceasta mare este, iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efeseni 5, 32). "In acest sens, Taina Casatoriei este mai cuprinzatoare decat familia. Este Taina iubirii dumnezeiesti, Taina cuprinzatoare a existentei peste tot" si pentru acest motiv "ea intereseaza toata Biserica si, prin Biserica, intreaga lume, deoarece o familie sanatoasa este o celula sanatoasa a edificiului Bisericii si a societatii."

     Reflectand unirea dintre Hristos si Biserica, Taina Casatoriei este una singura, este o legatura vesnica, dragostea omeneasca proiectandu-se "in imparatia vesnica a lui Dumnezeu."

     Unitatea aceasta indisolubila dintre barbat si femeie nu este atat o unitate fiziologica, ci o unitate prin iubirea intre doua existente umane care se completeaza nu numai pe planul trupesc, ci si pe cel spiritual. Astfel, cu toate ca barbatul si femeia alcatuiesc un singur trup, totusi ei raman doi, ca temei al iubirii si comuniunii reciproce.

     Un rol important al spiritualizarii treptate a legaturii dintre soti il are cresterea responsabilitatii unuia pentru celalalt. Prin aceasta responsabilitate reciproca, prin reciproca jertfelnicie, unirea sotilor se accentueaza tot mai mult, ca o comuniune personala, in care fiecare persoana creste spiritual pe masura unirii intre ele.

     "Crestinismul nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie. Rugaciunile de la cununie nu evita deloc sa vorbeasca despre ea. Dar socoteste ca numai in casatorie ea devine un mijloc de promovare a unirii sufletesti." De aceea, fata de pofta trupeasca, nu sunt decat doua atitudini: sau o infranare totala de la ea in afara casatoriei, inteleasa ca o castitate permanenta trupeasca si sufleteasca, sau o satisfacere a ei ca mijloc de unire sufleteasca si de inaintare in ea. Cunoastem intr-o masura mai mica sau mai mare progresele pe care le-a facut biotehnologia in cea de a doua jumatate a secolului trecut. Datorita acestor progrese omul poate sa intervina nu numai in pastrarea sau distrugerea propriei sale vieti, cat si in constituirea sau in rapirea posibilitatii acesteia sa se constituie. ”Pentru ca am patruns in tainele vietii (…), din acest moment detinem mijloacele de a actiona asupra vietii”, spunea in anul 1956 biologul francez Jean Rostand

     Intr-adevar, prin metodele contraceptive viata umana poate fi impiedicata sa se constituie, prin metodele avortive poate fi distrusa, iar, pe de alta parte, prin asistenta medicala cu totul speciala, prin biotehnologie si inginerie genetica, sterilitatea poate fi combatuta sau se poate interveni in insasi evolutia vietii chiar de la constituirea acesteia.

     In traditia ebraica, dupa cum cunoastem, era o mare nenorocire pentru familiile care nu aveau copii. Sterilitatea cuprulurilor familiale era socotita drept consecinta a vreunei pedepse a lui Dumnezeu. De fapt, aceasta stare de spirit era determinata mai degraba de motive de ordin cultural si national: poporul Israel trebuia sa creasca din punct de vedere demografic pentru a putea convietui in mijlocul popoarelor cu care ocupa acelasi areal geografic. Exista si o motivatie mistic-religioasa: orice evreu era purtatorul mesajului unei religii monoteiste, prin urmare, purtatorul nadejdii unui Mantuitor, totdeauna un posibil marturisitor al lui Dumnezeu, oriunde s-ar fi gasit. In Vechiul Testament, scopul casatoriei pare sa fi fost eminamente nasterea de prunci. In Noul Testament, casatoria barbatului cu femeia are drept scop mantuirea acestora. Nasterea de prunci este, pe de o parte, consecinta logica a iubirii dintre cei doi soti, iar pe de alta parte, este un dar al lui Dumnezeu. Finalitatea casatoriei, nefiind neaparat nasterea de prunci, se va gasi in desavarsirea sotilor aflati intr-o relatie de iubire cu totul aparte, in Hristos si in Biserica, dupa modelul relatiei existente intre Hristos si Biserica (Efes. 5,23). Scopul vietii crestine este mantuirea prin si in Biserica. Or, la mantuire oamenii au acces in funtie de modul de comportare fata de mesajul lui Hristos („cel care va crede si se va boteza se va mantui”, Marcu 15,16) si de modul de impropriere, in Biserica, a roadelor operei de rascumparare infaptuita in si prin Hristos. Mantuirea nu este condictionata de situatia matrimoniala a omului. Viata eterna la care suntem chemati - o viata altfel decat cea de acum-este accesibila oricarui om care ia in serios lucrarea lui Hristos casatorit sau necasatorit, cu sau fara urmasi trupesti, cu conditia, insa, sa se pregateasca pentru acea viata.

    Despre viata eterna pentru care se pregatesc crestinii, Mantuitorul Hristos ne spune ca nu va fi determinata de conditia sociala in care traim acum. Acolo, in viata viitoare, oamenii nu se vor insura si nu se vor marita si vor fi ca ingerii din ceruri (Matei 22,30). Prin urmare, cuplurile sterile nu au nici o motivatie religioasa care sa le determine sa utilizeze mijloacele si sa isi asume riscurile pe care le presupune reproducerea cu orice pret. Nu toti oamenii traiesc insa foarte intens nadejdea vietii viitoare. Foarte multi dintre confratii nostri vad perpetuarea vietii numai in procrearea biologica. Altii au motive economice sau afective care ii determina sa caute cu orice pret paternitatea biologica, neglijand ca a fi tata si mama este un dar, nu o necesitatea sau o obligatie, dupa cum, daca ne-am invrednicit de acest dar, nu ne este permis sa il irosim, nu ne putem pronunta asupra motivatiei pentru care unele cupluri vor sa aibă cu orice pret copii care sa se apartina nu numai afectiv si cultural, ci si sau mai ales, biologic. Oricum, cuplurile sterile sunt nefericite. Din motive pur omenesti, este de inteles nefericirea cuplurilor care nu au avut sau nu au posibilitatea sa zamisleasca si sa nasca prunci. Biserica intelege frustrarea si nefericirea acestor cupluri si se roaga pentru rodirea lor, stiind ca Dumnezeu are totdeauna cu fiecare dintre noi planurile Sale, care pentru noi uneori par fara logica.

