Spaima caderii din Dumnezeu, în care am crezut, este mare. Ajungem negresit sa încercam o strângere de inima în ceea ce ne priveste. Toate, cu care noi ne socoteam îmbogatiti în trecut, le aruncam si devenim astfel dezgoliti de toate legaturile noastre pamântesti si de cunostinte si chiar de vointa noastra. Astfel, devenim saraci, ne epuizam, facem experienta chenozei. Desigur, cea mai grea încercare consista în faptul ca, în pofida nemasuratei noastre încordari de a ramâne credinciosi lui Dumnezeu, suferim perioade de parasire din partea lui Dumnezeu. Saracia duhovniceasca, unindu-se cu parasirea lui Dumnezeu, ne afunda în deznadejde. Ni se pare ca asupra noastra atârna un oarecare groaznic blestem. Noi putem suferi în toate planurile fiintei noastre: cu duhul, cu mintea, cu inima, cu trupul. Tocmai în asemenea momente în fata duhului nostru se înfatiseaza revelatia biblica privitoare la caderea omului în tragismul ei autentic si atunci, credinta în Hristos, în iubirea lui Hristos ne sugereaza sa ne predam, pe cât se poate, unei depline pocainte. Cu cât mai profunda va fi pocainta noastra, cu atât mai mult se va descoperi în fata noastra si adâncimea existentei noastre, care mai înainte era ascunsa de noi însine. Dându-ne seama lamurit de deznadajduita noastra situatie, vom începe sa ne urâm asa cum suntem.În felul acesta se savârseste curatirea noastra de acel blestem (Fac. III, 14-19) prin mostenire; pe o astfel de cale, trepta, patrunde în noi de data aceasta o noua energie necreata: noi ne împartasim cu Fiinta Divina. Atunci apare Lumina lui Dumnezeu si ne cuprinde; Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede si care în Fiul odihneste, coboara în inimile noastre ca Mângâietor: Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia (Mt. V, 4). Întorcându-ne în nimic, noi devenim un material din care este propriu Dumnezeului nostru sa creeze. El si nimeni altul a descoperit pentru noi aceasta taina. Dându-ne în sfintele Lui mâini si resimtind în noi însine procesul Lui creator, întelegem cum mintea noastra nu poate cuprinde tot ce ni se trimite de sus: sunt lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, la inima noastra nu s-au suit (I Cor. II, 9)...
Pentru a renaste în Dumnezeu, în frumusetea duhovniceasca cea dintâi este necesar sa ne conducem dupa învatatura Evangheliei. Numai o credinta puternica ca Hristos este Dumnezeu Atottiitorul ne va ajuta sa ne mentinem "pe piatra neclintita a poruncilor Lui". În aceste conditii rasare o grea lupta cu toate cele ce am agonisit în caderea noastra. Credinta ca Hristos este unicul adevarat Mântuitor al omului, nu ne va îngadui sa cadem de la El, când va veni neprevazutul proces al purificarii noastre de "bogatia" pacatoasa.
Trecerea de la putreziciunea mostenita de la Adam catre Lumina neînserata a lui Hristos este un eveniment mult mai important decât toate celelalte fapte de pe pamânt. Semnul apropierii noastre de aceasta mare taina este aparitia sfintei uri de noi însine (Lc. XIV, 26). Scris este: nimic necurat nu va intra în Împaratia Mielului lui Dumnezeu (Apoc. XXI, 27). Sa ne încercam cu toata severitatea pe noi însine si sa ne osândim fara mila la iad, ca pe niste nevrednici de Dumnezeu. Numai asa vom birui indulgenta pentru neputintele noastre, de a ierta cu usurinta greselile noastre, mai ales daca ele sunt savârsite numai cu gândul. Jocul este grandios, în miza merge toata fiinta noastra:câstigul este nemurirea în Lumina fara de început. "Împaratia Cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea".
În limitele vietii noastre pe pamânt nu exista desavârsire absoluta si este primejdios pentru noi sa ne multumim cu cele dobândite pâna acum. Cei ce nu cred în Dumnezeu nu cunosc ce este parasirea lui Dumnezeu. Aceasta durere este traita numai de aceia care au cunoscut deja bunatatea lui Dumnezeu si nazuiesc cu toate puterile sa ramâna în El si cu El. Cu cât omul a gustat într-o mai mare masura din bucuria unirii cu Dumnezeu, cu atât mai profund sufera când se desparte de El. Ultima limita a acestei despartiri, cunoscuta de noi din evanghelie, a fost atinsa de însusi Domnul: dupa rugaciunea cu sudori de sânge din Ghetsimani, în care El S-a dat cu totul Tatalui Sau, pe cruce, El "a strigat cu glas tare ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! pentru ce m-ai parasit?... si din nou a strigat... si si-a dat duhul (Mt. XXVII, 46-50)..
Nemultumirea acuta de sine, traita ca o scârba de sine însusi, este primul semn al apropierii de iubirea lui Dumnezeu totala, ce ni s-a poruncit, adica învingerea teribilului prag al urii de sine. În rugaciunea, nascuta din ura de sine, înlauntrul nostru se deschide o noua existenta, de data aceasta supralumeasca si noi contemplam maretia lui Dumnezeu.
Fericitul Staret Siluan deosebea doua genuri de smerenie: ascetica si dumnezeiasca. Cu putin înainte de sfârsitul lui, la întrebarea mea: "Vreti sa muriti?", el mi-a raspuns: "Înca nu m-am smerit". N-am nici o îndoiala ca el avea în vedere smerenia lui Hristos, cea dumnezeiasca, ce nu se poate descrie si pe care el niciodata n-a putut-o uita. Aducându-si aminte de toate acestea, el scria astfel: "Fericit este cel care-si pastreaza curatia sufleteasca si trupeasca, caci Dumnezeu îl iubeste si îi da harul Sfântului Duh. Si harul acesta îndeamna sufletul ca sa-l iubeasca pe Dumnezeu asa de mult, încât dulceata Duhului Sfânt îl face sa nu se mai poata desparti de Dumnezeu si sa nazuiasca cu o sete nepotolita spre El, caci iubirea lui Dumnezeu nu este sfârsit. Si totusi eu am cunoscut un om (acesta este el însusi) pe care l-a cercetat Domnul cel Milostiv cu harul Sau si daca l-ar fi întrebat pe el Domnul: "Vrei sa-ti dau mai mult har?", atunci sufletul, neputincios în trup, I-ar fi raspuns: "Doamne, Tu vezi ca daca mi-ai da mai mult n-as suporta si as muri" (Siluan, p. 135-6).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu