luni, 31 decembrie 2012

Viata Sfantului Vasile cel Mare


Sfantul Vasile cel Mare este sarbatorit in Biserica Ortodoxa pe 1 ianuarie si pe 30 ianuarie alaturi de Sfintii Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur. S-a nascut in anul 330, in Capadocia, intr-o familie numeroasa. A avut patru surori si patru frati. Cinci din cei noua au devenit sfinti in calendarul Bisericii Ortodoxe, alaturi de parintii lor, Vasilie, Emilia si Macrina cea Batrana, bunica Sfantului Vasile. Doi dintre fratii sai au ajuns episcopi: Grigorie de Nyssa si Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sfanta Macrina cea Tanara, a ajuns un model de viata ascetica.
Temelia educatiei sale este pusa de tatal sau, Vasile, profesor de retorica la Neocezareea in Pont, fiu al Sfintei Macrina cea Batrana si elev al Sfantului Grigorie Facatorul de Minuni. A studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol si Atena, insusindu-si tot ceea ce era mai bun din cultura pagana. In anul 356 revine in tara si devine profesor de retorica.

Sfantul Vasile cel Mare - dascal al monahismului

Paraseste cariera de profesor si intra in monahism. Prima forma de monahism pe care Sfantul Vasile a studiat-o a fost cea urmata de ucenicii episcopului Eustatiu de Sevasta, insa, nu s-a regasit in monahismul predicat de acesta.

Calatoreste pentru cunoasterea monahismului in Siria, Palestina, Egipt si Mesopotamia. Planul de organizare a vietii monahale l-a alcatuit dupa anii petrecuti alaturi de ucenicii Sfantului Pahomie cel Mare si de anahoretii care traiau dupa regulile Sfantului Antonie cel Mare. Acest plan a fost pus in practica la Annesi, un vechi domeniu al familiei sale, din vecinatatea raul Iris. Viata ascetica de la Annesi se schimba dupa venirea in acel loc a Sfantului Grigorie de Nazianz. Se construiesc noi chili, iar munca este impletita cu studiul si rugaciunea.
A scris Regulile vietii monahale si a pus bazele Filocaliei cu Sfantul Grigorie. Regulile monahale ale Sfantului Vasile au ramas in Biserica de Rasarit temelia organizarii vietii manastiresti. In Apus, ele au circulat in traducerea facuta de Rufin de Aquileia si au fost cunoscute de Sfantul Cassian si Sfantul Benedict, legiuitori monahali apuseni.

Desi Sfantul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai mari organizatori ai monahismului, el nu a dispretuit familia si casatoria, caci spune: "Dumnezeu, Care poarta grija de mantuirea noastra, a impartit viata oamenilor in doua feluri de vietuire, adica in viata de casatorie si in cea de feciorie, asa incat cel care nu poate sa duca lupta fecioriei sa-si ia femeie (sotie) legiuita, cunoscand ca i se va cere fagaduinta de infranare, sfintenie si asemanare cu sfintii care au avut sotie si au crescut fii".

Sfantul Vasile cel Mare - dascal al dreptei credinte

Sfantul Vasile cel Mare a luptat impotriva pnevmatomahilor, a celor care negau dumnezeirea Sfantului Duh. A argumentat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii ca Duhul Sfant este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul.

Pana la Sfantul Vasile cel Mare, termenii ousia si hypostasis erau socotiti sinonimi, iar aceasta abordare provoca neintelegeri si controverse. Sfantul Vasile cel Mare a insistat asupra individualizarii termenilor: o singura usie si trei ipostase (in Dumnezeu exista o singura usie si trei ipostasuri).

Sfantul Vasile cel Mare - practicant al milosteniei

Sfantul Vasile cel Mare a fost un practicant prin excelenta a milosteniei. Dragostea sa fata de semeni s-a concretizat mai ales in asezamantul filantropic, numit de credinciosi Vasiliada. Acest asezamant a fost construit la marginea Cezareei. Aici au fost adunati cei infometati si abandonati, spre a fi hraniti. Potrivit cercetatorilor, fiecare boala isi avea rezervata cladirea si personalul necesar pentru ingrijire.

Sfantul Vasile cel Mare a trecut la cele vesnice pe 1 ianuarie 379.

Legatura Sfantului Vasile cel Mare cu tara noastra

In scrisoarea nr. 155, Sfantul Vasile cel Mare ii cere lui Junius Soranus, comandantul militar al Scythiei Minor, sa-i trimita moastele martirilor din aceste parti. Acest guvernator ii trimite moastele Sfantului Sava, martirizat de goti la nord de Dunare, in anul 372. Amintim ca pe 10 octombrie 1777, patriarhul ecumenic Sofronie, impreuna cu Sinodul de la Constantinopol, a hotarat sa daruiasca Mitropolitului Tarii Romanesti titlul onorific de loctiitor al scaunului Cezareei Capadociei pentru ajutorul material oferit Patriarhiei Ecumenice aflata sub stapanire otomana.
Dupa ce Biserica Ortodoxa Romana a fost ridicata la rangul de Patriarhie, in anul 1925, acest titlu a inceput sa fie purtat si de catre Patriarhul Romaniei, intrucat acesta este si mitropolit al Tarii Romanesti.

Semnificatia numelui Vasile

Numele Vasile, foarte raspandit in toata lumea crestina, provine din grecescul basileios, care la randul lui sta in legatura cu basileos, "rege", "imparat", "bazileu". Latinii l-au redat prin Basilius. La noi astazi e curenta forma Vasile (la vechiul Vasilie pare sa fi renuntat chiar si conservatoarea limba bisericeasca), cu prescurtarea populara Sile. Feminine ca Vasila sau Vasilca se intalnesc astazi destul de rar, fiindu-le preferat mai gratiosul Vasilica. Diminutivele mai frecvente sunt Vasilica si Sica/Sica.

Liturghia Sfantului Vasile cel Mare

Liturghia Sfantului Vasile cel Mare se oficiaza in Biserica Ortodoxa de zece ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in joia si sambata din Saptamana Patimilor, in ajunul Craciunului si Bobotezei si, desigur, in sarbatoarea care ii este dedicata in ziua de 1 ianuarie.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Vasile cel Mare.

Programul sfintirii caselor de Boboteaza in Sanmihaiu Roman


In perioada premergatoare Botezului Domnului, preotii Parohiei Ortodoxe Sf. M. Mc. Gheorghe din Sanmihaiu Roman, merg pe la casele credinciosilor, unde incep sfintirea caselor de Boboteaza,  si vestesc Botezul lui Hristos.

Program: 2-3 Ianuarie 2013, incepand cu orele 9.00.

Doamne ajuta!