   

    Sterilitatea umana

Actualmente aproximativ 10-15% dintre cuplurile maritale sunt sterile. Sterilitatea nu este numai problema femei, sterilitatea este conjugala, de ea femeia fiind responsabila 35-40%, iar barbatul cca. 40%. In 20% din cazurile de sterilitate factorii responsabilis unt micsti, Feminin si masculin; in 5-10% din cazuri cauzele nu pot fi descoperite, iar circa 10% din cazuri sunt cupluri sterile definitiv. Date fiind aceste statistici, pentru stabilirea diagnosticului de sterilitate, trebuie examinati ambii soti. Stim ca au existat si exista cupluri care au asteptat mai multi ani pana cand au fost binecuvantate cu prunci.

    Termenul de „sterilitate” nu este inteles la fel in lumea medicala, in Europa se constata 2 directii: pentru Scoala franceza de medicina, spre exemplu, se poate vorbi de un cuplu steril atunci cand dupa 2 ani de viata conjugala in viata acestuia nu a aparut nici un copil, fara ca respectivul cuplu sa fi folosit metode contraceptive. Cand femeia ramane gravida, dar pierde sarcina avem de a face cu cazul de infertilitate. Se vorbeste de sterilitate primara cand femeia nu a ramas niciodata insarcinata, si de sterilitate secundara atunci cand dupa 1-2 sarcini, duse sau nu la termen, femeia nu v-a mai ramane insarcinata. Scoala engleza, insa, foloseste termenul de „sterilitate” numai pentru cuplurile cu infertilitate definitiva, pentru celelalte cazuri foloseste termenul de infertilitate primara, respectiv, secundara, dupa caz. Cuplurile pot fi sau pot deveni voluntar sterile, in cazul folosirii metodelor contraceptive si avortive, acest tip de sterilitate, de care subiectii sunt direct responsabili, nu intra in obiectul acestei lucrari. Aici vom expune punctul nostru de vedere fata de sterilitatea ca fapt ca realitatea instituita nedorit si non-voluntar in viata cuplului voluntar.

    Etiologia sterilitatii non-voluntare este complexa si variata. Nu puteam primi cu lejeritate problemele legate de etiologia sterilitatii si nici starea de spirit a cuplurilor, sau chiar a unuia dintre membrii cuplului conjugal, cand este vorba de sterilitate. Creand omul si instituindu-l drept cuplu conjugal, Dumnezeu I-a dat porunca sa creasca si sa se inmulteasca (Geneza 1,28). In Taina Sfintei Cununii, preotul se roaga pentru miri ca Dumnezeu sa le dea „dar de prunci”, ba, mai precis: „dobandire de prunci buni” (Cf. randuiala Tainei Sfintei Cununii din Molitfetnic sau Agheasmatar). Aceasta ne sugereaza doua observatii: mai intai, aceea ca porunca lui Dumnezeu a fost oarecum zadarnicita. Prin urmare, datorita pacatului, omul numai este rodictor, asa cum l-a facut Dumnezeu, in al doilea rand nasterea de prunci este un dar de care Dumnezeu Insusi il invredniceste pe om. Iar, pruncii trebuie sa fie buni si spre folos (Ectenia Mare de la Cununie). A avea prunci este un act de bunavointa divina. Cum bunavointa divina nu lucreaza irezistibil, ci se adapteaza cu o pedagogie aparte la viata omului, urmeaza ca in situatiile concrete, omul are dreptul si responsabilitatea sa faca ceea ce este posibil si licit spre a se invrednicii de darul nasterii de prunci.

    Prin procreare umana medical asistata intelegem nu numai fertilizarea in vitro si practicile derivate sau asemanatoare acesteia, ci toate formele prin care cuplurile familiale au reusit sa procreeze cu ajutor medical, chiar si cazurile in care nu este vorba de inseminare artificialam dar cazurile in care tehnologia biomedicala nu s-a substituit actului conjugal procreator. Trebuie sa recunoastem ca sunt nunumarate cazurile in care, fara ajutorul medical, multe cupluri familiale nu ar fi putut fi parinti. Au avut nevoie de acea asistenta medicala care a indepartat acele deficiente mai mari sau mai mici care le impiedicau sa procreeze. Acestea sunt tratamente medicale propriu-zise necesare ca orice tratament. Si raman asa, atata vreme cat nu presupun pruncuciderea, nu presupun introducerea vreunui tert in intimitatea cuplului si nici tentativa de a crede ca-L putem substitui pe Dumnezeu cu tehnologia in actul preocreator uman.

     Daca simt nevoia unor copii in caminul lor, cuplurile sterile, Biserica le recomanda, cum a  facut-o din totdeauna, infierea, stiut fiind, asa cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom, ca „parintele este cel care creste, nu cel care naste copilul”, iar daca-ti iubesti copilul ii vei da o educatie sanatoasa[5]. Este o propozitie frumoasa, optimista pentru parintii adoptivi, spusa la sfarsitul secolului al IV-lea, cand nu se stia nimic despre gentica, nestiind cum ar fi ractionat acest mare parinte al Bisericii daca atunci ar fi existat posibilitatile de azi privind procrearea umana medical asistata, dar se avea mare incredere in lucrarea harului lui Dumnezeu in noi, care pe cele slabe le intareste si pe cele neputincioase le vindeca. O apostazie contemporana vorbeste despre intelegerea eternitatii drept perpetuarea in existenta exclusiv trupeasca prin reproducerea biologic. Cand aceasta perpetuare in existenta nu este posibila nici pe care naturala, nici prin tratamente medicale, o va face biotehnologia, prin metodele ei, mai vechi si mai noi, prin mijloacele fata de care Biserica are, pe buna dreptate, rezervele ei.

     In privinta asistentei medicale pentru a procrea, distingem doua situatii:
- asistenta medicala fara interventia unui donator.
- asistenta medicala cu interventia unui donator.

