Iubirea care biruieşte firea umană egoistă

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor)

'Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.'(Luca 6, 31-36)

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 19-a după Rusalii Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa iubirii milostive pe care oamenii trebuie să o manifeste unul faţă de celălalt, chiar şi faţă de cei care le sunt vrăjmaşi.

Iubirea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu

De ce este atât de importantă iubirea smerită faţă de toţi oamenii? Pentru că aceasta îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, iar dobândirea asemănării cu Dumnezeu este scopul ultim al vieţii omului pe pământ, ca timp al pregătirii pentru viaţa veşnică. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia de astăzi oamenilor iubitori şi milostivi: 'răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt'. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: 'Şi cum este cu putinţă de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu? Dezbrăcându-te de toate patimile omeneşti şi arătând blândeţe către cei ce te batjocoresc şi te nedreptăţesc, căci şi Tatăl tău Cel ceresc astfel Se arată către cei ce Îl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunţat-o simplu: 'ca să fiţi deopotrivă Tatălui vostru', ci numai după ce le-a zis: 'Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc' (Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat şi acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, şi nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemaţi. De aceea şi Pavel când zice: 'Fiţi următori ai lui Dumnezeu' (Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu şi prin aceasta.'1

În Sfânta Scriptură a Noului Testament găsim mai multe îndemnuri la cultivarea iubirii despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi: 'Aţi auzit că s-a zis: 'Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău'. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri...' (Matei 5, 44-45). Iubirea aproapelui este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos, al creştinilor: 'Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii' (Ioan 13, 34-35). Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe creştini astfel: '… Fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi. Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea' (I Petru 3, 8-9). Totodată, în Noul Testament se arată faptul că nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fără să-l iubească în acelaşi timp şi pe aproapele său: 'Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească' ( I Ioan 4, 20).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au evidenţiat, de asemenea, importanţa iubirii milostive faţă de toţi oamenii, care este semn al iubirii smerite faţă de Dumnezeu: 'Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită'2.

Iubirea care se ridică deasupra firii umane egoiste

Când Mântuitorul ne spune să îi iubim pe vrăjmaşii noştri, ne cere un lucru greu de realizat, deoarece noi socotim că este normal să răspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine şi să împrumutăm pe cei care ne împrumută sau de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat, dar nu ni se pare normal sau firesc să facem bine celor care ne fac rău. Prin aceasta constatăm că, de fapt, ceea ce numim noi firesc sau normal nu este firea cea voită şi creată de Dumnezeu, ci firea căzută în păcat sau păcătoasă care amestecă răul cu binele, bunătatea cu răutatea şi care aşteaptă imediat răsplată pentru fapta cea bună.

Înţelegem, aşadar, că iubirea de vrăjmaşi pe care o cere Mântuitorul Iisus Hristos nu se poate realiza uşor, doar printr-un act de voinţă, ci prin efort duhovnicesc, prin dobândirea iubirii milostive a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iubirea noastră egoistă este, în general, posesivă sau calculată. Iubim dacă suntem iubiţi, facem bine dacă ni se face bine, ajutăm dacă suntem ajutaţi. Această iubire oarecum mercantilă, comercială, calculată, matematică, juridică este o iubire de servicii reciproce. Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră motivele principale pentru care un om îl iubeşte pe aproapele său: 'Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de ocară, fie pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac.

Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe.'3

Mântuitorul Iisus Hristos însă cere de la noi o iubire generoasă, adică mărinimoasă şi milostivă, fără a aştepta răsplată. E vorba aici de o nouă dimensiune a vieţii, şi anume, Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni nu doar omeneşte, ci să-i iubim dumnezeieşte, cum îi iubeşte Dumnezeu Cel milostiv, Care 'este bun cu cei nemulţumitori şi răi'.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: 'Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.'4

Iubirea faţă de vrăjmaşi este un dar divin, care însă trebuie cultivat prin efort duhovnicesc

Aşadar, iubirea smerită, sinceră şi nefăţarnică faţă de semeni implică o schimbare a înţelegerii omului privitoare la relaţia sa cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu sine însuşi. Adică este vorba de o 'schimbare prin înnoirea minţii' (Romani 12, 2) pe care o cere creştinilor Sfântul Apostol Pavel, iar aceasta se arată în mod concret prin felul de a vieţui al celor ce se înnoiesc spiritual: 'Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând' (Romani 12, 9-13).

Sinceritate în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru săvârşirea binelui, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ajutorare frăţească, ospitalitate faţă de străini - toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii omului prin efort duhovnicesc, prin pocăinţă, post, rugăciune şi fapta cea bună.

Iar 'faptele trupului' sau ale gândirii pătimaşe egoiste, care ne abat de la iubirea sfântă şi smerită sau jertfelnică faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ni le arată acelaşi mare dascăl al vieţii spirituale creştine, Sfântul Apostol Pavel, zicând: '…faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora. (...) cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu' (Galateni 5, 19-21). Înţelegem, deci, că înduhovnicirea sau sfinţirea vieţii se realizează prin despătimirea de lucrurile pământeşti sau trecătoare şi alipirea de Dumnezeu Cel veşnic, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când zice: 'Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului (...). Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu' (I Petru 2, 11 şi 16).

Vedem, pe de o parte, că învăţătura dată de Mântuitorul Iisus Hristos este desăvârşită, dumnezeiască, iar pe de altă parte, aproape imposibil de realizat fără ajutorul lui Dumnezeu Care ne-o cere. De fapt, ceea ce ne cere Hristos nu putem împlini fără a avea în noi iubirea milostivă a lui Hristos. Iar această iubire ni se dăruieşte prin har, dacă o cerem, prin credinţă, rugăciune îndelungată şi luptă cu egoismul propriu. Deci, Evanghelia iubirii faţă de vrăjmaşi nu poate fi împlinită în practică fără harul iubirii milostive dăruit de Hristos. De altfel, însuşi Mântuitorul spune: 'fără Mine nu puteţi face nimic' (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: 'toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte' (Filipeni 4, 13). Deci, când ne cere să iubim pe vrăjmaşi, Mântuitorul Iisus Hristos are în vedere nu firea umană păcătoasă, amestec de păcat şi virtute, ci firea umană ridicată din păcat, curăţită prin pocăinţă şi sfinţită prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, deoarece prin acestea ni se împărtăşeşte tocmai iubirea milostivă a lui Hristos, care poate ierta pe vrăjmaşi, adică iubirea răstignită, dar biruitoare asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului, ca existenţe egoiste decăzute.

Aşadar, creştinul este chemat să iubească pe semenii săi cu iubire din iubirea lui Hristos, care se cere de la El şi se dobândeşte prin rugăciune, post şi fapte bune. Astfel, iubirea şi pacea lui Hristos vor locui în inima omului (cf. Coloseni 3, 15), întrucât 'El (Hristos) este pacea noastră' (Efeseni 2, 14). În acest sens, pacea sau armonia omului cu semenii săi este rodul unei păci interioare, pe care o dăruieşte Hristos, ca Domn al păcii (Isaia 9, 5), celor ce caută şi cultivă sfinţenia şi pacea cu toţi oamenii (cf. Evrei 12, 14).

Iubirea faţă de vrăjmaşi, deşi dificilă, este o mare putere spirituală care transformă viaţa oamenilor

Lumea păcătoasă în care trăim este, fără îndoială, o lume a afirmării dorinţei egoiste de dominaţie asupra altora, în toate domeniile vieţii umane: politic, economic şi social, ceea ce generează conflicte de interese între persoane, între popoare şi chiar între religii. Faţă de astfel de atitudini negative, creştinii sunt chemaţi să lupte duhovniceşte cu patimile egoiste, ca lăcomia, dorinţa de stăpânire, mânia şi violenţa, prin rugăciune şi post, educaţie şi dialog, reconciliere şi cooperare în societate, prin atitudini şi acţiuni care redau omului valoarea lui maximală de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, paşnic, iubitor de oameni şi sfânt.

În felul acesta, iubirea este trăită existenţial ca putere spirituală transformatoare şi sfinţitoare de vieţi umane, accesibilă persoanei umane ca dar divin şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal, transcendentă lumii obişnuite. Ca 'dar', iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos se dăruieşte omului în mod personal şi se cultivă personal. Această iubire trăită personal, ca dar divin, poate fi transformatoare a relaţiilor dintre membrii societăţii umane, dacă ea este constant cultivată prin legătura omului cu Dumnezeu Cel milostiv - Dăruitorul ei.

Într-o lume divizată şi secularizată, doar puterea spirituală a iubirii răstignite a lui Hristos Cel înviat poate să readucă în sufletele oamenilor duhul păcii, al comuniunii şi al bucuriei adevărate, dacă această iubire este căutată şi cultivată de oameni.

Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a construi sau realiza domenii, imperii şi paradisuri în lumea materială limitată şi trecătoare este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinţei omului după iubirea sau bogăţia spirituală infinită a lui Dumnezeu; această deviere este - după cum spunea Maurice Blondel - 'căutarea pătimaşă a infinitului în lucrurile finite'.

Lupta creştinului în lume cu lăcomia de avere, de plăcere şi de putere, cu invidierea şi judecarea aproapelui său, cu ura pătimaşă şi dorinţa de răzbunare, cu neputinţa de a ierta din inimă celor care la un moment dat sau în mod repetat i-au adus învinuiri şi acuze nedrepte, este mai mult decât un exerciţiu moral, ea este o luptă spirituală anevoioasă în care creştinul face experienţa concretă a constatării că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate birui natura umană păcătoasă, faptele rele şi duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12-13).

Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existenţă egoistă, individuală şi colectivă, decăzută, el nu mai poate fi în mod deplin şi constant un smerit iubitor de Dumnezeu şi de oameni, nici un promotor curajos al speranţei înnoirii vieţii spirituale. De aceea, criza sau deficitul de speranţă al omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenţei domestice şi sociale şi în alte forme ale disperării şi dezorientării spirituale. Din aceste motive, fiecare rugăciune şi fiecare faptă milostivă sau acţiune de solidaritate socială cu cei defavorizaţi pot deveni izvor de nădejde, de umanizare şi de salvare sau mântuire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu Cel milostiv să înţelegem că iubirea smerită şi milostivă faţă de semeni este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos (cf. Ioan 13, 34-35) şi că numai aceasta ne va ajuta să intrăm în Împărăţia Tatălui ceresc, Cel ce 'ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale' (Coloseni 1, 13), spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XIX, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 391.

2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste (întâia sută), 13, în Filocalia românească, vol. II, EIBMO, Bucureşti, 2008, p. 67.

3 Idem, p. 84.

4 Ibidem, p. 68.

Visul Maicii Domnului

Visul Maicii Domnului, alaturi de "Epistolia Domnului Iisus Hristos", de "Cele 12 Vineri" si de alte asemenea cartulii si talismane, este o carte necanonica, adica neaprobata de Biserica si nevazuta ca fiind autentica si de un real folos duhovnicesc. Multi parinti s-au pronuntat asupra acesteia, ca fiind nefolositoare, spre pastrarea sanatatii sufletesti a credinciosilor, insa, cu toate acestea, ea inca se mai gaseste pe tarabele de suveniruri si chiar in unele pangare bisericesti. Din pacate, obiceiuri aparute peste noapte inca mai concureaza cu dreapta credinta.

Se zice ca aceasta scriere s-a gasit in Mormantul Maicii Domnului, in Ierusalim. Zic astfel cei care il recomanda (nu preoti): "Aceasta rugaciune cine o va citi cu credinta in toata ziua o data si o va purta la sine va fi pazit de toate relele si nu se va tine de inecare in rauri sau in mare, nici nu va muri de vreo moarte cumplita si de boala, isi va afla mangaierea sufletului sau si insanatosire. Femeia insarcinata de o va citi in toate zilele, va naste cu usurinta, iar cei asupriti isi vor dobandi dreptatea. Cel ce va fi suparat de dusmani si de duhul necurat, se va izbavi, si la sfarsitul vietii sale, cu trei zile inainte de moarte sa, va vedea in somnul sau pe Prea Sfanta de Dumnezeu Nascatoare, cu ale carei rugaciuni, Hristos Dumnezeule mantuieste-ne pe noi. Amin"

Duhul si invataturile acestea nu apartin dreptei credinte.  Se simte un fel de magie, un fel de credinta in talismane norocoase si altele asemenea. Textul, in majoritatea cartuliilor este de o traducere proasta, agramata si cu multe greseli, ceea ce indica foarte multe despre autorii si furnizorii acesteia. Astazi, s-au mai corectat din greseli.

Dupa cum am spus si mai sus, aceasta cartulie ar fi fost gasita in Mormantul Maicii Domnului. Se spune ca Maica Domnului ar fi avut un vis, mai inainte de Patimile Domnului, vazand si cunoscand din-nainte toate cele ce au urmat. Aceasta invatatura insa nu are nici un temei biblic sau patristic. Plus ca, de atatea ori Mantuitorul si-a vestit Patimile, iar cu siguranta Maica Sa nu era lipsita de aceasta cunostinta. Pe langa aceasta, intreg Vechiul Testament este plin de profetii mesianice despre Patimile lui Mesia.

Nici un sfant nu a cautat sa-l vada pe Domnul Hristos, pe Maica Domnului sau pe oricare alt sfant in viata fiind inca. De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri si vedenii, dar parintii duhovnicesti le-au privit cu circumspectie si de multe ori au preferat sa le respinga decat sa cada in vreo greseala. Vedem aceasta mai ales in Pateric si in Vietile Sfintilor.

La un moment dat, unui pustnic ii apare inainte Hristos. Atunci el, speriat, inchide ochii si se ascunde, zicand: "Doamne, pleaca de la mine, caci sunt om pacatos. Nu in aceasta viata vreau eu sa te vad, ci in cea de dincolo imi doresc sa te vad."

Visul Maicii Domnului - Ce zic parintii duhovnicesti ?

Sfantul Diadoh al Foticeii ne indeamna sa nu primim nici vis, nici aratare, nici lumina, nici glas, nici stralucire, pentru ca de cele mai multe ori sunt batjocura a dracilor. Si chiar daca vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supara daca nu o primim pentru ca stie ca din pricina dracilor ne aparam. (Filocalia, volumul 1).

Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala, spune foarte clar si cu durere: "Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational."

Parintele Ilie Cleopa, fiind intrebat despre aceste cartulii cu provenienta indoielnica, spune: "Unele dintre aceste carti ne-au ramas de la bogomili, un fel de sectari ai bulgarilor (secolul XII). Acestea sunt carti apocrife, adica neaprobate de Sfantul Sinod. Nu-i bun "Visul Maicii Domnului", nici "Epistolia". Dar Biserica le-a tolerat, le-a ingaduit, pentru ca multa lume s-a intors la pocainta dupa ele, dar nu sunt aprobate de Sfantul Sinod.

Cele mai bune sunt Acatistul Maicii Domnului si Paraclisul Maicii Domnului. Acestea au mare putere si sunt aprobate de toate Sinoadele Ecumenice. Sa le cititi in fiecare zi. Cititi Acatistul Bunei Vestiri, cel mai renumit; Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului, cand ai o suparare mare, sa te acopere Maica Domnului; si Acatistul Maicii Domnului numit "Bucuria tuturor scarbitilor". Ai vazut in Ceaslov, cand ai scarbe mari si-l citesti, Maica Domnului iti da bucurie; si Paraclisul este pentru calmare. Cand esti nervos, cand ai suparare in casa si-i tulburat sotul sau sotia, cititi Paraclisul Maicii Domnului cu candela apansa la sfintele icoane si va linistiti. Aceasta putere are Paraclisul Maicii Domnului, ca sa dea liniste in familie si in casa."

Parintele Arsenie Papacioc, spune astfel: "Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume. (...) Vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!"

Parintele Teofil Paraian, ajungand si el sa se pronunte asupra acestor cartulii, spune foarte clar: "Adevarul este ca in Sfanta Evanghelie se vorbeste despre Maica Domnului intamplator. Sfintii Evanghelisti nu si-au propus sa ne prezinte pe Maica Domnului. Daca citim ceea ce este scris in fiecare dintre Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului, constatam ca de fapt Sfintii Evanghelisti nu si-au propus sa scrie anume despre Maica Domnului, ci despre Maica Domnului s-a scris in Sfanta Evanghelie in legatura cu Domnul Hristos, tangential, si de aceea putem gasi prea putine informatii in legatura cu Maica Domnului.

Credinciosii doresc sa stie multe despre Maica Domnului si pana la urma s-a ajuns si la niste plasmuiri, niste istorisiri despre Maica Domnului care vor sa umple acest gol, insa in realitate golul acesta este mai mult decat se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de catre oameni necompetenti.

De exemplu "Visul Maicii Domnului" este o carte apocrifa care vrea sa spuna ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e in gandirea autentic ortodoxa. Si atunci suntem mai folositi sa avem in vedere putinele informatii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic in gandirea ortodoxa si sa ne multumim cu putinul acela. Si putinul acela care il gasim in Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decat acel mult care pana la urma este mai mult o umplutura."