Predica la ziua Anului Nou


Predica la ziua Anului NouAnul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu. Nu betia insenineaza, ci rugaciunea, nu vinul, ci cuvantul infranarii. Vinul starneste furtuna, cuvantul lui Dumnezeu aduce liniste. Acela aduce neliniste in inima, acesta alunga zgomotul; acela intuneca mintea, acesta lumineaza pe cea intunecata; acela aduce intristarea, care inainte era departe, acesta ia grija, care este de fata. Caci nimica nu poate asa de tare insenina, ca invatatura intelepciunii, de a pretui putin lucrurile cele de acum, a tinti la cele viitoare, a recunoaste cele pamantesti ca trecatoare si a nu le socoti statornice, nici bogatia, nici puterea, nici cinstea, nici magulirile. Daca tu posezi astfel de intelepciune, atunci poti sa privesti pe un bogat, fara ca sa-l zavistuiesti, poti sa ajungi la nevoie si la saracie si totusi sa nu pierzi curajul.
Crestinul nu trebuie sa praznuiasca sarbatorile numai in stiute zile, ci tot anul trebuie sa fie lui sarbatoare. Cum insa trebuie sa fie formata acea sarbatoare, care se cuvine lui? Pavel zice: "Sa praznuim nu intru aluatul cel vechi, nici intru aluatul rautatii si al viclesugului, ci intru azimele curatiei si ale adevarului" (I Cor. V, 8). Daca ai constiinta curata, tu serbezi in toate zilele, saturandu-te cu nadejdeie cele slavite si indestulandu-te cu asteptarea bunurilor celor viitoare. Iar daca nu ai constiinta linistita, si esti impovarat cu multe pacate, atunci poti sa tii mii de sarbatori, si totusi nu te vei afla mai bine decat cel ce jeleste.

Caci ce-mi foloseste mie o zi senina, cand constiinta mea este intunecata? Asadar, daca voiesti, ca sa ai vreun folos de la anul nou, multumeste acum, cand a trecut un an, multumeste Domnului, ca el te-a adus pana aici, frange inima ta, numara zilele vietii tale, si zi catre tine insuti: zilele alearga si trec, numarul anilor se implineste, noi am si savarsit o mare parte din cale, dar ce bine am facut noi. Oare nu ne vom duce noi de aici deserti si goi de toata dreptatea? Judetul este inaintea usii, viata noastra pleaca spre batranete.
Acestea le cumpaneste in ziua anului nou, la acestea sa gandesti in curgerea anului. Sa cugetam la cele viitoare, ca sa nu ne zica cineva aceea ce proorocul zicea iudeilor: "Zilele lor s-au stins intru desertaciune si anii lor au trecut repede" (Ps. LXXVII, 37), Aceasta sarbatoare neincetata, despre care eu am vorbit, care nu cunoaste vreo curgere a anului si nu este legata cu vreo zi hotarata, poate sa o praznuiasca deopotriva saracul si bogatul. Pentru ea nu este de trebuinta nici cheltuiala si nici avere, ci numai singura fapta cea buna. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai pretioasa, decat toate comorile, o comoara netrecatoare, neschimbacioasa, ne secata. Priveste cerul, cerul cerurilor, pamantul, marea, aerul, soiurile dobitoacelor, feluritele plante si tot neamul omenesc. Priveste ingerii, arhanghelii si stapaniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietate a Domnului. Servitorul unui Domn atat de bogat nu poate sa fie sarac, cand acest Domn este cu mila catre tine.
A se veseli in astfel de zile, a avea mare indestulare intransele, a lumina cu faclii locurile publice si a impleti cununi, si altele asemenea, este o nebunie copilareasca. Tu esti slobod de aceste slabiciuni, ai varstnicia crestineasca si esti cetatean al cerului. De aceea nu mai aprinde in aceasta zi focuri pe piete, ci aprinde inaultrul tau lumina cea duhovniceasca; caci "asa trebuie sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, zice Domnul, ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa proslaveasca pe Tatal vostru, care este in cer" (Mat. V, 16).

Aceasta lumina iti va face mare castig. Nu incununa usile casei tale, ci poarta-te asa, ca sa dobandesti din mana lui Hristos cununa dreptatii. Nu face nimica inzadar, nimica fara temei, ci toate intru cinstea iui Dumnezeu, precum Pavel zice: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate intru slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. X, 31). Tu intrebi: Cum poate cineva sa manance si sa bea intru slava lui Dumnezeu? Cheama un sarac, primeste prin transul pe insusi Hristos la masa ta, si tu ai mancat si ai baut intru slava lui Dumnezeu. Dar el voieste, ca noi nu numai sa mancam spre slava lui Dumnezeu, ci si toate celelalte sa le facem tot asa, d.p. iesirea din casa si ramanerea noastra acasa. Si una si alta trebuie sa se faca pentru Dumnezeu. Cum insa putem sa le facem pe amandoua pentru Dumnezeu? Iata.

Cand tu iesi, spre a merge la Biserica, ca sa iei parte la rugaciune si la invatatura cea duhovniceasca, atunci esti intru slava lui Dumnezeu. Dar tu poti sa ramai si acasa intru slava lui Dumnezeu. Cum si in ce chip? Cand auzi zgomote, vezi neoranduieli si praznuiri pacatoase, sau vezi piata plina de oameni rai si obraznici, atunci iesi, nu lua parte la neoranduiala, si tu ai ramas acasa intru slava lui Dumnezeu. Iar daca cineva poate a iesi de acasa si a ramane acasa intru slava lui Dumnezeu, apoi poate inca a lauda si a dojeni intru slava lui. Dar intrebi tu, cum se poate a lauda sau a dojeni pe cineva intru slava lui Dumnezeu? Voi adeseori sedeti in locurile voastre de lucrare, si vedeti trecand oameni rai si pierduti, care sunt cu sprincenele incretite si ingamfati, inconjurati de lingai si de lingusitori, imbracati in haine scumpe, plini de un lux desert, oameni jefuitori si lacomi de avere. Deci daca tu vei auzi pe cineva zicand: iata un om norocit si vrednic de ravnit, dojeneste aceasta vorba, jeleste si tanguieste.