     Asistenta medicala fara interventia unui tert donator inseamna "facilitarea fertilizarii unei femei prin inseminarea cu sperma provenind de la sotul sau, depusa intr-o banca de sperma." Daca o asemenea cerere vine din partea unei femei al carei sot a murit, este refuzata (desi se fac si exceptii).

     Tot in cadrul asistentei medicale fara interventia unui tert donator se inscrie si fertilizarea in vitro si a transplantului embrionului in uter.

     In ambele cazuri descrise mai sus nu apar probleme serioase din punct de vedere juridic. Probleme apar atunci cand intervine un tert donator, deci cand intervine o persoana din afara cuplului, in care caz trebuie luate masuri de protectie atat pentru cuplu, cat si pentru copilul rezultat, persoana care doneaza sperma in scopul inseminarii artificiale a femeii neavand "dreptul de a avea legaturi de familie cu copilul nascut astfel."

     Se face apel la un donator numai in cazul in care nu exista alte solutii pentru cuplu si in acest caz se pot dona gameti sau embrioni.

     Dupa ce am expus sumar cele doua situatii in fata carora ne putem afla atunci cand vorbim despre procrearea medical asistata (asistenta medicala cu sau fara interventia unui donator), voi prezenta pe scurt tehnologia reproducerii artificiale, care imbraca doua aspecte: insamantarea artificiala si fecundarea in vitro.

     1. Cea mai folosita tehnica reproductiva actuala este insamantarea artificiala, in care se foloseste material genetic (lichid seminal conservat, depus intr-o banca de sperma) fie de la sotul care are de facut o radioterapie pentru un neoplasm sau care a decedat, fie de la un donator, ca in cazul unor boli transmisibile ale sotului sau in azoospermia sa.

Dar insamantarea artificiala mai poate fi solicitata si in urmatoarele cazuri:
a) in cazul femeilor singure, necasatorite, in care caz se ridica probleme in legatura cu drepturile copilului care se va naste, situatie similara unui copil abandonat.
b) in cazul "femeilor avand comportament sexual deviat (homosexualitate), stiut fiind faptul ca astazi cuplurile de lesbiene militeaza tot mai frecvent "pentru dreptul de a se casatori, de a creste copii."

     2. Asa cum am spus mai inainte, un alt aspect al tehnologiei reproducerii artificiale il reprezinta tehnica fecundarii (fertilizarii) in vitro a ovulelor recoltate laparoscopic, de catre spermatozoizii partenerului, iar embrionul rezultat este reimplantat in uter, scurtcircuitand astfel traiectul tubar al ovulului si al embrionului.

Apelul la un donator se face numai in cazul in care nu exista o alta solutie pentru cuplu si in acest caz se doneaza fie garneti, fie embrioni crioconservati depusi in banci specializate. In general, embrionii se doneaza unui cuplu steril, care va da nastere unui copil a carui mama legala nu este mama biologica, iar tatal legal nu este tatal genetic.

   

     Amintim ca, pentru reusita tratamentului, este necesar ca in uter sa fie implantati mai multi embrioni, "sansa unei sarcini viabile creste de la 10 %, in cazul implantarii unui singur embrion, la 25 %, in cazul implantarii a trei embrioni. Cu toate acestea, in 24 % din cazurile cu implante reusite, numarul de feti care se dezvolta este mai mare decat cel asteptat, de unu." Apar deci probleme economice (multigemeralitate), pe de o parte, si scade si indicele de supravietuire, pe de alta parte, la gemeni, prin scaderea "calitatii" produsului de conceptie.

     Tot in cadrul tehnicii fecundarii in vitro, trebuie sa discutam si problema "mamelor purtatoare (a "mamelor de imprumut"). In acest caz este vorba despre prelevarea de ovule sau de obtinerea lor de la o banca de ovule (asa cum exista si banci de sperma), urmata de fecundarea lor in vitro si apoi de "inchirierea" uterului unei alte femei in care se va matura produsul de conceptie realizat prin fecundarea in vitro, deoarece mama, din cauza unor malformatii ale uterului sau extirparii acestuia din diferite motive, nu poate sasuporte sarcina. Acest tip de reproducere este folosit mai mult in SUA, unde, in 1990, au fost nascuti peste 1000 de copii, folosindu-se mame de imprumut.

Desi, teoretic, mamele care isi "inchiriaza" uterul nu primesc nici o compensatie, in realitate o treime dintre ele accepta aceasta situatie din motive economice (primesc 10.000$ pentru o sarcina), din care cauza "ele sunt greu de acceptat din punct de vedere bioetic." In SUA, aproximativ 300.000 de femei isi inchiriaza, anual uterul.

     Pentru a ne putea exprima punctul de vedere asupra procrearii medical asistate, trebuie sa vorbim, mai pe larg, despre fiecare tehnica reproductiva descrisa mai sus. Fara a enumera conditiile care se cer pentru efectuarea insamantarii artificiale, vreau sa precizez ca "ceea ce primeaza intre toate aceste conditii este precizarea statutului viitor al copilului", considerandu-se util a se stabili ca, in cazul insamantarii artificiale cu sperma de la sot (chiar daca acesta a decedat), "se aplica prezumtia clasica de paternitate", iar in cazul in care "sperma este de la un donator si sotul a consimtit, paternitatea copilului se poate face prin recunoasterea judiciara, iar daca nu a consimtit, prin aceeasi procedura, cand donatorul va deveni cunoscut."

     Din aceasta obligatie de a informa viitorul copil asuprea originii sale, "poate rezulta un conflict intre drepturile donatorului la anonimat si cele ale copilului la propria identitate."

   

      Insamantarea artificiala a femeilor singure, necasatorite, este socotita, din punct de vedere moral, de catre unii, ca desfranare, iar din punct de vedere juridic, filiatia fata de copil se rezolva ca in cazul donarii de lichid seminal (situatie similara unui copil abandonat). De aici se vede ca insamantarea cu sperma de la donator are mai multe implicatii decat insamantarea cu sperma de la sot. Din aceasta cauza, insamantarea cu sperma de la donator este considerata de unii "ca delict contra familiei (delict de adulter), ca fals intelectual in actele de nastere, ca violare a prevederilor adoptiei", insistandu-se si pe "riscurile privind dezagregarea familiei prin fixarile afective (emotionale) fata de donatorul necunoscut."

    

    O alta forma de reproducere medical asistata, la care participa un tert, este donarea de embrioni rezultati in urma fecundatiei in vitro. Acesti embrioni se doneaza unui cuplu steril, iar copilul rezultat va avea o mama legala care nu-i este si mama biologica si un tata legal care nu-i este si tata genetic. Dar embrionii rezultati in urma fertilizarii in vitro nu sunt folositi numai pentru rezolvarea problemei sterilitatii, ci ei sunt utilizati si "in scopuri de cercetare, asemenea embrionilor animali."

Pe de alta parte, in urma fecundatiei in vitro rezulta embrioni supranumerari, care sunt conservati si depusi in "banci de embrioni umani." Producerea embrionilor supranumerari are multe urmari grave din punct de vedere moral si anume: un numar de embrioni (25-40 %) mor cand sunt decongelati, alti embrioni sunt folositi in cercetare, altii in industrie pentru realizarea unor produse cosmetice etc.

Deputatul Geyselings declara in 1986 in parlamentul belgian: "Cu totii o stim: femei insarcinate care nu-si doresc copii sunt platite pentru a prelungi sarcina pana in luna a sasea, daca nu a saptea luna, pentru a putea oferi cercetarii stiintifice si industriei de cosmetice un fat cat mai bine dezvoltat cu putinta."

Cum viata incepe din momentul zamislirii, inseamna ca distrugerea acestor embrioni este omucidere. Si unii biologi au optat pentru acelasi raspuns transant: "Odata cu fecundatia, incepe viata." Si Conventia Americana a Drepturilor Omului vorbeste despre dreptul fiecarei persoane la viata, incepand din momentul conceptiei.

Cum poate oare R Edwards sa sustina ca "nevoia de cunoastere este superioara respectului cerut de un embrion in stare precoce", cand noi stim ca recentele descoperiri ale embriologiei si ale geneticii au demonstrat ca viata incepe o data cu zamislirea?

Tot referitor la tehnica de fecundare in vitro si a transferului de embrioni, trebuie atrasa atentia atat asupra riscurilor tehnicii (rupturi vasculare, leziuni intestinale etc), cat si asupra altor accidente ca: moartea in uter, malformatii, anomalii cromozomiale.

In cazul mamelor de imprumut, exista riscul "de nastere a unui handicapat (risc existent in fertilizarea in vitro cu sperma de la o terta persoana)", copil refuzat si de mama purtatoare si de mama genetica.

Trebuie atrasa atentia si asupra consecintelor etico-sociale ale acestor proceduri. "Avand inca alura unor proceduri experimentale, copilul va avea trei mame (genetica, uterina si sociala) si doi tati (biologic si social).

    In sfarsit, prin tehnica reproducerii medical asistate, se bulverseaza reproducerea biologica si putem asista, datorita pastrarii anonimatului donatorului, la implantarea ovulului "de la mama la fiica, ce devine astfel sora cu propriul sau copil", sau putem asista la incest, daca o femeie primeste sperma tatalui sau fratelui, sau "se realizeaza fecundari cu sperma congelata a unui subiect care a decedat, realizandu-se astfel saltul generatiilor, cand un copil poate fi fiul bunicului sau."

    Din cauza acestor consecinte, in multe tari din vestul Europei (Anglia, Franta etc), fertilizarea in vitro este socotita, de forurile etice, ca o violare a legilor naturale. Se cere respectarea dreptului la viata a viitorului copil si se interzice efectuarea de cercetari pe embrioni dupa 14 zile, implantarea lor in uterul altor specii, alegerea sexului in scop neterapeutic, crearea de gemeni identici etc.

Despre chenoza si despre parasirea lui Dumnezeu

Spaima caderii din Dumnezeu, în care am crezut, este mare. Ajungem negresit sa încercam o strângere de inima în ceea ce ne priveste. Toate, cu care noi ne socoteam îmbogatiti în trecut, le aruncam si devenim astfel dezgoliti de toate legaturile noastre pamântesti si de cunostinte si chiar de vointa noastra. Astfel, devenim saraci, ne epuizam, facem experienta chenozei. Desigur, cea mai grea încercare consista în faptul ca, în pofida nemasuratei noastre încordari de a ramâne credinciosi lui Dumnezeu, suferim perioade de parasire din partea lui Dumnezeu. Saracia duhovniceasca, unindu-se cu parasirea lui Dumnezeu, ne afunda în deznadejde. Ni se pare ca asupra noastra atârna un oarecare groaznic blestem. Noi putem suferi în toate planurile fiintei noastre: cu duhul, cu mintea, cu inima, cu trupul. Tocmai în asemenea momente în fata duhului nostru se înfatiseaza revelatia biblica privitoare la caderea omului în tragismul ei autentic si atunci, credinta în Hristos, în iubirea lui Hristos ne sugereaza sa ne predam, pe cât se poate, unei depline pocainte. Cu cât mai profunda va fi pocainta noastra, cu atât mai mult se va descoperi în fata noastra si adâncimea existentei noastre, care mai înainte era ascunsa de noi însine. Dându-ne seama lamurit de deznadajduita noastra situatie, vom începe sa ne urâm asa cum suntem.

  În felul acesta se savârseste curatirea noastra de acel blestem (Fac. III, 14-19) prin mostenire; pe o astfel de cale, trepta, patrunde în noi de data aceasta o noua energie necreata: noi ne împartasim cu Fiinta Divina. Atunci apare Lumina lui Dumnezeu si ne cuprinde; Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede si care în Fiul odihneste, coboara în inimile noastre ca Mângâietor: Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia (Mt. V, 4). Întorcându-ne în nimic, noi devenim un material din care este propriu Dumnezeului nostru sa creeze. El si nimeni altul a descoperit pentru noi aceasta taina. Dându-ne în sfintele Lui mâini si resimtind în noi însine procesul Lui creator, întelegem cum mintea noastra nu poate cuprinde tot ce ni se trimite de sus: sunt lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, la inima noastra nu s-au suit (I Cor. II, 9)...