Visul Maicii Domnului - textul in sine

"Dormind Prea Sfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare in Muntele Eloanului, cand a fost in cetatea Betleemului, a venit acolo Domnul nostru Iisus Hristos si a intrebat-o: Maica mea Prea Sfanta dormi? Iara ea a zis: Fiul meu prea dulce si prea frumoase Iisuse am fost adormita si iata ca am visat strasnic vis pentru Tine. Si a zis Domnul: Spune, maica mea, visul ce ai vazut.

Si ea a zis: Fiul meu prea dulce, am vazut pe Petru in Antiohia si Roma si pe Pavel in Damasc, iar pe tine te-am vazut in cetatea Ierusalimului rastignit pe cruce, langa doi alhari. Carturarii, fariseii si necredinciosii, defaimandu-te foarte, te-au batjocorit si descult te-au judecat si cu otet te-au adapat, cu trestie si cu toiag peste cap te-au batut, si in sfantul obraz te-au scuipat, si cununa de spini pe capul tau au pus, si unul din ostasi cu sulita in coasta te-a impuns, din care indata a iesit sange si apa. Soarele s-a intunecat si luna in roseata s-a schimbat. Catapeteasma bisericii de sus pana jos in doua s-a despicat, intuneric mare s-a facut peste tot pamantul, de la al saselea pana la al noualea ceas, Iosif si cu Nicodim mi se parea ca te coboara de pe Cruce si cu giulgi curat te-au infasurat si in mormant te-au pus si in iad te-ai pogorat si usile cele de arama le-ai sfaramat si zavoarele cele de fier le-ai zdrobit, pe Adam si Eva scotandu-i afara si inviind a treia zi te-ai inaltat la ceruri si te-ai pus de-a dreapta Tatalui.

Iar Domnul a zis: Maica mea Prea Sfanta, adevarat vis ai visat si acestea toate voua sa le patimesc pentru neamul omenesc .Si de va scrie cineva visul tau si il va tine de la sine, il va purta in casa sa si il va pastra de cea casa dracul nu se va apropia si pe duhul cel necurat il va goni si ingerul lui Dumnezeu va sta tot deauna langa dansul, de-o dreapta si de navalirile si supararile dinspre oamenii cei rai va fi mantuit, si la drum de va calatori si va avea acest vis pe langa sine, acel om nu se va teme de grindina, de tunet, de fulger si va fi langa dansul indreptand calea lui ori incotro va merge. La dreapta judecata va afla mila si la iesirea sa din viata ma voi arata acelui om dinpreuna cu tine, Maica mea, si ingerul meu va lua sufletul lui ducandu-l in Imparatia Cerurilor, veselindu-se acolo cu toti dreptii, care din veac bine au placut Mie. Amin!"

Visul Maicii Domnului - Sa luam aminte !!

Cu cat un om cunoaste mai bine dreapta credinta si ii cerceteaza pe parintii imbunatatiti duhovniceste (in carti sau inca in viata fiind), cu atat acela isi va da seama de greselile si pericolele din aceasta cartulie aparuta fara nici o legatura cu Sfanta Scriptura sau cu Sfanta Traditie.

Textul se incheie cu o certitudine a mantuirii, ceea ce este dureros de gresit. Parintele Arsenie Papacioc, spune astfel: "Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume."

Acelasi mare parinte, mai spune: "Vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!"

Măştile de pe faţa morţii

Nu mai vorbeşte nimeni de crimă monstruoasă, ci de causalities necesare, avortul este ascuns îndărătul sintagmei „libertatea corpului feminin”, eutanasia şi-a găsit paravan în libertatea şi „calitatea vieţii”, infidelitatea se numeşte diversitate de orientări, homosexualitatea înseamnă toleranţă (?!), sărăcia lucie a devenit după operaţie estetică defavorizare.

Asistăm năuciţi în lumea noastră la o avalanşă de întuneric cu pretexte onorabile. Lumea asta geme de război, crime, avorturi, hoţie, eutanasie, infidelitate, violenţă, corupţie, răutate, anomalie, păcat, însă aproape nimeni nu admite că este vehicol şi vector al iadului pe pământ (înafară de câţiva satanişti sinceri). Inegalitatea uriaşă dintre cei bogaţi şi cei săraci, foametea cumplită din Africa şi Asia, aberaţiile politice care omoară sute de milioane de oameni, experimentele ucigaşe pe nevinovaţi de dragul market-ului medical, drogurile cu tot impactul lor devastator, toate acestea stau ascunse sub o mască bine făcută de temperaţie, bun simţ, libertate, drepturile omului, ce mai, umanitate în toată regula.
Nu aud nicăieri sintagme de genul: Suntem răi, ucigaşi, ahtiaţi după avere, intoleranţi, violenţi, hoţi, ci mai degrabă se vorbeşte de libertate, justiţie, competiţie, selecţie naturală, valoare de piaţă, adevăr unilateral. Peste tot, scuze, pretexte, eufemisme alese ale morţii, cosmetizare a răului absolut. Lumea aceasta a devenit un chip monstruos, însă bine fardat de intenţii nobile. Drumul către iad este pavat cu intenţii bune, spunea cu înţelepciune Dante. Nu mai vorbeşte nimeni de crimă monstruoasă, ci de causalities necesare, avortul este ascuns îndărătul sintagmei „libertatea corpului feminin”, eutanasia şi-a găsit paravan în libertatea şi „calitatea vieţii”, infidelitatea se numeşte diversitate de orientări, homosexualitatea înseamnă toleranţă (?!), sărăcia lucie a devenit după operaţie estetică defavorizare. Obama are tupeul să susţină crima intrauterină de dragul „libertăţii de iubi”. Mai grav este că şi conceptele veşnice de sorginte creştină sunt parazitate de microbi ai celui viclean. Acelaşi preşedinte de tristă figură susţine „căsătoria homosexuală” de dragul iubirii poruncite de Dumnezeu (la Sodoma şi Gomora probabil). Personajele cu rictus binevoitor permanent, chiar şi atunci când condamnă naţiuni la austeritate (a propos, un alt cuvânt cosmetic pentru foame, frig, ignoranţă şi sărăcie) de la UE vorbesc deschis despre o Europă a tuturor religiilor (ar trebui să declare asta în suburbia Griny a Parisului), a discriminării pozitive şi a armoniei utopice. Modernitatea a devenit pretext pentru păcate, trendul este mai necesar decât aerul, comparaţia cu cei păcătoşi devine prin progresie geometrică generatoare de abuz şi de patimă. Pentru a da un singur exemplu, postul creştin sfânt este atacat din toate părţile de nutriţionişti ai burţii, care vorbesc despre aportul necesar de calorii zilnice.
Una dintre aberaţiile morţii, ascunse sub vălul gros al eufemismelor este avortul. Am citit recent câteva articole ale unor societăţi care promovează măcelăriile umane, în care milioane de prunci sunt tăiaţi în bucăţi. În aceste articole, am rămas perplex. Autorii lor, cu o nonşalanţă care te lasă mut, folosesc argumente biblice, teologice şi religioase pentru crimă. Se vorbeşte despre iubirea deschisă şi totală dintre parteneri, fundamantată religios, despre libertatea absolută a oamenilor asupra corpului lor, tot un „dat” creştin, despre hotărârea de a avea copil când vrei, despre responsabilitatea unui copil, care trebuie hrănit, îmbrăcat, educat etc., deci dacă „survine” înainte de vreme, trebuie omorât.
Sfânta Scriptură este absolut clară în această privinţă. Ea – fiind  Cuvântul lui Dumnezeu, Dătătorul de Viaţă – condamnă crima, uciderea, moartea cu toate măştile lor. Omorârea unui copil în pântece este o abominaţie în faţa lui Dumnezeu, o crimă dublă, a trupului şi a sufletului. Toţi profeţii, sfinţii, apostolii, au fost chemaţi din pântecele mamei lor, nu ca determinism, ci ca pregătire, menire, afierosire, vocaţie a veşniciei, educaţie şi ereditate sfântă. „Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele mamei mele mi-a spus pe nume” (Isaia 49, 1).
De asemenea, Dumnezeul Om, aflat în pântecele feciorelnic al Maicii Sale şi Cel mai mare om născut din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul, fiind foetus în pântecele Sfintei Elisabeta, s-au simţit dumnezeieşte unul pe altul, iar proorocul care toată viaţa şi moartea sa L-a căutat pe Mesia, a săltat de bucurie în pântecele mamei sale. Orice preluare tezistă a textelor scripturii pentru a justifica moartea bebeluşilor nenăscuţi este o viclenie a umanităţii slujitoare de demoni.
Aşa că atenţie la terminologia care, ca o faţadă luminoasă a post-modernităţii şi a trendului, ascunde aceleaşi strategii de ucidere a trupului şi a sufletului, elaborate în tenebrele iadului de cel care de la început a fost ucigător de oameni.

Lumea de mâine

Lumea de mâine – lumea vârstei a treia Motto: Modul de comportare cu bătrânii este un indiciu al gradului de umanitate al familiei, al parohiei şi al societăţii. Omul este mamiferul cel mai longeviv, poate pentru că dezvoltarea sa este lentă şi tardivă faţă de cea a animalelor. Orice alt mamifer, chiar de talie net superioară lui, trăieşte mai puţin: 40 de ani cimpanzeul, 50 de ani hipopotamul şi balena, 70 de ani elefantul. Ciclul vital uman a fost împărţit de biologi în trei faze: vârsta evolutivă („creşterea" - de la 0 la 25 de ani), etapa adultă (25-65 de ani) şi bătrâneţea (de la 65 de ani în sus). Aceasta din urmă cunoaşte două subdiviziuni: vârsta a treia (de la 65 de ani la 85 de ani) şi vârsta a patra (după 85 de ani). Imediat după încheierea etapei evolutive, de la 25 de ani, începe o lentă perioadă de îmbătrânire, caracterizată de progresive procese involutive. Această diviziune pe grupuri de vârstă este însă relativă. Se presupune că de-a lungul mileniilor durata vieţii omului s-a mărit: s-a trecut de la 20 de ani în perioada neolitică, la 30 de ani în epoca romană, la 40 de ani în Evul Mediu, la 50 de ani în secolul al XIX-lea şi la 60 de ani în 1990 (aceasta pentru că s-au creat condiţii favorabile prelungirii vieţii, diminuându-se factorii de risc soldaţi cu moartea). Populaţia lumii îmbătrâneşte, în toate părţile lumii. Progresele medicinii şi ştiinţei au permis o dublare a duratei vieţii medii, de la 40 la 80 de ani. Între cauzele principale ale acestei longevităţi sporite sunt de amintit: declinul natalităţii, controlul mortalităţii prenatale şi infantile, îmbunătăţirea nutriţiei şi a condiţiilor sanitare în general, controlul bolilor infecţioase şi contagioase etc. Astfel, popoarele bogate au devenit cele mai îmbătrânite. Pentru ele, durata medie de viaţă este de aproximativ 76 de ani, în timp ce pentru cele sărace nu depăşeşte 61. Se trăieşte mai puţin în Guinea (41 de ani), în Angola şi Afganistan (42 de ani), în Mauritania şi Mozambic (45 de ani). În Bolivia (unde există 6 milioane de locuitori pe un teritoriu aproape de patru ori cât România) este „o fericire" să mori la 35 de ani. Dacă secolul XX a fost cel al creşterii demografice, secolul al XXI-lea este cel îmbătrânirii, ca efect al declinului cifrei de fecunditate şi mortalitate. În lumea occidentală, populaţia bătrână creşte proporţional cu cât scade cea infantilă. Se naşte mai puţin şi se moare mai puţin. Aceasta este situaţia demografică în ţările dezvoltate, cu o înaltă tehnologie, unde la începutul secolului XX existau 6 copii la un bătrân, iar acum, la începutul secolului XXI, situaţia este inversă: 6 bătrâni la un copil. Longevitatea la feminin. În societatea noastră maschilistă, a te naşte femeie comportă multe dezavantaje, dar nu şi pe acela al longevităţii: sexul feminin trăieşte cu 7-8 ani mai mult decât cel masculin. Bărbatul este deci, din acest punct de vedere, adevăratul „sex slab" al speciei „sapiens". Femeile trăiesc în medie mai mult decât bărbaţii întrucât sunt din punct de vedere psihologic mai puternice. De exemplu, rezistă mai mult la durere şi sunt mai puţin fragile în sens emotiv. Astfel, dacă 7% dintre văduve mor în primul an după moartea soţului, între văduvi moartea la mai puţin de un an de la moartea soţiei se înregistrează într-un procentaj de 22%. Bărbaţii nu sunt deci „sexul puternic", ci acela mai puţin adaptat la supravieţuire, în fiecare etapă a vieţii, de la zămislire la 100 de ani. În concret, putem spune că ţările bogate, şi în special Europa au devenit pe nesimţite, Casa de Bătrâni a Terrei. Gerontofobia Trăim într-o societate care pe bătrâni îi doar tolerează, iar pe tineri îi privilegiază. Niciodată de-a lungul istoriei, tinerii n-au beneficiat de atâta consideraţie ca în epoca noastră, în care au devenit o categorie privilegiată de mass-media şi de lumea politică. Publicitatea exaltă tinereţea şi frumuseţea ca şi când ar fi unica monedă de schimb preţioasă. Este exaltată tinereţea ca mitică condiţie de viaţă într-o societate în care domină conceptul de prestaţie, de hedonism, de consumism. Se doreşte totul, şi imediat. Răbdarea e considerată un cusur al bătrânilor. În secolele trecute, bătrânul era aproape „divinizat", foarte respectat, şi aceasta poate pentru că era „rar", o fericită excepţie. A îmbătrâni era foarte dificil, dar foarte prestigios. În societatea premodernă bătrânul îşi pierdea forţa musculară, dar rămânea cu experienţa, un „depozit" preţios care era transmis în serile de iarnă când figura patriarhului reunea în jurul său fiii, nepoţii şi strănepoţii pentru a le destăinui secretele trecutului şi ale pământului. Graţie sfaturilor cum trebuie îngrijiţi pomii şi cum trebuie să fie respectate fazele lunii pentru însămânţat, sau cum să se îmbutelieze vinul, peste secole s-a transmis cultura agricolă. Actualmente bătrânul nu mai este utilizat ca un „depozit" de ştiinţă agricolă, întrucât pentru a cultiva pământul se studiază agronomia şi se consultă programele computerizate. Astăzi, când bătrâneţea este un fenomen de masă, nimeni nu mai are timp să-l asculte pe „moşu". Progresul tehnologic l-a privat de valoare. Actualmente depozitarii experienţei sunt cărţile, microfilmele, memoriile electronice. În actuala societate industrială nu mai este nevoie de experienţa trecutului, întrucât aceasta devine aproape instantaneu depăşită. Nu miră pe nimeni deci că astăzi bătrânii nu mai au nimic de zis tinerilor, care cred că ştiu deja totul şi vor să greşească după cum li se pare loc mai interesant. Pe mulţi tineri nu-i mai interesează trecutul, deoarece a lua conştiinţă de cât de dificilă a fost cândva viaţa constituie un reproş viu la voinţa lor de a vrea „totul, pe loc". Dacă mai demult societăţile au fost gerontocratice, actualmente cea occidentală este gerontofobică. Bătrânii focalizează asupra societăţii groaza îmbătrânirii. Ei sunt concretizarea a ceea ce nu se vrea a deveni. 1. Primul pas în vârsta a treia: „ieşirea din societate" Motto: Trebuie să ne dorim nu doar să adăugăm ani vieţii, ci şi să dăm viaţă anilor. „Desocializarea" este fenomenul în urma căruia o persoană iese din câmpul muncii regulate, abandonând toate relaţiile sociale pe care aceasta le presupunea. Ceea ce până acum a constituit ritmul existenţei – trezirea de dimineaţă, deplasarea la locul de muncă, colaborarea cu colegii, subordonarea faţă de un şef în timpul serviciului, întoarcerea acasă după-masa – totul acum este schimbat. Se impune un nou mod de sistematizare a zilei, trebuie găsite alte grupuri de referinţă şi alte modalităţi de auto-realizare. Într-o primă fază, „ieşirea din societate" este percepută de mulţi ca o experienţă dureroasă sau oprimatoare; pentru alţii constituie o ocazie de bucurie („Nu vom mai fi constrânşi la o zi dură de muncă"). În primele săptămâni după pensionare se trece prin momente de nesiguranţă, de nelinişte, de experimentare. Aceste momente, în care trebuie stabilit un nou tip de raport cu timpul disponibil din abundenţă, devin cu atât mai lungi şi mai neliniştitoare cu cât subiectul în chestiune şi-a găsit în trecut satisfacţia aproape exclusiv din propria muncă. Într-un alt doilea caz, „ieşirea din societate" a avut loc deja, de-a lungul ultimilor ani, cu mult înaintea pensionării. Este vorba despre constatarea faptului că fiii au abandonat definitiv casa părinţilor şi şi-au format o familie proprie. Momentul decisiv poate fi definit acela în care fiii nu mai simt nevoia părinţilor, în special a mamei. De acum înainte, grija lor neîntreruptă nu va mai fi cerută. Părinţii vor trebui să fie disponibili eventual pentru sfaturi sau pentru vreun ajutor cerut expres de fii. Cum se ştie, familiile tinere apreciază mult pe