Aceasta vrea sa zica a dojeni intru slava lui Dumnezeu, caci astfel de dojana este pentru cei de fata o invatatura de intelepciune si de fapta cea buna, ca ei sa nu mai fie asa de poftitori de cele pamantesti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: pentru ce acest om sa fie norocit? Poate pentru ca el are un cal frumos de minune, impodobit cu frau scump, si multe slugi si o haina luxoasa, si in toate zilele petrece in betie si in desfatare? Tocmai pentru aceea el este nenorocit si in treapta cea mai inalta vrednic de jelit. Eu vad, ca voi de la el insusi nimic nu puteti lauda, ci numai lucrurile cele dinafara, calul, fraul, haina, care toate nu fac parte din ei insusi. Spuneti, poate oare sa fie ceva mai saracacios, decat cand calul sau si fraul aceluia si frumusetea hainei si multimea slugelor se admira, iar insusi stapanul trece fara nici o lauda? Cine poate sa fie mai sarac decat acela, care intru sine nu are nimic frumos, ci se impodobeste numai cu cele straine? Podoaba si bogatia noastra cea adevarata, cea proprie, consta nu in slugi, nu in haine, si in cai, ci in fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor celor bune si in bucuratoarea incredere in Dumnezeu.
Iar daca alta data tu vezi trecand pe un sarac, pe un putin-pretuit si nebagat in seama, care traieste foarte cu anevoie, dar foarte imbunatatit, lauda-l inaintea celor de fata, si lauda ta este o indemnare pentru dansii, o chemare la viata cea imbunatatita si dreapta. Daca ei zic: acesta este ticalos si nenorocit, raspundele: Dimpotriva, el este cel mai norocit; caci el are prieten pe Dumnezeu, soata a vietii pe fapta cea buna, el poseda o comoara netrecatoare, caci are o constiinta curata. Ce poate sa-i vatame lui lipsa bogatiei cei pamantesti, cand el are sa mosteneasca cerul si bunatatile cele ceresti. Cand tu vei vorbi asa cu dansii si ii vei invata asa, vei primi mare plata pentru lauda si pentru doajana, caci pe amandoua le faci intru slava lui Dumnezeu.
Noi putem inca sa si pedepsim intru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori noi ne suparam pe slugele si pe supusii nostri, dar cum putem sa-i pedepsim pentru Dumnezeu? Cand vezi, ca sluga ta, sau un cunoscut, sau altcineva din cei legati cu tine, s-a imbatat, ori a rapit ceva, umbla la locuri rele, nu se ingrijeste de sufletul sau, jura, minte, s.a. ocaraste-l si-l pedepseste, readu-l pe calea cea dreapta, pune-l la randuiala, si toate acestea vor fi facute intru slava lui Dumnezeu. Iar daca vezi, ca el a gresit impotriva ta insuti, si in slujba ta a fost lenes, iarta-l si tu il vei fi iertat intru slava lui Dumnezeu. Dar spre parere de rau, multi fac cu totul din contra, atat in privire catre cunoscuti, cat si catre slugele lor. Cand acestia pacatuiesc impotriva noastra insine, atunci ne facem judecatori aspri si nemilostivi; dimpotriva daca ei au jignit pe Dumnezeu si s-au aruncat sufletele lor in pieire, noi nu pierdem nici o vorba pentru aceasta.
Mai departe, poate tu trebuie sa-ti agonisesti prieteni. Deci fa-ti prieteni pentru Dumnezeu. Dar si vrajmasi sa ti-i faci pentru Dumnezeu. De trebuie sa-ti faci vrajmasi, fati-i pentru Dumnezeu, insa cum putem noi sa ni-i facem prieteni si vrajmasi pentru Dumnezeu? Sa cautam nu astfel de prieteni, de la care primim daruri, de care suntem invitati la masa, si care ne partinesc in lucrurile cele pamantesti, ci sa ni-i castigam pe acei prieteni, care totdeauna tin sufletul nostru in oranduiala, ne indeamna la datoriile noastre, pedepsesc greselele noastre, dojenesc calcarile de lege ale noastre, cand cadem iarasi ne scoala, si prin sfat si rugaciune ajuta apropierea noastra de Dumnezeu.
Dar si vrajmasi trebuie sa-si faca cineva pentru Dumnezeu. Cand tu vezi pe un om destramat, calcator de lege, plin de pacate si de socotinti rele, care voieste sa te aduca la cadere si sa te amageasca, retragete-te si fugi, precum a poruncit Hristos sa faci, cand a zis: "de te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l si-l arunca de la tine" (Mat. V, 29). Prin aceasta el iti porunceste, ca si pe prietenii, pe care tu ii iubesti, ca pe ochiul tau, si care iti sunt foarte folositori in viata, sa-i smulgi si sa-i arunci de la tine, cand mantuirea ta cere aceasta.
Cand te duci in societate, si trebuie sa vorbesti multe, fa si aceasta pentru Dumnezeu. Si cand taci sa taci pentru Dumnezeu. Cum poate insa cineva sa ia parte la o societate pentru Dumnezeu? Cand tu in societate cu altii vorbesti nu despre lucruri pamantesti, nu despre lucruri desarte si nefolositoare, ci despre adevarata intelepciune, despre cer si iad, cand nu vorbesti nimic de prisos si fara de minte, precum d.p. cine a dobandit o diregaiorie, cine a fost pedepsit si pentru ce, cum a castigat cutare asa de mult si s-a facut asa de bogat, ce a lasat celalalt la moartea sa, pentru ce unul nu a mostenit, pe cand el socotea, ca are cea mai mare nadejde la aceasta, si alte cele de asemenea lucruri. Despre astfel de iucruri noi insine nici sa incepem vorba, nici cu alitii sa nu convorbim despre ele, mai vartos sa avem in vedere, ca sa facem si sa vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.
Iarasi tu poti sa taci pentru Dumnezeu, cand vei fi tratat cu cutezare sau ocarat, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei ingadui cu noblete de suflet, si nu vei raspunde cu nici o vorba defaimatoare.
Dar noi putem intru slava lui Dumnezeu nu numai a lauda si a dojeni, nu numai a ramane acasa si a iesi, nu numai a vorbi si a tacea, ci putem inca si a ne intrista si a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Adica cand tu te vezi pe sine sau pe un frate cazand in pacat, jeleste si te intristeaza, si prin aceasta intristare tu vei castiga mantuirea cea fara de cainta, adica cum zice Apostolul Pavel: "intristarea, care este dupa Dumnezeu, lucreaza pocainta spre mantuire fara de cainta" (II Cor. VII, 10). De asemenea, cand vezi pe un altul norocit, nu-l pismui, ci multumeste lui Dumnezeu pentru aceea, ca pentru binele tau propriu, caci El a facut asa de slavit pe fratele tau, si aceasta bucurie iti va aduce mare plata.