Pentru a renaste în Dumnezeu, în frumusetea duhovniceasca cea dintâi este necesar sa ne conducem dupa învatatura Evangheliei. Numai o credinta puternica ca Hristos este Dumnezeu Atottiitorul ne va ajuta sa ne mentinem "pe piatra neclintita a poruncilor Lui". În aceste conditii rasare o grea lupta cu toate cele ce am agonisit în caderea noastra. Credinta ca Hristos este unicul adevarat Mântuitor al omului, nu ne va îngadui sa cadem de la El, când va veni neprevazutul proces al purificarii noastre de "bogatia" pacatoasa.

Trecerea de la putreziciunea mostenita de la Adam catre Lumina neînserata a lui Hristos este un eveniment mult mai important decât toate celelalte fapte de pe pamânt. Semnul apropierii noastre de aceasta mare taina este aparitia sfintei uri de noi însine (Lc. XIV, 26). Scris este: nimic necurat nu va intra în Împaratia Mielului lui Dumnezeu (Apoc. XXI, 27). Sa ne încercam cu toata severitatea pe noi însine si sa ne osândim fara mila la iad, ca pe niste nevrednici de Dumnezeu. Numai asa vom birui indulgenta pentru neputintele noastre, de a ierta cu usurinta greselile noastre, mai ales daca ele sunt savârsite numai cu gândul. Jocul este grandios, în miza merge toata fiinta noastra:câstigul este nemurirea în Lumina fara de început. "Împaratia Cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea".

În limitele vietii noastre pe pamânt nu exista desavârsire absoluta si este primejdios pentru noi sa ne multumim cu cele dobândite pâna acum. Cei ce nu cred în Dumnezeu nu cunosc ce este parasirea lui Dumnezeu. Aceasta durere este traita numai de aceia care au cunoscut deja bunatatea lui Dumnezeu si nazuiesc cu toate puterile sa ramâna în El si cu El. Cu cât omul a gustat într-o mai mare masura din bucuria unirii cu Dumnezeu, cu atât mai profund sufera când se desparte de El. Ultima limita a acestei despartiri, cunoscuta de noi din evanghelie, a fost atinsa de însusi Domnul: dupa rugaciunea cu sudori de sânge din Ghetsimani, în care El S-a dat cu totul Tatalui Sau, pe cruce, El "a strigat cu glas tare ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! pentru ce m-ai parasit?... si din nou a strigat... si si-a dat duhul (Mt. XXVII, 46-50)..

Nemultumirea acuta de sine, traita ca o scârba de sine însusi, este primul semn al apropierii de iubirea lui Dumnezeu totala, ce ni s-a poruncit, adica învingerea teribilului prag al urii de sine. În rugaciunea, nascuta din ura de sine, înlauntrul nostru se deschide o noua existenta, de data aceasta supralumeasca si noi contemplam maretia lui Dumnezeu.

Fericitul Staret Siluan deosebea doua genuri de smerenie: ascetica si dumnezeiasca. Cu putin înainte de sfârsitul lui, la întrebarea mea: "Vreti sa muriti?", el mi-a raspuns: "Înca nu m-am smerit". N-am nici o îndoiala ca el avea în vedere smerenia lui Hristos, cea dumnezeiasca, ce nu se poate descrie si pe care el niciodata n-a putut-o uita. Aducându-si aminte de toate acestea, el scria astfel: "Fericit este cel care-si pastreaza curatia sufleteasca si trupeasca, caci Dumnezeu îl iubeste si îi da harul Sfântului Duh. Si harul acesta îndeamna sufletul ca sa-l iubeasca pe Dumnezeu asa de mult, încât dulceata Duhului Sfânt îl face sa nu se mai poata desparti de Dumnezeu si sa nazuiasca cu o sete nepotolita spre El, caci iubirea lui Dumnezeu nu este sfârsit. Si totusi eu am cunoscut un om (acesta este el însusi) pe care l-a cercetat Domnul cel Milostiv cu harul Sau si daca l-ar fi întrebat pe el Domnul: "Vrei sa-ti dau mai mult har?", atunci sufletul, neputincios în trup, I-ar fi raspuns: "Doamne, Tu vezi ca daca mi-ai da mai mult n-as suporta si as muri" (Siluan, p. 135-6).

Vremea colindelor

E vremea colindelor! E vremea sa ne primenim sufletele si casele, pentru a primi cu bucurie si vrednicie pe Pruncul Sfant si Mantuitor in ieslea vietii noastre. Primind aceasta bucurie crestina a Craciunului, sa implinim prin minunatele obiceiuri stramosesti si colinde, menirea noastra existentiala, aceea de a ne mantui prin credinta. Credinta sa izvorasa in aceste zile de post, in aceste zile de liniste si primenire sufleteasca, prin a fi mai buni, a fi mai senini si Steaua de la Rasarit sa lumineze mintile si ratiunile noastre intunecate.

Iubirea aproapelui

Tie ti s-a poruncit doar atat: sa faci rugaciuni pentru cel ce te-a vatamat. Ce hotarare trebuie sa ia in privinta acestuia, Dumnezeu Si-a lasat-o pe seama Lui. Niciodata nu vei putea tu sa te razbuni cum te va razbuna El, daca nu blestemi pe cel vinovat, ci-l lasi pe Dumnezeu sa hotarasca. Caci chiar daca iertam celor ce ne-au gresit si ne impacam cu ei si ne rugam pentru dansii, Dumnezeu nu-i iarta, daca nu se schimba si dansii si nu se fac mai buni. Si nu-i lasa, pentru ca are in vedere folosul lor. Pe tine te lauda si intelepciunea ta o primeste pe ei, insa ii pedepseste, pentru ca sa nu se faca prin iertarea (data de intelepciunea) ta mai rau. Adesea, multi fiind mustrati pentru ca nu s-au induplecat sa se impace cu dusmanii, au gasit de cuviinta sa se dezvinovateasca de rautatea lor in acest fel: "Nu vreau sa ma impac, ca sa nu-l fac mai rau, mai hain, si sa nu ma dispretuiasca dupa aceea si mai mult". Si pe langa aceasta mai spun si aceea: "Multi oameni cred ca din slabiciune ma duc eu mai intai sa ma impac". Toate acestea sunt desertaciuni.