tatăl sau pe mama care locuiesc în apropiere, şi care din când în când îndeplinesc gratuit rolul de baby sitter. În acest caz e valabil principiul „aproape, dar la îndepărtare" („Vecini, dar la distanţă"). De fapt, o convenţie de acest tip garantează procesul de eliberare a părinţilor restituindu-le propria viaţă. O altă formă a „ieşirii din societate", radicală şi traumatică de cele mai multe ori, este reprezentată de intrarea într-un cămin pentru bătrâni. Unii bătrâni preferă să ducă o existenţă asistată, sub îngrijirea altor persoane, pentru a beneficia în fiecare moment de asistenţă şi de hrană. Deoarece viaţa într-un cămin de bătrâni este foarte liniştită, ei îi este asociată ideea de „ieşire din societate", întrucât aici bătrânii sunt sustraşi mediului normal de viaţă şi raporturilor obişnuite dintre oameni. Ei sunt puşi în situaţia de a se confrunta într-o măsură mai mare cu semeni similari, de aceeaşi categorie – trăind, cu alte cuvinte, „uşă în uşă" – fiind mai dependenţi unii de alţii. Simplul fapt că între propriile mobile trebuie să fie alese doar unele care vor putea fi duse în noua „locuinţă" şi că mare parte din ele vor trebui să fie înstrăinate sau aruncate, determină o rană profundă în inima bătrânilor. Această mutaţie comportă atât câştiguri cât şi pierderi. Reţeaua de relaţii sociale în care persoana este angajată suferă cu trecerea anilor mutaţii atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ, de exemplu, prin detaşarea de viaţa profesională, prin moartea celor de aceeaşi vârstă, prin schimbările intervenite în viaţa de familie. 1. Precum demonstrează gerontologia, bătrânii care trăiesc singuri consideră „timp liber", timp al relaxării şi al bucuriei de a trăi, doar acea parte a timpului pe care nu trebuie să o folosească făcând de mâncare, spălând sau călcând hainele, sau pentru curăţenia din domiciliu. 2. În faţa fenomenului de creştere a coeficientului vieţii medii a populaţiei în general şi al îmbătrânirii excesive a societăţii (20% dintre germani au peste 60 de ani) doar o analiză diversificată, pe „fâşii" de vârste, va putea identifica specificul şi problemele reale ale vârstei a treia. Se vorbeşte azi de „bătrâni", „bătrâne" sau de „moşi" şi de „babe". Criteriul ce fixează terminologia poate fi atât vârsta biologică, cronologică, cât şi „gradul de capacitate de care dispune încă o persoană pentru a conduce o existenţă auto-suficientă". A vorbi în general de „bătrâni" este prea simplificant şi nivelator, neglijând complexitatea situaţiei. Există două grupuri de probleme de care o „pastorală a vârstei a treia" trebuie să se ocupe: pe de o parte sunt bătrânii sănătoşi, care nu vor absolut deloc să fie asistaţi şi care suferă de stresul pensionarului (o existenţă neliniştită); pe de altă parte, bătrânii bolnavi. Mulţi bătrâni sunt în condiţia de demenţă senilă, deci au nevoie de griji intense, nefiind conştienţi de ceea ce li se întâmplă. Pentru orice formă de îmbătrânire se pune problema dificultăţii tranziţiei şi marea sfidare este aceea de a găsi o nouă structură a zilei. Igiena proprie şi curăţenia casei sunt considerate momente de muncă, precum şi vizitele medicale. Pensionarul poate spune: „Astăzi voi profita de timpul frumos pentru a mă plimba"; „Astăzi voi rămâne în pat până târziu, pentru că nu am chef să mă ridic din pat". Această suveranitate asupra timpului face posibilă o viaţă în două lumi diferite: în aceea a ordinii, care aminteşte de zilele de serviciu, şi în aceea a libertăţii în care pensionarul îşi este „propriul lui rege". Totuşi, mai înainte de a găsi un echilibru, el va trebui să irosească zile sau să-şi plătească căutarea cu ore de plictis. 2. Efectele „societăţii timpului liber" Motto: În ultima etapă a vieţii, nu mai contează atât „ce faci", ci ceea „ce eşti". O societate a timpului liber s-a putut naşte doar când timpul liber şi inactivitatea au încetat să mai constituie privilegii ale claselor selecte, după ce sindicatele (în America de Nord, în 1866) au obţinut oficial aprobarea unei zile lucrătoare de 8 ore. Diferite cuceriri ale tehnicii au avut un rol fundamental în crearea de timp liber. Multe persoane îşi extrag sensul autentic al existenţei lor din activităţile pe care le desfăşoară în timpul liber şi din prestigiul pe care îl dobândesc prin sport, artă, munci artizanale, vânătoare sau grădinărit. Serviciul propriu-zis le foloseşte doar pentru a dobândi un salariu pentru susţinerea familiei. Ei nu pun munca în relaţie cu sensul vieţii, chiar dacă muncitorul, în calitatea lui de fiinţă umană, realizează o muncă ce este valoroasă în ea însăşi, care contribuie la binele întregii comunităţi. Munca are, realmente, o valoare pentru autorealizarea omului, de aici născându-se dreptul la muncă al omului. Calitativ, timpul liber este pus deasupra timpului de muncă, fapt ce în trecut nu era posibil. Într-un studiu al lui Horst W. Opaschowski, cu titlul „Timpul liber al anului 2001", se spune: „Ne aflăm în faza de tranziţie spre un nou mileniu, care va fi şi o epocă a timpului liber de masă. Aşa am vrut noi să fie. Trebuie să facem astfel ca în viitor să avem nu doar timp pentru a munci, ci şi pentru a ne bucura de viaţă". Ritmurile timpului liber. Timpul liber poate fi categorisit în „timp liber de seara", de „sfârşit de săptămână", timp „al concediului anual" garantat de contractul de muncă şi timp liber de care dispun bătrânii. Fiecare dintre aceste „timpuri libere" are importanţa lui. (De exemplu, timpul liber al serii e util pentru a regenera energiile consumate de-a lungul zilei.) Timpul liber este în general petrecut acasă, în familie. În acesta, televiziunea are azi un rol esenţial: Televiziunea a redus cercul familiei la un semicerc. Acest timp liber seral în cazul bătrânilor este devorat de timpul liber aproape nelimitat de care dispun. Sfârşitul săptămânii, care uneori durează de Vineri după-masa până Luni dimineaţa, oferă posibilitatea unor excursii care se constituie în scurte vacanţe. În majoritatea cazurilor, dorinţa de odihnă cedează în faţa dorinţei de noi experienţe sau de divertisment. Bătrânii mai sănătoşi se asociază voluntar la excursiile generaţiilor mai tinere, când primesc invitaţii în acest sens. Concediile de odihnă garantate de contractele de muncă împărţite în două faze (vara şi iarna) sunt de obicei folosite pentru a călători. În occident, în perioadele de vacanţă şcolară există un adevărat turism de masă. Consumul în timpul liber. În timpul liber, omul contemporan cheltuieşte mai mulţi bani decât în restul timpului. Suma consumată de o familie în fiecare lună în lumea occidentală a crescut de la 50 de dolari în 1965 la 350 de dolari în 1990, deci aproape de şapte ori mai mult. Piaţa timpului liber implică multe cheltuieli, accesorii sport, valize, costume de baie etc. Piaţa e influenţată de modă şi înregistrează o cifră de afaceri de miliarde. Aici trebuie adăugate produsele cosmetice şi medicamentele. Pentru tinerele generaţii, cheltuielile pentru timpul liber constituie o componentă importantă în proiectele de viaţă. Aceasta şi pentru că nu este vorba doar de divertisment, ci şi de prestigiul social al cuiva. Sensul timpului liber. Cum se poate integra timpul liber în totalitatea existenţei? Pentru ca viaţa să nu se scindeze în două părţi – pe de o parte munca, pe de alta timpul liber – trebuie să existe un sens care să îmbrăţişeze întreaga totalitate. Munca şi timpul liber constituie două aspecte ale aceleiaşi realităţi, momente diferite ale unui ritm care tinde spre plenitudine. Munca este utilă atât auto-realizării, cât şi colectivităţii. Succesul şi bucuria de a trăi izvorâte din timpul liber şi din muncă sunt într-o relaţie reciprocă. Ambele contribuie la reuşita unei vieţi. Pensionarul trăieşte, la rândul lui, în lume iar nu într-o insulă, şi în această lume oamenii se dedică adeseori doar unei frenetici căutări a plăcerii şi a divertismentului („Să ne distrăm!") pe care le-ar putea găsi în timpul liber. Bătrânii nu vor putea uşor să facă abstracţie de sensul vieţii pe care-l proclamă societatea vremii lor, pe care l-au urmărit şi ei până acum, trăind între ceilalţi. 3. Coordonate ale pastoralei timpului liber Motto: Una dintre responsabilităţile comunităţii creştine este promovarea unei arte de a îmbătrâni. Pastorala timpului liber nu are alte scopuri decât acela de a duce la bun sfârşit existenţa unui om, determinându-l să se întoarcă la Dumnezeu şi să trăiască o existenţă fericită, o viaţă deplină, trăită din abundenţă, după cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 10,10): „Oamenii trebuie să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug". Fericirea sau nefericirea propriei vieţi poate fi conştientizată tocmai în spaţiul oferit de timpul liber. Odihna înseamnă reconstituirea omului în forţele şi în energiile sale, redându-i acestuia curaj şi linişte. În acest proces se experimentează şi „fericirea", care nu poate fi detaşată de libertate şi de demnitate. Acestea sunt în antiteză cu fenomenele negative care pot apărea în timpul liber: plictiseala, agresivitatea, violenţa, nevroza de duminică, consumismul şi criminalitatea. Aceste manifestări din societate demonstrează că oamenii aspiră la tot ceea ce este superlativ: frumuseţea la superlativ, viteza maximă, ceea ce este cel mai costisitor etc. Incompleta satisfacere a acestor dorinţe grandioase va determina continuu sentimente de frustrare. El este o fiinţă orientată şi însetată de infinit, şi cu cât îşi va orienta această sete spre lucruri create, cu atât îi va mai imposibil să devină satisfăcut. „Patimile sunt elanuri infinite spre realităţi finite" – spunea părintele Stăniloae. Întrucât adeseori contactul cu transcendenţa are loc tocmai în timpul liber, se pune chestiunea privitoare la sensul religios al acestui timp. Bătrâneţea este legată de experienţe de limitare şi declin. Bătrâneţea – spunea Romano Guardini – este moartea prelungită de-a lungul anilor. În acest mod, timpul bătrâneţii dobândeşte o importanţă specială, care se manifestă diferit, de la persoană la persoană. Ar putea fi aici menţionate: pierderea memoriei, slăbiciunea fizică, incapacitatea de concentrare, de a se mişca, de a vedea şi de a auzi, şi multe alte experienţe dureroase. Acceptarea acestui declin progresiv face mai uşoară bătrâneţea. Oamenii rămân fiinţe finite, în ciuda aspiraţiilor lor infinite. Potrivit analizelor psihologice, nu se poate demonstra că bătrânii sunt mai sensibili decât tinerii din punct de vedere religios. Pentru a demola această prejudecată, putem analiza diferite biografii umane, care se încheie pozitiv sau negativ. Romano Guardini afirmă că „A îmbătrâni fără credinţa în Dumnezeu este rău". Aceasta pentru că realitatea divină deschide noi dimensiuni momentului în care scurgerea vieţii devine evidentă. Guardini afirmă: „Nucleul vieţii bătrânului poate să fie doar rugăciunea, sub orice formă ar fi realizată aceasta". Cum se poate aprofunda această perioadă de întrebări ultime, trezind speranţa? A pune problema lui Dumnezeu este un lucru absolut necesar şi urgent la bătrâneţe. Totuşi trebuie să ne apropiem de această realitate într-o manieră delicată, dacă nu dorim să suscităm reacţii de protest sau de tristeţe. Gustarea satisfacţiilor vârstei Bătrâneţea poartă cu sine oportunitatea de a putea arunca o privire înapoi, spre existenţa trecută, şi de a gusta cu mulţumire ceea ce este reuşit în ea. Satisfacţiile pot fi date de propriii fii şi nepoţi, de lucrările duse cu bine la sfârşit. Trebuie să împărtăşim altora bucuria unei vieţi reuşite, să ne minunăm de darurile primite. Trei imperative sugerează Opaschowski pentru cheltuirea timpului liber de către bătrâni: să gândească pozitiv, să fie activi, să trăiască complex. Viaţa se realizează continuu, şi la vârsta a treia, iar finalitatea oricărei pastorale este împlinirea de sine, şi acesteia îi sunt dedicate predica, Tainele şi întreaga slujire a Bisericii. 5. Bătrânul şi familia Motto: În lumea noastră, a părea bătrân, nu este deloc un compliment. În trecut, când lumea avea un metabolism cultural lent, cunoştinţele unei generaţii erau folosite de generaţiile succesive. Trecerea de la societatea statică (familială, agricolă şi patriarhală) a secolului al XIX-lea, la aceea dinamică (industrială, individualistă şi eficientistă) de azi, a anulat greutatea tradiţională a experienţei, calificându-i pe bătrâni „inutili". Cândva, familia îngăduia cu drag în sânul ei atât pe cel care se năştea (şi care nu producea) cât şi pe cel care murea. Actualmente, familia mononucleară, nu este deschisă faţă de mai multe generaţii; ocupă 60 de m2 şi cunoaşte o mişcare centrifugală pe parcursul întregii zile (determinată de studiul celor tineri şi de munca celor mai în vârstă) membrii ei petrecând mai mult timp în afara casei decât intra muros. Familia de astăzi este marea bolnavă a societăţii noastre; este în criză pentru că membrii ei se suportă tot mai greu între ei. Acest modus vivendi conduce la o fragmentare a raporturilor şi la o dureroasă rupere a legăturilor afective: este vorba de o nouă formă de solitudine, o nouă formă de a se simţi singuri, în ciuda vecinătăţii rudeniilor apropiate. Este fructul „civilizaţiei" post-sentimentale în care progresul tehnico-ştiinţific nu a fost acompaniat de o reală îmbunătăţire a condiţiei umane. Astăzi lumea este mai bogată din punct de vedere economic, dar mai săracă în sentimente. Capacitatea de a iubi a adultului este consecinţa dragostei pe care a primit-o la rândul lui, în special când era copil. Familia este locul în care el învaţă ce înseamnă să fii iubit şi să iubeşti. Uneori adultului i se pare că pruncul nu ascultă şi nu vede, dar de fapt acesta simte, vede, aprofundează, interiorizează. Îşi va aminti de toate mâine, când viaţa îi va rezerva aceleaşi probleme pe care părinţii le înfruntă astăzi. Într-o dimineaţă, un copil îl vede pe tatăl său, stând pe prispă, scobind într-un trunchi de lemn o gaură şi îl întreabă: „Ce faci, tată?" Tatăl răspunde: „Fac o cană de lemn pentru bunicul. Acum îi tremură mâinile şi pe cea de porţelan o sparge" (în acele vremuri nu exista încă plasticul). Atunci copilul comentează: „Fă-o trainică, tată, astfel îţi va fi utilă şi ţie când vei fi bătrân!" Copiii văd cum tatăl şi mama îl tratează pe bunici. Ca adulţi, se vor comporta similar cu părinţii lui ajunşi bătrâni, pentru că şi-au însuşit modelele lor. Este important deci ca părinţii să nu aibă crize nevrotice în raport cu bunicii, pentru ca fiii lor, să nu aibă amintiri negative din care să se inspire şi pe care să le reactualizeze ulterior. Ceea ce se seamănă aceea se culege: fiii noştri ne vor trata, când vom fi bătrâni, cum ne-au văzut tratându-ne părinţii, adică pe bunicii lor. Pregătim deci „cana" de lemn pentru bătrânii noştri, dar trebuie s-o facem trainică, pentru că vom bea noi înşine din ea. Bătrânii constituie totuşi un depozit de înţelepciune pentru restul membrilor familiei. Totul este ca acest depozit să fie folosit. Există un proverb din Zimbawue care spune: Orice bătrân care moare este o bibliotecă care arde. Preşedintele din statul Kenia poartă titlul foarte sugestiv de „bătrân". Generaţia „sandwich" Bătrânii sunt de obicei ajutaţi de fiii ajunşi la vârsta de mijloc. Şi deoarece majoritatea dintre aceştia lucrează şi trebuie să aibă grijă şi de nepoţei, grija de părinţi constituie o responsabilitate familială foarte dificilă, în special dacă părinţii bătrâni sunt bolnavi şi