Caci spune mie, poate sa fie cineva mai vrednic de jalit, decat pismataretul, care, in loc de a se bucura si a trage castig din bucurie, se intristeaza, cand altuia ii merge bine, si prin aceasta intristare el totodata isi atrage pedeapsa lui Dumnezeu? Trebuie oare sa mai adaug, ca noi putem si a cumpara si a vinde intru slava lui Dumnezeu, cand d.p. nu cerem pret mai mare decat cel obisnuit, nu abuzam de timpurile scumpetii, si inca dam atunci saracilor din proviziile noastre? "Cel ce precupeteste graul este blestemat" (Pild. XI, 26), zice Domnul.
Insa ce trebuie sa numar eu toate indeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, cand voiesc a zidi o casa, masoara din unghi in unghi cu sfoara si asa intocmesc zidirea, ca partea ei cea din afara sa nu fie nepotrivita; asa trebuie si noi de-apururea sa intrebuintam ca o sfoara cuvintele Apostolului: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate sa le faceti intru slava lui Dumnezeu" (I Cor. X, 31). Asadar ori de ne rugam, ori de postim, de pedepsim ori iertam, de laudam sau dojenim, de intram ori iesim, sau orice facem, toate sa fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici sa facem nici sa graim. Iar acel grai al Apostolului totdeauna sa-! purtam cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o arma sigura si ca pe o comoara scumpa, si sa-l inscriem in inima noastra, ca noi toate sa facem, sa graim, sa savarsim spre slava lui Dumnezeu, si ca sa dobandim slava de la Domnul atat aici cat si ia sfarsitul acestei calatorii pamantesti. Caci el zice: "Cine ma cinsteste pe mine, si eu il voi cinsti pe acela". Insa nu numai cu cuvintele, ci si cu faptele sa slavim totdeauna pe Tatal, impreuna cu Hristos Dumnezeul nostru, caci Lui se cuvine cinstea si slava si inchinaciunea, acum si in vecii vecilor! Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Fuga in Egipt - Duminica dupa Nasterea Domnului

Fuga in Egipt, mentionata foarte sumar numai de Matei, a avut scopul sa arate ca Hristos a fost un vesnic pelerin pe acest pamant, dupa cum singur a marturisit-o: "Vulpile au vizuini si pasarile cerurilor cuiburi; Fiul Omului insa nu are unde sa-Si plece capul" (Matei 8, 20). Viata noastra, chemata sa reediteze la scara redusa si dimensiuni minore viata Dumnezeului intrupat, va avea si ea un aspect de vesnic pelerinaj.
Asupra sederii in Egipt evanghelistul nu da niciun amanunt, de aceea nu s-a putut afirma cu certitudine unde a salasluit Sfanta Familie in acea tara si nici durata sederii. Este probabil ca nu a ramas mai mult de un an, intorcandu-se in Palestina dupa moartea lui Irod, asa cum precizeaza Sfantul Matei. Ceea ce intereseaza aici este faptul in sine, si nu amanuntele asupra carora Evanghelia nu staruie niciodata. Intre Egipt si Israel, in cursul istoriei lor, a existat o legatura tainica, care nu poate fi definita pornind de la concepte logice. Iosif, socotit de toata exegeza patristica figura anticipatoare a lui Hristos, a fost vandut Egiptenilor de catre fratii sai din indemnul celui care purta numele de Iuda, fiindu-i in acest mod crutata viata, caci ceilalti doreau sa-l ucida. El a ramas apoi in tara Egiptului, iar cand fratii sai au fost amenintati sa piara din pricina secetei care bantuia Canaanul, Iosif i-a salvat cu bucatele din tara sa adoptiva.
Egiptul izbaveste deci pe Israel de la moarte, iar Iacov patriarhul care va da numele de Israel poporului ales, va veni si el sa-si sfarseasca zilele in valea Nilului. Moise, datatorul vechiului asezamant, se naste in Egipt unde el si poporul sau vor fi prigoniti. El va primi Legea dupa ce va parasi acesta tara. Fiul lui Dumnezeu, devenit om, va cobori si El in tara Egiptului, inainte de a purcede la lucrarea de mantuire a oamenilor si de instituire a noului Legamant. Matei il citeaza pe profetul Osea, care, referindu-se la poporul ales, spune: "Din Egipt am chemat pe fiul meu" (Osea 11, 1), text impresionant si cu dubla semnificatie, ca atatea pasaje din Scriptura. Evident, profetul a avut in vedere chemarea lui Israel din Egipt pentru a primi Legea, dar dincolo de acest prim sens, care se referea la un eveniment trecut, situandu-se deci in ordinea logica, prin glasul lui Osea a vorbit Sfantul Duh, vestind cu veacuri inainte salasluirea Fiului lui Dumnezeu in pamantul Egiptului.
Tinand seama si de acesta profetie, se pare deci ca sederea Mantuitorului in Egipt fusese prevazuta in planul iconomiei divine si ca ea reprezinta o etapa necesara a itinerariului Sau terestru. Ratiunea umana nu va putea insa niciodata scruta aceste mistere pana in adancul lor, ele ramanand mereu acoperite de un val, prin care arareori strabate cate o lumina mai puternica, facandu-le accesibile numai la suprafata lor.
Faptul ca Iisus prunc, fugind din Tara Sfanta, a gasit adapost in Egipt trebuie privit prin prisma rolului pe care acesta tara l-a jucat in istoria religioasa a lumii. Sa nu se uite ca Egiptul, de-a lungul istoriei sale, asteptase cu infrigurare un mantuitor, care sa izbaveasca omul de moarte. Osiris, zeul adorat in valea Nilului, aparea ca un vesnic biruitor al mortii si, prin acesta trasatura, prefigura pe Hristos cel inviat. Intreaga cultura Egipteana era orientata spre un unic tel: acela de a asigura supravietuirea persoanei umane dincolo de hotarul acestei lumi.
Egiptul, care traise intens speranta in inviere, era predestinat sa primeasca la sanul sau pe Dumnezeu intrupat pentru a elibera definitiv pe om de spectrul mortii.
Este interesant de constatat ce rol mare au jucat neamurile in viata Mantuitorului. Desi Israel a fost poporul care i-a oferit matca menita sa primeasca natura divina a Logosului, paganii manifesta o prezenta mai activa in momentele care urmeaza nasterii lui Iisus: preotii Persiei antice vin sa-L adore, recunoscand astfel dumnezeirea Sa, iar Egiptul Il primeste si Il ascunde de mania prigonitorilor, asa cum odinioara si Iosif fusese ocrotit de Egipt impotriva intentiei ucigase a fratilor sai. Pare ca Egiptului i-a revenit acesta misiune discreta si anonima, nu se pomeneste niciun loc din acesta tara unde sa fi locuit Sfanta Familie si nici un nume de om care sa-i fi oferit ospitalitateta. Egiptul a ajucat deci un rol activ in iconomia mantuirii, deoarece prin adapostul oferit Pruncului Iisus a facut posibila desfasurarea ulterioara a diferitelor etape ale rascumpararii noastre.
In timp ce Sfanta Familie se refugia in Egipt, Irod, a carui manie atinsese culmea in clipa cand si-a dat seama ca a fost inselat de magi, deoarece acestia nu mai trecusera prin Ierusalim spre a-i vesti despre ce aflasera, a poruncit sa fie ucisi toti pruncii din Betleem si din jurul orasului, mai mici de doi ani. Si acest episod pomenit doar de Matei, apare invaluit in ceata si extrem de tainic; realitatea lui nu poate fi contestata, caci altfel, dupa cum remarca un exeget francez, era imposibil ca un autor evreu, scriind pentru cititori israeliti, la doar 15 ani de la moartea lui Hristos, sa fi consemnat un fapt de o asemenea importanta, care oricand ar fi putut fi infirmat, in cazul in care el nu ar fi avut loc.
Uciderea pruncilor arata ca venirea Fiului lui Dumnezeu in lume nu a adus de la inceput pace printre oameni, ci dimpotriva, a intetit lupta dintre fortele intunericului si cele ale luminii. Sfantul Evanghelist Ioan a intuit cel mai bine acest conflict tragic, vizibil in toata viata Mantuitorului. Hristos Insusi va spune despre Sine: "Nu am venit sa aduc pace, ci sabie" (Matei 19, 34), aratand astfel ca intruparea Sa va avea ca urmare firesca o recrudescenta a razboiului pornit de puterile demonice si de uneltele lor impotriva puterilor ceresti. Macelul de la Betleem este doar preludiul acestei teribile tragedii care se va desfasura pana la sfarsitul veacurilor, caracterizata prin prigonirea alesilor lui Dumnezeu de catre stapanii acestei lumi, aflati in slujba celui rau.
Pruncilor ucisi la Betleem le-a revenit misiunea de a muri pentru Acela care avea sa izbaveasca neamul omenesc si sa-l scoata de sub stapanirea mortii. Numai aceste fiinte neprihanite puteau fi jertfite in locul Mielului, venit sa ridice pacatul lumii, si numai pruncii nevinovati, purtatori ai luminii paradisiace, care nu se stersese deplin de pe chipurile lor, puteau sta impotriva fortelor raului, dezlantuite prin mijlocirea lui Irod. Puterea intunericului, concentrata in Irod, omul tuturor crimelor, infrunta chintesenta puritatii, intruchipata de copiii straini de orice pacat. Faptul ca acestia au fost jertifiti in locul lui Hristos, crutat spre a putea indeplini lucrarea de rascumparare a omului in vederea careia Se intrupase, a facut ca pruncia sa devina o categorie axiologica. Mantuitorul va insista asupra valorii copilariei, sinonima pentru El, cu puritatea sufleteasca, Se va identifica pe Sine cu pruncii "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste" (Matei 18, 5), si va considera copilaria o stare desavarsita spre care trebuie sa tinda orice om pentru a intra in Imparatia cerurilor. Doar pruncii, parga a omenirii viitoare, puteau sa se substituie Domnului Iisus si sa-si dea viata pentru El, facand astfel posibila lucrarea de mantuire a omului. Pruncii ucisi la Betleem apar ca deschizatori ai cerului, iar intre pruncie si intrarea in imparatie se creeaza o relatie de tip unic.
Sfantul Matei noteaza ca, dupa moartea lui Irod, Iosif a avut din nou un vis premonitoriu, in care un inger ii vesti ca primejdia trecuse si ca se putea intoarce cu Pruncul in pamantul lui Israel. Este a treia comunicare pe care Iosif o primeste in vis de la un trimis ceresc. Ascultator, din nou, al poruncii venite de sus, Iosif paraseste impreuna cu Pruncul si cu Sfanta Sa Maica, Egiptul care il ocrotise in vremuri de cumpana si se reintoarce in Tara Sfanta. El insa nu se mai opreste in Iudeea, unde domnea Arhelau, fiul lui Irod, ci merge direct la Nazaret, orasel din Galileea aflat sub dominatia lui Irod Antipa, care era tot fiul lui Irod, dar mai putin temut decat tatal sau.
Sederea lui Iiisus la Nazaret va avea si ea talcul ei. Evanghelistul Matei, mereu preocupat sa gasesca in profeti prevestiri ale faptelor relatate, explica venirea la Nazaret: "ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin proroci ca Nazarinean Se va chema" (Matei 2, 23). Nazaretul a avut un loc insemnat in viata Domnului; daca Iisus Se naste la Betleem, la Nazaret are loc taina zamislirii, a intruparii Fiului lui Dumnezeu. In acest orasel neinsemnat se va desavarsi, in timpul celor 30 de ani ce vor urma, lentul proces al sfintirii umanitatii Sale de catre firea divina, al patrunderii energiilor divine in omenitatea ce se deschidea spre a le primi. Este oare o simpla coincidenta faptul ca Nazaret se talmaceste "sfintenie"? Misterul zamislirii Mantuitorului Hristos si al formarii personalitatii Dumnezeului intrupat este legat in primul rand de Nazaret. Nazaretul ne da cheia tainei lui Hristos, a zamislirii Sale mai presus de fire si a genezei personalitatii Sale teandrice; Iisus putea fi deci numit pe buna dreptate "Nazarinenul".

luni, 24 decembrie 2012

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: PENTRU NOI OAMENII ŞI PENTRU A NOASTRĂ MÂNTUIRE – PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI, 2012



† Daniel prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
                           
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI


„Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire,
 S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.”
(Crezul ortodox)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: „Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).

Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, „în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.

În acest înţeles duhovnicesc al iubirii milostive ca poartă a mântuirii omului, anul 2012 a fost consacrat în Biserica noastră drept „An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. De aceea, în centrul atenţiei noastre pastorale şi misionare s-a aflat Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului. Mai precis, am fost chemaţi să aprofundăm învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să amplificăm ajutorarea sau îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă faţă de cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte.

Lucrarea aceasta a Bisericii a fost benefică şi sfinţitoare pentru mulţimea bolnavilor din unităţile medicale şi din parohii. Ea a întărit comuniunea frăţească, conlucrarea pastorală şi social-filantropică, între cler şi credincioşii mireni, dar şi între Biserică şi alte instituţii. Această lucrare trebuie continuată şi în viitor, pentru că mâinile celor care ajută pe oamenii aflaţi în suferinţă sunt mâinile iubirii milostive a lui Hristos.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul Postului Crăciunului, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi învrednicit să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, primind astfel iubirea milostivă şi sfântă a lui Hristos. De aceea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos trebuie să ne facă milostivi faţă de suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat. „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.), în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, introducere, traducere, indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 584).

Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin  rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.

Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârşite în ea sunt arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume, creştinii ortodocşi români văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Iar preoţii care poartă icoana Naşterii Domnului la casele oamenilor simbolizează pe păstorii de la Betleem, dar şi pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea lui Dumnezeu.

Ca odinioară în Betleem, Hristos vine tainic astăzi la noi şi prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. Prin urmare, mai ales în aceste zile să urmăm îndemnul „colindului sfânt şi bun”: „Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/Dar nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”.

Să-i cuprindem în iubire frăţească şi pe românii care se află dincolo de graniţele României, dorindu-le ajutor de la Dumnezeu în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, cu gândul la cei dragi din ţară.

Dreptmăritori creştini,

Acum, la sfârşit de an, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, care se apropie de cota zero, adică se finalizează infrastructura sau baza pe care va fi construită Biserica mare, cu hramurile „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României”. În mod deosebit, mulţumim şi celor prin care Dumnezeu ne-a ajutat, şi anume: ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi ai Bisericii noastre, care lunar trimit la Patriarhie câte o donaţie pe bază de chitanţă, pentru construirea Catedralei noi. Între eparhiile donatoare a fost fruntaşă, şi anul acesta, Arhiepiscopia Bucureştilor.

Cu multă recunoştinţă, mulţumim autorităţilor centrale şi locale, care ne-au sprijinit financiar, înţelegând că această Catedrală este o necesitate liturgică, dar şi un simbol al credinţei apostolice a poporului român şi al demnităţii lui.

La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013, suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2012 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2013.

Amintim aici că anul viitor, 2013, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, întrucât se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, prin care înceta persecuţia împotriva creştinilor. Pentru şcolile teologice din Patriarhia Română, anul 2013 este şi Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român (1903-1993).

Dorim ca bucuria sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă pace şi sănătate, lumină şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!”

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,


† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, anul mântuirii 2012.
13.12.2012 | 17:30

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului - Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!


Predica Duminica dinaintea Nasterii Domnului
Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.

Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi!

Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!...

Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment - nu la radacina, ca radacina e unica - in istorie, pe cineva mai deosebit.

Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.

Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam ...”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram...” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“...toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).

Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael - neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.

Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam - am spus - e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.

De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.

Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia...” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem - dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.

Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.

Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.

Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta - legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem - observati - tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.

Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru... decat doar cei care socotesc - ca sarmanul, nefericitul Arie - ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.

Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi - divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.

Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi.

O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)... O parte din fratii nostri intelectuali inca mai zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi, care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu este mai buna... Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta noastra credinta, nu cum zic unii - sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.

Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere, de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definitia noastra.

Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele sufletesti.

Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe. Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt... Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia (cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.

Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti, taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.

Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea ei.

O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura. Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine am si eu o operisoara cat de mica, acolo!

Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra, de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El. Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.

Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul, preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca e pretutindeni este o mare bucurie.

Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte. Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”. Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi dumneata - si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi, radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.

Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea - retinem - nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.

Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care uneori ii inabusa pe bietii oameni.

Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!

Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.

Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea - altfel spus, nu mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc, sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.

Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata, caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.

Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile, slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant nou”.

Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam, atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei dumnezeiesti.

Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre, plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).

Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.

Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand a cautat in el smochine si n-a gasit - si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul rodeste neincetat.

La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom avea parte de inviere.

Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

duminică, 16 decembrie 2012

17 decembrie 1989 - 17 decembrie 2012. Se implinesc 23 de ani de la inceputul Revolutiei de la Timisoara





Vin colindatorii, cum veneau odata, lerui ler
Sa colinde-n seara asta minunata lerui ler
Dar lii gura-i arsa si lis ochii-n lacrimi lerui ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi, lerui ler,

Gazdelor crestine sa- i primiti in casa lerui ler
Si cum se cuvine sa-i poftiti la masa lerui ler
Nii trimite sfantul sa ne-'ncerce mila lerui ler,
Domnii mari de astazi sa-si deschida vila lerui ler,
Sovaielnic pasu, mainile plapande lerui ler,
Tremurat lii glasu ,nu stiu sa colinde lerui ler,
Daca stau la poarta si nu zic nimica lerui ler
Domnilor de astazi sa va apuce frica lerui ler,

Muta-i intrebarea ce rasuna afara lerui ler,
Am murit degeaba, ce-ati facut din tara lerui ler
Tot in frig si-n foame, tot cu maini intinse lerui ler
Pe la porti straine, ce ne stau inchise lerui ler,

Vin colindatorii cum veneau odata lerui ler
Sa colinde in seara asta minunata lerui ler
Dar lii gura-i arsa si lis ochii-n lacrimi lerui ler
                                                                                     Prea degeaba sange, prea degeaba patimi lerui ler.                                                                                                       


  Tudor Gheorghe - Vin Colindatorii




sâmbătă, 15 decembrie 2012

Adevărata libertate este iubirea dezinteresată


Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXVIII-a după Rusalii (Pilda celor poftiţi la cină)

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea."( Luca 14, 16-24)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVIII-a după Rusalii care prezintă Pilda celor poftiţi la cină arată în chip tainic cum Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la mântuire, deoarece voieşte ca "toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4). De asemenea, ea ne arată şi că oamenii au libertatea de a răspunde sau nu acestei chemări. Aşadar, Evanghelia de astăzi este într-un fel Evanghelia tainei libertăţii omului, dar şi a libertăţii lui Dumnezeu. Omul are libertatea de a spune "da" sau "nu" lui Dumnezeu când îl cheamă la mântuire şi viaţă veşnică. Însă cine nu răspunde pozitiv la invitaţia de-a veni la Cina cea de Taină, la ospăţul iubirii milostive şi darnice a lui Dumnezeu, acela pierde bucuria de a fi veşnic împreună cu Domnul casei cereşti. Comentând cuvintele Mântuitorului "mulţi chemaţi, dar puţini aleşi" (Matei 22, 14), Sfântul Grigorie de Nyssa spune că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, dar sunt puţini aleşi, pentru că puţini oameni răspund chemării lui Dumnezeu.

Libertatea Stăpânului Care invită la Cină se vede mai ales din faptul că dacă cei dintâi chemaţi refuză invitaţia Lui, El are libertatea de a modifica planul Său şi de-a prefera pe alţii. Prin urmare, nimeni nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, pentru că iubirea Lui milostivă se revarsă peste vidul spiritual al celor care nu răspund chemării Sale. Aflând de scuzele unora care nu au găsit timp pentru a răspunde chemării Sale, Stăpânul casei Îl trimite pe Slujitorul Său să invite la cină o mulţime de oameni de rând, fără pretenţii de superioritate, care nu se aşteptau la o astfel de invitaţie, şi nici nu se considerau vrednici să stea la o masă atât de strălucită.

Deci, problema libertăţii spirituale a omului nu poate fi înţeleasă decât în relaţia concretă dintre om şi Dumnezeu.

În acest sens, lucrarea mântuitoare a lui Iisus este o lucrare eliberatoare, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli: "Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi... Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate" (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); "Adevărul vă va face liberi; ... dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi" (Ioan 8, 32, 36). Dar această experienţă a libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează referitor la libertate: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Corinteni 3, 17).