Ochiul cel neadormit a vazut cugetul tau; de aceea nu trebuie sa tii deloc seama de tovarasii tai de robie, cand e vorba sa indupleci pe judecatorul ce are sa te judece. Iar daca stai pe ganduri de teama ca dusmanul sa nu se faca si mai rau din pricina omeniei tale, apoi afla ca nu asa se face mai rau, ci mai rau se face daca nu te impaci cu el. Chiar daca ar fi omul cel mai pacatos, si chiar daca nu ar spune nimic, el va incuviinta felul tau de purtare, si in cugetul lui va cinsti blandetea ta. Daca, in ciuda magulirilor si cu toata omenia va starui in aceeasi rautate, va avea ca pedepsitor foarte crunt pe Dumnezeu. Tu arata toata dragostea pentru fratele tau si nu-i ierta greselile din dorinta ca el sa capete o pedeapsa si mai mare, ci din iubire si cuget binevoitor.

Dar aceasta sa stii bine: cu cat te va nesocoti mai mult, cand cauti sa te iei cu binele pe langa el, cu atat isi va atrage asupra capului sau o pedeapsa mai mare din partea Celui de sus. O asemenea purtare e o vina pentru el, o lauda pentru tine. Lauda pentru tine pentru ca, desi l-ai vazut ca ajunge astfel (mai rau), nu te-ai lasat de a-l lua cu binele, ca sa faci voia lui Dumnezeu. Pentru acela e insa un pacat, pentru ca omenia ta nu l-a facut mai bun. Pavel spune ca e mai bine ca altii sa fie invinovatiti din pricina noastra, decat noi din pricina altora.

Si nu-mi spune nici vorbele astea nesarate: "Sa nu-si inchipuie ca am alergat la el de teama, ca sa nu ma dispretuiasca si mai mult". Astea-s vorbe pornite din un suflet copilaresc, nechibzuit, care e uluit de slava lumeasca. Inchipuie-ti ca ai venit de teama, dar plata iti va fi cu atat mai mare, cand stiind si acestea, ai rabdat totul de hatarul lui Dumnezeu. Cel care vaneaza slava cea lumeasca si care de aceea se impaca, acela e oprit de la castigul provenit din rasplata. Cel care stie bine ca multi il vor si batjocori si-l vor ocari, si care totusi chiar asa mai incearca sa se impace, va avea parte de o cununa indoita si intreita. Si acesta e cu adevarat cel ce face asta pentru Dumnezeu. Nu-mi spune, mi-a facut cutare si cutare neajuns. Chiar daca s-ar fi dovedit fata de tine vinovat de toate rautatile omenesti si asa Dumnezeu ti-ar fi poruncit sa-i ierti totul.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Postul demonic

Exista un post binecuvantat si unul demonic. Postul care este tinut cu slava desarta, mandrie si egoism, este diavolesc. Sfantul Grigorie Palama spune ca postul care nu este tinut intr-o atmosfera duhovniceasca, care include cainta, frangerea inimii si asa mai departe, "isi are mai degraba inraurirea cu ingerii cazuti". Stim ca si demonii postesc, adica, ei nu mananca absolut nimic, ei postesc permanent, dar, intrucat ii urasc pe oameni si sunt plini de slava desarta, care este o stare necurata, aceasta nu le aduce nimic bun.

Acelasi lucru se intampla si cu cei care pastreaza in mod formal ordinea exterioara a postului, dar il desprind de continutul sau duhovnicesc. Adevaratul post nu trebuie tinut cu slava desarta. Nu il tinem de ochi lumii. Daca ne intereseaza doar acest lucru, spune Sfantul Grigorie, "putem duce osteneala postului si a rugaciunii, dar suntem lipsiti de roade". E un lucru teribil ca sa ne supunem atator osteneli si totusi sa pierdem roadele, intrucat toate acestea nu s-au facut dupa voia lui Dumnezeu. Sfantul vorbeste cu tarie despre acest lucru. El spune ca postul si rugaciunea trebuie sa se faca ca si cum ne-am afla in prezenta lui Dumnezeu, adica, postul nu trebuie sa-si piarda caracterul sau personal. Trebuie sa stim ca "nici postul, nici slavosloviile, nici rugaciunile nu ne pot mantui prin ele insele, ci lucrul care ne mantuieste este ca toate acestea sa fie facute cu frica de Dumnezeu. Ochiul lui Dumnezeu care ne vede, ne sfinteste".

De fapt, nu faptele exterioare in sine sunt cele care ne sfintesc, ci Harul lui Dumnezeu care isi indreapta atentia spre cei ce ii fac Voia Sa. De aceea, cand ne supunem tuturor acestor osteneli, mintea noastra trebuie indreptata catre Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si protectia. Postul ne ajuta sa ne vindecam sufletele, este un mod de viata, dar si o cale catre imparatia lui Dumnezeu. De aceea, Sfantul Grigorie Palama spune ca nu numai in anumite zile trebuie sa postim, ci intreaga noastra viata, deoarece hrana poate fi permanent cu masura. El spune ca toti crestinii si cei ce asteapta a doua venire infricosatoare a lui Hristos "trebuie sa se infraneze si sa posteasca intreaga viata". Aceasta ne arata si valoarea, dar si necesitatea postului, deoarece Domnul ne vindeca prin post. De aceea Sfantul Grigorie ne indeamna: "Va rog sa nu incetati a-L implora prin post, lacrimi, rugaciuni si cereri adresate Lui in toate felurile posibile, pana cand Se va milostivi si ne va vindeca".

Prin post, lacrimi si rugaciuni noi apelam la Hristos sa vina si sa ne vindece. Postul este o metoda a tratamentului Bisericii, iar noi trebuie sa-l privim ca atare. Felul in care Sfantul Grigorie Palama se exprima, precum si continutul invataturilor sale, ne indica modul in care trebuie sa ne traim viata. Sfantul Grigorie este un teolog traditional, facand parte din Traditia Sfintilor Parinti. El dezvolta tema postului dintr-o perspectiva eclesiastica. El uneste postul cu infranarea, asa precum leaga lipsa de infranare cu cantarile indecente si distractiile diabolice. El nu ezita sa condamne practicile si manifestarile urate ale vremii sale.

Acesta este un lucru surprinzator, deoarece in vremurile noastre noi incercam sa modificam chiar si modul de gandire al Parintilor, schimband termenii folositi de Parinti, cu alti termeni moderni care vor sa infrumuseteze lucrurile, dar, de fapt, le denatureaza. Citim diferite analize facute de "teologi" contemporani si nu le intelegem sensul. Aceasta se intampla nu din cauza lipsei noastre de intelegere, ci din cauza neclaritatii lor. Probabil ca incercand sa faca o buna impresie, creeaza, de fapt, confuzii, sau ascund intelesul a ceea ce este afirmat. Dar, asa ceva nu veti intalni in invataturile patristice. Chiar si in probleme teologice, Sfintii Parinti sunt atenti, expresivi si purtatori de adevar.

IPS Mitropolit Hierotheos Vlachos

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.

Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.

Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.

Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Astazi, crestinii sarbatoresc Intrarea in Biserica a Maicii Domnului. Sarbatoarea comemoreaza aducerea Fecioarei Maria la Templu de catre parintii ei, Sfintii Ioachim si Ana. Intrand in cea mai sfanta camera a Templului, Fecioara Maria s-a dedicat unei vieti de rugaciune si slujire a lui Dumnezeu. Tot aici va primi vestea cea buna ca il va naste pe Hristos. Numeroase biserici si manastiri au adoptat acest hram. In traditia populara, ziua este numita Sarbatoarea Luminii.

Aceasta sarbatoare ne aminteste ca alegerea Sfintei Fecioare Maria pentru a-L naste pe Hristos nu a fost arbitrara. Fecioara Maria a fost continuatoarea unui lung sir de slujitori devotati lui Dumnezeu. Parintii sai, Ioachim si Ana, erau considerati „drepti inaintea lui Dumnezeu“. Ei s-au rugat cu lacrimi pentru a dobandi un copil, iar Fecioara Maria a fost rodul rugaciunii lor. Ana a fagaduit, inca inainte de a o zamisli, ca, de va avea un copil, il va inchina lui Dumnezeu. Cand fetita a implinit trei ani, cei doi Sfinti Parinti si-au implinit promisiunea, aducand-o la Templul din Ierusalim.

O traditie apocrifa

Nasterea si copilaria Fecioarei Maria nu sunt prezentate in Evanghelii sau in alte carti ale Noului Testament. De altfel, ea constituie o prezenta foarte discreta in Sfanta Scriptura. Amanunte despre aceste etape ale vietii sale sunt consemnate intr-o apocrifa din sec. al II-lea, cunoscuta sub numele de „Evanghelia dupa Iacov“ sau „Protoevanghelia“. Astfel, se relateaza cum, implinind Maria 3 ani, parintii au adus-o la Templul din Ierusalim, pentru a o inchina lui Dumnezeu, chiar daca era singurul lor copil. Imbracata in cele mai bune haine, ei au condus-o spre Templu impreuna cu rudele lor. Un grup de fecioare ii insoteau, cantand si avand lumanari aprinse in maini. Aici a fost intampinata de Marele Preot si alti slujitori. Traditia consemneaza si numele Marelui Preot: Zaharia, tatal Sf. Ioan Botezatorul. Pentru a intra in Templu trebuiau urcate 15 trepte. Ritualul iudaic cerea ca iudeii sa se opreasca pe fiecare treapta, pentru a rosti un psalm. Din acest motiv, cei cincisprezece psalmi ce se rosteau cu aceasta ocazie sunt cunoscuti sub numele de „Psalmii treptelor“ (Psalmii 119-133).

Fecioara Maria a ramas la Templu timp de 12 ani

Fiind inca mica, parintii au vrut sa o ajute pe fetita sa urce treptele, rostind psalmii in locul ei. Dar, spre surprinderea tuturor, Maria, prin harul divin, a urcat repede toate treptele, fara a se mai opri conform ritualului. Luminat de Dumnezeu, Zaharia a intampinat-o cu bucurie pe aceasta fecioara. Se spune ca el ar fi binecuvantat-o zicand: „Tu esti cea in care Dumnezeu si-a proslavit numele Sau intre iudei. Tu esti cea in care Dumnezeu va descoperi Mantuirea pe care a pregatit-o poporului sau.“ Luand-o de mana, Zaharia a dus-o pe Maria in cea mai sfanta incapere a Templului, in Sfanta Sfintelor. Lucrul acesta era cu atat mai neobisnuit cu cat doar Marele Preot avea voie sa intre aici si doar o singura data pe an, dupa ce aducea jertfe pentru sine si pentru popor. Traditia mai spune ca Fecioara Maria a ramas la Templu timp de 12 ani. Ea isi petrecea timpul ca si celelalte fecioare, citind Scripturile, lucrand, rugandu-se si sporind in dragostea fata de Dumnezeu. Ingerul Gavriil ii aducea hrana si ii talcuia locurile mai greu de inteles din Biblie, pegatind-o pentru Vestea cea buna.

Simbolistica intrarii Maicii Domnului in Biserica

Unii biblisti contesta faptul ca Sfanta Fecioara a intrat in Sfanta Sfintelor. Altii spun ca acest lucru s-a intamplat cu adevarat. Primul Templu din Ierusalim a fost construit de catre Solomon, dar a fost distrus in 586 i.d.Hr. El a fost reconstruit 70 de ani mai tarziu, de catre Zorobabel, existand pana in anul 70 d.Hr. Traditia rabinica spune: „Cinci lucruri care se aflau in primul templu nu se mai gaseau in al doilea. Acestea erau: Focul din inaltime, Untdelemnul ungerii, Chivotul Legii, Duhul Sfant si sortii Urim si Tumim“. Duhul Sfant a inceput sa graiasca prin profeti, lucrand pentru a o pregati pe cea care trebuia sa-L nasca pe Hristos. In timp ce Hristos a intrunit toate cele trei slujiri (invatatoreasca, arhiereasca si imparateasca), Zaharia avea doar doua: arhiereasca si invatatoreasca, profetica. Vazand in Fecioara Maria Chivotul Noului Legamant, Zaharia a dus-o in Sfanta Sfintelor. Aici ea s-a pregatit pentru a deveni Templul lui Dumnezeu. De altfel, ea a parcurs cele trei etape necesare: curatirea, iluminarea si unirea cu Dumnezeu, corespunzatoare celor trei incaperi ale templului. Intrarea in Templu inseamna pregatirea tainica a umanitatii lui Hristos. Din acest motiv, aceasta sarbatoare este o anticipare a Nasterii Mantuitorului, lucru evident si in randuiala slujbelor. Din aceasta zi incep sa se cante in cadrul Utreniei Catavasiile: „Hristos se naste, slaviti-L!...“

Sarbatoarea de astazi este mentionata din sec. al VI-lea

Sarbatoarea propriu-zisa dedicata intrarii Maicii Domnului in Templu este de data relativ recenta. Intrucat noul lacas de cult inchinat lui Dumnezeu a devenit biserica, sarbatoarea a fost numita Intrarea in Biserica a Maicii Domnului. Desi nu instituita oficial, sarbatoarea a existat inainte de sec. al VI-lea. Exista astfel o mentiune a ei din sec. al IV-lea, facuta de Sf. Grigorie de Nyssa. Mai exista si o marturie privind construirea unei biserici de catre imparateasa Elena in cinstea acestui eveniment. Sf. Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbeste si el despre aceasta sarbatoare ce se tinea la Ierusalim. In sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman si Tarasie au rostit cate o predica in cinstea acestei sarbatori. Se pare ca data de 21 noiembrie reprezinta data sfintirii unei biserici cu acest hram in 543. Biserica a fost construita de Iustinian cel Mare langa zidul ruinat al Templului. In Apus, sarbatoarea a fost adoptata mult mai tarziu de papa Grigorie al XI-lea, care a celebrat-o petru prima data la Avignon, in 1374. Ea s-a raspandit in sec. XV-XVI, in timpul papilor Sixt al IV-lea si Sixt al V-lea.

Vovidenia, locul intalnirii cu Dumnezeu

Iesind din curtea Manastirii Neamt, la cateva zeci de metri, pe dreapta, un drum urca agale, printre doua randuri de brazi, spre schitul Vovidenia. Istoria acestuia inainteaza pana in sec. al XVII-lea, cand aici exista schitul numit „Slatioru“, dupa numele paraului cu apa sarata din apropiere. Ocrotitorul acestui schit era Sf. Ierarh Spiridon (12 decembrie). Intre anii 1748-1749, episcopul Ioanichie a construit in schitul uceniciei sale o a doua biserica, din lemn, cu hramul „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului“ (Vovidenia). El si-a inzestrat ctitoria cu numeroase danii. Biserica a fost reinnoita intre anii 1790-1799 prin contributia ieromonahului Isaia si a stolnicului Atanasie Gosan. In 1849, in vremea staretului Neonil, s-a inceput construirea bisericii din zid, care se poate vedea si astazi. Sfintirea a avut loc la 28 septembrie 1857. Noul lacas a pastrat cele doua hramuri, „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului“ si „Sf. Ierarh Spiridon“.

Biserica schitului are o forma treflata si fatade in stil neoclasic. Turla principala este inconjurata de alte patru turle mai mici, ceea ce ii confera aspectul de chivot. Catapeteasma dateaza din vremea lui Ioanichie, fiind pictata de calugarii din Manastirea Neamt. Intre 1968-1969, interiorul bisericii a fost pictat in tempera de catre C. Calinescu, care a redat multe scene inspirate din viata monahala romaneasca. In apropierea bisericii se afla Casa Memoriala „Mihail Sadoveanu“, inaugurata la 26 iunie 1966 in casa oferita scriitorului de Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, in 1937. Intre cei care au trecut pe la Vovidenia se numara Sf. Paisie Velicicovschi, ierarhii Veniamin Costachi, Narcis Cretulescu, Nicodim Munteanu, Visarion Puiu, Partenie Ciopron si Prea Fericitul Teoctist, pentru a mentiona doar cativa. Toti cei ce viziteaza acest schit raman uimiti atat de frumusetea pitoreasca a locului, cat si de linistea inconjuratoare, desi drumul judetean, ce poposeste si la Manastirea Neamt, este aproape. Ferita de tumultul turistic, Vovidenia emana pace si indemn la rugaciune si te predispune spre meditatia contemplativa.

De Vovidenie este bine ca lumanarile sa arda toata noaptea

Numele de Vovidenie provine din slavona, insemnand „ceea ce se face vazuta“. Traditia populara spune ca de Vovidenie se deschid cerurile, iar animalele incep sa vorbeasca. In aceasta zi se aprind lumanari, mai ales pentru cei adormiti, si se impart pomeni. Este bine ca lumanarile si focul sa arda toata noaptea. Seara e buna si pentru previziuni meteorologice. Daca in noaptea de Vovidenie este senin, anul viitor va fi secetos, iar daca ninge, va fi o iarna bogata in zapada. Tot in popor, aceasta sarbatoare este asociata metaforei luminii, prezenta in diferite legende si superstitii. Astfel, sarbatoarea este cinstita pentru a avea o vedere buna si a nu fi lipsit de lumina ochilor. Simbolurile luminii sunt candela, lumanarea, soarele, focul. Tot in ziua de Vovidenie, copiii pun in vase cu apa crengi de mar. Tinute la lumina si caldura, ele inmuguresc si infloresc, fiind folosite in noaptea de Anul Nou drept sorcove.