au nevoie de îngrijiri continue. Persoanele de 40-50 de ani poartă deci greutăţile generaţiei care le-a precedat şi pe cele care le urmează. Sunt în cauză în special femeile, care după ce şi-au dedicat 20 de viaţă pentru creşterea fiilor, mai dedică alţi 20 pentru a îngriji bătrânii familiei. Bărbaţii se limitează de obicei la a da o contribuţie economică. Vârsta de mijloc este o perioadă critică. Acum apar sinptomele care anunţă pierderea tinereţii (ridurile şi hipotonia musculară). Aspectul fizic este însă doar un pretext, deoarece factorii psihici datoraţi tensiunilor familiale sunt cei care preocupă realmente. În jurul vârstei de 45 de ani se realizează adesea o restructurare existenţială, datorată bolii şi morţii părinţilor, detaşării de fii şi de familie sau pierderilor afective. În deceniul al 4-lea sau al 5-lea al vieţii, mulţi se găsesc în situaţia de a asuma un rol (nu filial) ci aproape pseudo-parental faţă de părinţii ajunşi în nevoie de asistenţă. Datoria cea mai dificilă a bătrânilor este tocmai aceea de învăţa (deşi sunt părinţi!) să facă pe fiii, adică să accepte să treacă de la o situaţie de independenţă la una de dependenţă, din „capi" de familie, în „menţinuţi" de fiul care câştigă mai mult. Astăzi puterea şi respectul stă în mâinile celui care munceşte. Acest „eu lucrez" care dă toate drepturile în lumea noastră nu este o realitate uşor de acceptat, în special dacă bătrânul a exercitat dintotdeauna o putere despotică, tinzând să ţină cu crispare în mâini conturile financiare ale familiei şi gestiunea patrimoniului. Generaţia de mijloc trebuie să înfrunte şi contrastele cu fiii adolescenţi, trăind astfel între două focuri, sufocată de pretenţiile încrucişate ale ascendenţilor şi ale descendenţilor. Dacă se mai adaugă aici tensiuni (inevitabile!?!) între soţi şi la locul de muncă (salar mic, şef autoritar etc.) se observă că perioada de mijloc a vieţii nu este deloc „de repaus". Când bătrânii îşi menţin o anumită eficienţă colaborează cu fiii şi nepoţii. Nu toate persoanele mai în vârstă doresc repaus şi inactivitate, multe se simt fericite dacă devin utile. Ajută la muncile casnice la îngrijirea copiilor. Se stabileşte astfel un raport inter-generaţional de interdependenţă, în care părinţii bătrâni, fiii adulţi şi nepoţii beneficiază de ajutor reciproc. 6. Vocaţia de „bunic" Motto: În lumea noastră, contactele umane şi raporturile sociale sunt substituite tot mai mult de intervenţii tehnice şi mecanice. Raportul bunic-nepot este util amândoura: bunicii dau nepoţilor ritmul generaţiilor şi le transmit anumite valori culturale, precum acelea care consimt conservarea memoriei colective. Din partea lor, nepoţii comunică bunicilor bucurie de a trăi, dinamism, entuziasm, făcându-i să se simtă importanţi nu doar pentru rolul de baby-sitter pe care-l prestează, ci şi pentru că apreciază lucrurile pe care ei le povestesc, timpul pe care li-l dedică lor, secondându-i în jocurile şi în fanteziile lor infantile. Bunicii sunt pentru nepoţei o prezenţă vie, o companie caldă. Jocurile şi televiziunea nu pot să umple anumite goluri afective. Fascinaţia unei poveşti pe viu este superioară celei propuse de orice mijloc mass-media, iar copiilor nu le lipseşte niciodată curiozitatea de a cunoaşte cum se petreceau cândva lucrurile. Iar bunicii sunt afectuoşi şi răbdători, nu precum părinţii stresaţi de muncă, puţin disponibili şi având tendinţa de a educa într-o manieră severă, pentru a-şi proteja liniştea. În schimb, raportul dintre bunici şi nepoţi nu este poluat de condiţionări sociale, şcolare şi psihologice, precum cel dintre părinţi şi copii. De aceea, bunicii, care foarte adesea au fost severi cu fiii, nu mai sunt la fel cu nepoţii. Între ei se creează o complicitate bazată pe afecţiune, o alianţă solidară împotriva generaţiei de mijloc, în special când bătrânii pun mai mult preţ pe iubirea nepoţilor decât pe cea a fiilor. Când copiii sunt mai legaţi afectiv de bunici decât de părinţi, se manifestă o rivalitate şi gelozie între părinţi şi bunici. Separarea sau divorţul dintre părinţi îi privează pe nepoţi de compania multor bunici şi de şansa de a fi răsfăţaţi. Cândva, fiii îi onorau pe cei bătrâni. Locul din capul mesei era rezervat bunicului. Atunci bătrâneţea constituia echivalentul unui doctorat în experienţă de viaţă şi înţelepciune ancestrală. Astfel, se putea povesti mult nepoţeilor, care ştiau să asculte. În societatea contemporană, figura bunicului şi-a pierdut harisma. De obicei este considerat incapabil să educe potrivit principiilor pedagogiei moderne şi să pregătească nepoţii pentru realitatea dinamică a vieţii. Din nefericire, în familia mononucleară nepoţii nu trăiesc cu bunicii, ci doar merg duminica să-i viziteze, luând împreună câte un prânz ocazional. Bunicii nu mai apucă să le spună poveşti. „A fost odată ca niciodată" a fost substituit de filmele video, iar nepoţii, prea ocupaţi pentru a „sorbi" programele micului ecran, nu mai comunică cu ei. Viitorul oricărei societăţi presupune o punte între bătrâni şi tineri. Este necesar să fie eliminate anumite bariere generaţionale şi să se repună în valoare statul de „bunic". Dacă acest raport ar fi recuperat, ar fi mai puţin aroganţi copiii care ştiu deja totul, şi care sunt despoţi ai existenţei adulţilor. Ar fi mai puţin adolescenţi în criză şi mai puţin toxico-dependenţi. Acest lucru trebuie să-l ştie însă şi acei bunici care trăiesc izolaţi egoist şi se lamentează mai apoi de propria solitudine. Sunt persoane hedoniste care nu vor să fie tulburate de nepoţi, dar a căror libertate înseamnă, de fapt, solitudine egoistă. 7. Apropiaţi fizic, îndepărtaţi afectiv Motto: Calitatea relaţiilor familiale este exprimată de modelul „apropierii interioare" şi al simultanei „distanţări exterioare", sau de cel opus, al „distanţei interioare" şi al „apropierii exterioare". În mediile urbane şi industrializate, adulţii muncesc şi nu au posibilitatea de a-i asista pe bătrâni. Când prezenţa acestora este „neproductivă", devin incomozi şi deranjanţi pentru cei care „produc". Intoleranţa familialilor se manifestă în special când apare o boală invalidantă care îl face pe bătrân să nu mai fie auto-suficient. Atunci izbucnesc încărcături agresive latente, subterane, ascunse. În asemenea cazuri membrii familiei se comportă ca locatarii unui bloc în şedinţă de regie, familia transformându-se într-un spaţiu de ceartă, de discuţii aprinse, de nemulţumiri. În aceste cazuri, bătrânul este maltratat sau abandonat. Devine o victimă care nu poate să se apere din slăbiciune sau din frică de represalii. Privitor la violenţa împotriva bătrânilor se estimează că 10% dintre americanii de peste 65 de ani au fost maltrataţi de familialii lor. Un factor care declanşează violenţa este sărăcia economică. Alte motivaţii sunt dificultăţile de comunicare dintre generaţiile diferite, raportul bolnav de cuplu între fii, consecinţele unor conflicte nerezolvate între copii şi părinţi. A fi bătrâni înseamnă de fapt a ajunge în situaţia de a ţi se întoarce ceea ce ai dat. Fiii tratează părinţii cum au fost, la rândul lor, trataţi. Astfel, părinţii care au fost ipoafectivi, autoritarişti sau violenţi ajung să plătească pentru aceasta. Există copii care îşi ironizează părinţii, chiar râd de ei, le fură ochelarii, protezele dentare sau aparatele acustice, îi leagă de pat, le refuză medicamentele sau uneori chiar hrana, iar uneori îi chiar lovesc. Alţii îi exploatează, iar după ce nu mai au ce obţine de pe urma lor, rup relaţiile cu aceşti „părinţi-stăpâni". Cu excepţia cazurilor de violenţă explicită, este frecvent şi cazul persoanelor bătrâne expulzate din familie în anumite perioade ale anului. Este o violenţă afectivă care este consumată