Libertatea este constitutivă chipului lui Dumnezeu în om

Libertatea umană este un aspect fundamental al definiţiei omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, Cel liber şi suveran. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: "Libertatea este asemănarea cu Cel ce este fără stăpân şi de sine conducător, asemănare care ne-a fost dată de Dumnezeu la origine"1. "Deci, prin libertate omul este deiform şi fericit."2

Ca persoană, omul nu se defineşte în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu - Creatorul. Crearea omului este, în mod unic, rezultatul unei gândiri şi al unei decizii libere şi personale din partea lui Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facerea 1, 26). Legătura strânsă care există între taina lui Dumnezeu Cel personal şi liber, pe de o parte, şi taina omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, pe de altă parte, determină ca libertatea divină revelată în istoria mântuirii să dezvăluie şi adevărata natură sau finalitate a libertăţii umane.
Libertatea, temelia comuniunii autentice între persoane


Omul nu a fost creat după chipul unui Dumnezeu ca singurătate eternă, ci după chipul unei Comuniuni divine eterne de viaţă şi iubire care se descoperă oamenilor ca fiind Unitate perfectă a Trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Sfânta Treime).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că pluralul misterios folosit de Dumnezeu când zice: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" nu este nici plural al majestăţii, nici dialog cu îngerii, deoarece ei nu sunt co-creatori, ci acest plural este manifestarea discretă a Dumnezeului-Treime sau anticiparea revelaţiei Sale, ca fiind Dumnezeu mai presus de monoteismul iudaic şi de politeismul păgân. Această interpretare a pluralului misterios din cartea Facerii se găseşte nu numai la Sfântul Vasile cel Mare, în celebrul său comentariu la Hexaemeron (Omilia 9, 6), ci şi anterior lui, la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful şi la Sfântul Irineu din Lyon. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune că, prin acest plural, Dumnezeu nu Se adresează pur şi simplu Sieşi, nici pământului, nici îngerilor, ci Fiului Său3. Iar Sfântul Irineu zice: "De totdeauna, cu adevărat, există alături de El (de Tatăl) Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul. Prin Aceştia şi întru Aceştia El le face pe toate liber şi în totală independenţă, şi Lor Li se adresează atunci când spune: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră"4.

Înţelegem astfel că umanitatea creată după chipul lui Dumnezeu este reflectarea Unităţii perfecte a Persoanelor divine distincte; a comuniunii perfecte de viaţă şi iubire în care pluralitatea Persoanelor nu împarte natura unică şi nici nu diminuează viaţa prin separare sau izolare. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, Adam este omul universal, care conţine în el toată natura umană: "Chipul nu este într-o parte din natură, nici harul într-un individ printre cei pe care îi priveşte, ci această virtute se întinde asupra întregului neam omenesc". "Deci, omul făcut după chipul Domnului este natura înţeleasă ca un tot. Aceasta duce la asemănarea divină."5

Am văzut mai sus că libertatea omului este o trăsătură fundamentală a chipului lui Dumnezeu în om. O altă trăsătură importantă a chipului lui Dumnezeu în om constă în faptul că omul este fiinţă cugetătoare sau raţională. Totuşi, nici libertatea, nici gândirea, deşi foarte importante, nu constituie trăsătura cea mai valoroasă a omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, ci iubirea. De ce? Pentru că prin iubire se manifestă în mod deplin chipul lui Dumnezeu în om. "În voi înşivă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa - voi vedeţi gândirea şi o credeţi imitaţie a Celui Care cu adevărat este Spirit şi Cuvânt (Logos). Domnul este, de asemenea, Iubire şi izvor de iubire... Deci, dacă iubirea lipseşte, toate trăsăturile chipului din noi sunt deformate". "Creatorul nostru ne-a dat iubirea ca expresie a chipului nostru uman."6

Înţelegem, aşadar, că raţiunea şi libertatea au ca finalitate comuniunea de iubire. De aceea, libertatea în forma sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. Când persoana umană tinde să iubească pe toţi oamenii, ea începe să devină total liberă, mai presus de preferinţe limitatoare. A iubi chiar şi pe vrăjmaşi (după porunca Evangheliei) înseamnă, deci, a fi cu adevărat liber şi nelimitat de atitudini negative sau stări egoiste.

O astfel de iubire duhovnicească se aseamănă cu iubirea milostivă şi infinită a lui Dumnezeu, ea este semnul participării noastre libere, prin har, la viaţa lui Dumnezeu
(cf. Romani 8, 35). În toate patimile egoiste, libertatea omului este limitată de natura sa căzută (păcătoasă), dar când iubirea lui este dezinteresată, omul devine liber în raport cu însăşi natura sa căzută, egoistă. Atunci, omul trăieşte în totalitate pentru ceilalţi. Libertatea lui se aseamănă cu libertatea Preasfintei Treimi în care fiecare Persoană divină trăieşte pentru celelalte Persoane şi este capabilă de a Se dărui deplin celorlalte Persoane şi de a conţine în ea viaţa celorlalte Persoane. Persoanele Preasfintei Treimi nu sunt libere pentru că Se separă sau Se izolează între Ele, ci, dimpotrivă, pentru că fiecare Persoană este în deplină comuniune cu celelalte Persoane, încât Ele Se conţin reciproc şi Se dăruiesc reciproc, păstrându-şi în acelaşi timp fiecare identitatea proprie. Acest Adevăr al comuniunii divine trinitare de viaţă şi iubire a fost descoperit în şi prin Hristos Domnul, Care a spus: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32). Iar acest Adevăr al Iubirii desăvârşite este împărtăşit oamenilor de către Duhul Sfânt, Care-i ajută să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu.

Iubirea smerită a lui Hristos este izvorul libertăţii

Felul în care Iisus Hristos Se foloseşte de libertatea de a alege, într-o lume marcată de robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură sau finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale, este în mod esenţial şi unic libertate de-a realiza comuniunea de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita răul sau păcatul.

Iubirea deplină a lui Hristos faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni Îl face liber de a cere Tatălui tot ceea ce doreşte, de a fi înţelegător cu oamenii păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, de a-i ierta, dar şi de a respinge sau dezaproba mândria, ipocrizia şi nedreptatea oamenilor care îşi pun nădejdea doar în ei înşişi.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii din pustie (
cf. Matei 4, 1-11). Iisus refuză să stăpânească bunurile acestei lumi în uitare sau despărţire de Dumnezeu. Pentru Iisus Hristos, ca Om, comuniunea cu Dumnezeu - Dăruitorul are întâietate faţă de folosirea darurilor lui Dumnezeu, viaţa spirituală are întâietate faţă de existenţa biologică şi viaţa socială.

Pentru Iisus Hristos, asceza nu înseamnă lipsire de libertate, ci exercitarea libertăţii de-a acorda prioritate comuniunii spirituale cu Dumnezeu faţă de consumul celor materiale şi de profitul egoist din situaţii efemere. Atitudinea Sa faţă de lucrurile sau bunurile create este o atitudine euharistică (cf. Matei 4, 19), de recunoaştere a lumii ca dar al lui Dumnezeu şi ca mulţumire adusă lui Dumnezeu. De aceea, viaţa Sa întreagă pe pământ este euharistie, adică iubire smerită sau dăruire de Sine lui Dumnezeu şi oamenilor în mod liber.

Crucea lui Iisus Hristos semnifică deplinătatea dăruirii de Sine către Dumnezeu în iubire sau realizarea liberă a comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu. Iar Învierea lui Iisus Hristos semnifică dăruirea deplină şi liberă a lui Dumnezeu Însuşi lui Iisus ca Om, întrucât El S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe Cruce, pentru a ridica şi vindeca pe vechiul Adam cel neascultător de Dumnezeu. Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul liber de a trăi veşnic şi integral (suflet şi trup) în comuniunea cerească pe care a ales-o în mod liber în timpul vieţii sale pământeşti.

Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este izvorul de putere care întăreşte haric libertatea creştinului. În acest sens, întreaga viaţă a creştinului este o luptă cu egoismul, pentru a dobândi libertatea duhovnicească de-a împlini porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, chiar şi în mijlocul unor dificultăţi.

Deci, Evanghelia de astăzi este un îndemn la eliberarea de sub povara grijilor egoiste înrobitoare de suflet, pentru a spori în iubirea duhovnicească.

Prima învăţătură duhovnicească practică a acestei Evanghelii în perioada Postului Naşterii Domnului este chemarea de a ne curăţi sau elibera de păcate şi patimi egoiste prin Taina Pocăinţei (Spovedaniei) şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, cu iubirea Sa smerită şi milostivă, care aduce omului sănătate şi mântuire, trezvie sufletului, sfinţire simţurilor, pace şi bucurie cerească.

A doua învăţătură o reprezintă îndemnul de-a fi milostivi şi darnici, precum este Stăpânul Care invită la cină pe cei săraci, bolnavi, călători, singuri şi întristaţi, dobândind astfel bucuria harului primit de la Dumnezeu Cel milostiv. Amin.


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

marți, 11 decembrie 2012

Obişnuinţa cu prezenţa harului

Obişnuinţa cu prezenţa harului
Un tânăr călugăr l-a întrebat pe stareţ, ce să facă ca să se mântuiască. Stareţul drept răspuns l-a rugat să-şi aducă aminte şi să-i relateze despre sentimentele sale, când numai şi-a început viaţa în mănăstire. Tânărul i-a răspuns că totul era minunat şi sfânt, toate îi împleau inima şi mintea de bucurie şi încântare. Şi atunci bătrânul i-a spus, că aceste sentimente trebuie neapărat păstrate până la bătrâneţe, nepermiţându-le să dispară.
Este necesar să slujeşti în continuare tuturor, de parcă ai fi mereu acel, care a intrat ultimul în frăţie, dar nu să aduni păreri prea mari despe propria persoană, formate de vanitate şi gânduri false.
Boala despre care discutăm, ar putea fi numită obişnuinţă a prezenţei harului. Unui preot, care a slujit sfântului altarul câteva zeci de ani, uneori îi este greu să-şi aducă aminte că el e doar slujitorul nu şi săvârşitorul Sfintelor Taine. El slujeşte, dar săvârşitorul lor nevăzut este Hristos. Dacă înţelegerea dintre aceşte două concepte dispare, atunci din păcate şi se ajunge la ceea despre ce ne spune cu amărăciune Sfântul Tihon din Zadonsk: slujesc în sfântul altar câte 30 de ani — ar fi timpul să devină sfinţi, dar ei şi mai răi devin.
Astfel primul sfat pentru persoanele îmbisericite – să nu se obişnuiască cu prezenţa harului. Este necesar să se caute şi să găsească noi feţe şi laturi ale vieţii Bisericii, care, din fericire, sunt foarte multe. Aici sunt binevenite şi pelerinajele şi vizitile la alte parohii, precum şi cărţile ziditoare.
Al doilea moment nu mai puţin important – neimplicarea în viaţa politică a bisericii. Oamenilor adesea li se pare, că dacă ei cunosc pe cineva personal, au vizitat careva locuri sfinte, cu cineva au avut ocazia să discute; că dacă ei cunosc printre primii ştirile cu privire la numirea preoţilor şi episcopilor, sau despre careva conversaţii şi intrigi existente, vor părea prin acestea profund religioşi. Aceasta este o minciună primitivă şi o mare greşeală. Aceşti oameni de fapt cunosc orice şi despre oricine, doar nu ceea ce ar trebui cu adevărat să cunoască. Deci al doilea principiu ar putea fi formulat în felul următor : nu te implica în vâltoarea evenementelor, dar conform apostolului Pavel - râvniţi ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre (1 Tes. 4, 11).
Oamenii au nevoie de comunicare. Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie (Pilde 18, 19), căci sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă (Eccl 4, 12). Avem nevoie de fraţi şi surori întru Hristos. Sau măcar un frate şi o soră, oameni, ce au o experienţă duhovnicească, credincioşi Bisericii Ortodoxe, care ar fi în stare să te asculte, să te înţeleagă şi să-ţi dea un bun sfat. Deci al treilea principiu este comunicarea cu alţi oameni credincioşi.
Dar cel mai important rămâne încercarea noastră de a ne apropia de Dumnezeu prin împlinirea poruncilor sale. Hristos este veşnic tânăr. Pe fondul lui Confucius, sau Moise, Hristos cel înviat –este încă un Tânăr. Să fii în comuniune cu El şi să nu percepri prospeţimea şi noutatea este imposibil. Dacă sufletul tău este acoperit de crustă, dacă eşti obosit, dacă te-ai gheboşit „în vieţuirea creştină", atunci e cazul să-ţi revezi viaţa. Poate ea nu e chiar cu adevărat creştină.
Doar dacă Hristos ne promite că vom întâlni în viaţă şi greutăţi şi clipe de tristeţe, de trudă şi momente de cumpănă, atunci plictiseala şi oboseala nu ne-a promis-o niciodată. Şi toată viaţa noastră este un şir lung de odăi, una neasemănătoare cu alta. În fiecare din ele poţi găsi ceva interesant, dar nici în una ne te vei putea reţine pentru mult. Trebuie să treci prin iele asemenea unui cuţit prin unt, şi să ajungi şa scopul final – Preadulcele Iisus.
Iar pentru acei care au obosit deja de credinţă, şi care cred că au înţeles totul, şi cu toate s-au familiarizat, e necesar să se pregătească pentru schimbări majore şi reînnoire veşnică. Pentru că anume astfel şi este adevărată viaţă bisericească.
Site sursă http://otrok-ua.ru
Traducere si adaptare Natalia Lozan