de obicei, vara, în timpul concediului. Atunci spitalele sunt locuri potrivite pentru a-i plasa pe bătrâni, care nu au dreptul la o vacanţă întrucât „odihnesc întreg anul...". Când problemele bătrânilor intră în conflict cu aspiraţiile de comoditate ale descendenţilor, bătrânii sunt expediaţi la ospiciu. Lipsa de afecţiune manifestată de familiali într-o perioadă a vieţii în care se are mare nevoie de aceasta din cauza pierderii parţiale a autosuficienţei, îi face pe bătrâni să se simtă singuri, uneori chiar disperaţi, din cauza imposibilităţii lor de remedia situaţia. Singurătatea poate fi frumoasă pentru o seară sau o săptămână, dar devine un infern dacă e prelungită prea mult în timp. Bătrânului singur şi neputincios, prizonier al amintirilor şi al nostalgiilor, nu-i mai rămâne decât tăcerea. Nu este necesar să trăieşti izolat pentru a te simţi singur. Poţi să te simţi singur şi în familie, iar în acest caz singurătatea este şi mai disperată. Există o linişte ucigătoare, o durere care deschide răni necicatrizate şi care obligă la separarea domiciliară. Există o intensitate în toate, inclusiv în durere. Trădarea fiului sau a fiicei este pe primul loc în acest caz. Îndepărtarea fizică este mult mai puţin gravă decât cea afectivă. Cu trecerea timpului, raportul reuşeşte să se reînnoade, cel puţin formal, cu condiţia ca ambele generaţii să trăiască separat în locuinţe şi în menaj. Astfel bătrânii asumă rolul de vizitatori din când în când: o relaţie afectivă potrivit formulei: „intimitate, dar la distanţă". Graţie medicinii şi tehnologiei, bătrânii n-au fost niciodată atât de numeroşi şi atât de singuri. În ţările europene, doar 2% dintre bătrâni trăiesc împreună cu fiii. Adeseori anumite drame familiale sunt rezultatul carenţei de locuinţe, a dificultăţilor economice, a mobilităţii sporite impusă de locul de muncă. Astfel, familia mononucleară, dimensiunile limitate ale apartamentelor, ritmul muncii, preocupările feminine extracasnice, tensiunile şi conflictele intergeneraţionale îl expulzează pe bătrân din lumea familială unde, mai demult, respectat şi protejat, îşi încheia existenţa. 8. Absenţa fiilor Motto: Sub profil juridic şi social fiii abandonează astăzi mult mai repede decât în trecut casa părinţilor. Sub aspect economic în schimb, o fac mult mai lent. Adeseori bătrânii spun preotului: „Să nu spuneţi asta fiilor mei, oricum ei nu ar lua măsuri, şi eu aş avea o durere în plus...". Există cazuri dureroase care demonstrează cum adeseori tatăl şi mama nu ar trebui să aştepte recunoştinţă de la propriii fii. Orice părinte trebuie să-şi amintească că uneori egoismul filial este feroce, iar el nu poate conta pe consolare din partea fiilor, cel puţin până în momentul în care aceştia devin la rândul lor părinţi. Doar atunci copiii devin capabili a da, nu doar a lua. Uneori copiii cresc într-o viaţă de familie care acordă puţină atenţie calităţii relaţiilor inter-umane. Părinţii doresc binele copiilor, dar această dorinţă este gestionată greşit, preocupându-se doar de bunăstarea lor materială. Acest comportament este în acord cu actuala societate consumistă, care tinde, mai înainte de toate, să asigure odraslei un anumit nivel economic şi social. Nu este apoi de mirare că tinerii vor satisface, la rândul lor, doar nevoile materiale şi nu cele afective ale bătrânilor. În alte cazuri, fiii nu cresc şi nu se maturizează din punct de vedere psihologic din vina părinţilor, care favorizează şi promovează dependenţa acestora, întrucât dependenţa acestora îi face pe părinţi să se simtă importanţi. Doar când ajung la bătrâneţe, părinţii pretind, pe neaşteptate, ca fiii să fie independenţi şi autonomi. Dar aceştia au dobândit mentalitatea celui care primeşte doar, fără să dea, deoarece au fost crescuţi într-o continuă aşteptare în raport cu viaţa. A trăi doar pentru copii este o mare eroare: dăunător pentru toţi. Când aceştia se simt „legaţi" de sacrificiul părinţilor, aceştia nu reuşesc să se autonomizeze, adică să se maturizeze psihologic. În profesia de psihoterapeut se întâlnesc adeseori cazuri când se primeşte vizita unei persoane de 35-40 de ani însoţită de o mamă bătrână care se lamentează astfel: „Mi-ar plăcea să închid ochii şi să ştiu că fiul acesta al meu se va descurca pe propriile picioare!" Este vorba despre părinţi care nu au transmis fiului lor convingerea că poate găsi în sine însuşi soluţiile la propriile probleme. Nu au luat niciodată distanţa faţă de dificultăţile lui. S-au implicat întotdeauna prea devreme, fără să-l lase să-şi rezolve problemele singur. Părintele trebuie să aibă puterea să suporte detaşarea de fiu. O mamă trebuie să-şi controleze inconfortul interior ce-l generează constatarea faptului că „copilaşul" ei a plecat în lume fără să mai aibă nevoie de ajutorul ei. Doar în aceste condiţii ea nu-l va pierde. Este apoi normal dacă fiul, pentru a se elibera de o mamă posesivă, este uneori sever, chiar dur. Şi când i se reproşează: „Şi câte am făcut eu pentru tine..." – se tinde a-l culpabiliza, pentru a obţine ceea ce doreşte. Sentimentul de culpă este de fapt, un puternic combustibil pentru a ţine vie flacăra dependenţei. Chiar dacă părintele a făcut ceva „în interesul" fiului, nu are merite, pentru că şi-a îndeplinit doar datoria. Procreaţia este un act voluntar căruia persoana responsabilă îi acceptă riscurile şi eventualele dezamăgiri. Copilul, mai înainte de a se naşte din pântecul mamei, trebuie să se nască în psihicul viitorilor părinţi. Dar uneori fiul se naşte din greşeală, adică dintr-o eroare contraceptivă; alteori dintr-un profund egoism. Greşit se crede că iubirea părinţilor este totalmente dezinteresată: se poate face un copil nu pentru a-i da viaţă, ci pentru a putea conta pe „un baston" la bătrâneţe, pentru a avea un sprijin în clipele de restrişte. Copiii pretind timp, atenţie, dialog. Pun întrebări şi pretind răspunsuri. Nu doresc „predici", ci disponibilitate. Înainte de toate doresc ca părinţii lor să fie realmente părinţi: îi deranjează când tatăl şi mama nu îşi menţin rolul. Când lipseşte materialmente un părinte sau figura lui este absentă din punct de vedere psihologic, sau puţin semnificativă, adică „periferică", fiii sunt irascibili în faţa regulilor, au comportamente rebele şi adeseori deviate. Achiziţionarea individualităţii este de fapt un proces psihologic extrem de complex. Este iluzoriu să pretinzi o etică centrată pe implicare şi angajare, când simţul datoriei a fost substituit de permisivism, onestitatea cu disponibilitatea spre înşelare, spiritualitatea cu hedonismul. În acestea şi în alte cazuri, nu este surprinzător că fiii, deveniţi adulţi, nu consolează „cărunteţile" bătrânilor. Anumite comportamente ale lor faţă de părinţi nu sunt altceva decât un fel de răzbunare pentru ceea ce nu au primit când erau copii. Nervozitatea lor are rădăcina în insatisfacţiile din copilărie. A provoca suferinţa părinţilor, a-i pedepsi, este de fapt un obiectiv inconştient. Neînţelegerea părinţilor de către fii este o constantă psihologică. Deja în lucrările lui Platon întâlnim lamentările unor părinţi de tratamentul pe care fiii li-l rezervă. Aceasta se întâmplă pentru că se tinde a se iubi în termeni de profit, pentru a dobândi adică un avantaj. Este o voinţă de bine narcisistă, întrucât se iubeşte ceea ce ne este asemănător, sfârşind astfel prin a ne iubi pe noi înşine în alţii. Nu este uşor să fii „fiu ascultător", pentru că orice raport afectiv, chiar şi cel de mamă-fiu, este ambivalent, cu sentimente contradictorii, de interes şi de indiferenţă, de respect şi dispreţ, de iubire şi ură. Reacţia nevrotică a celor „mai puţin bătrâni" faţă de cei „mai bătrâni" derivă şi din faptul că aceştia reprezintă imaginea a ceea ce nu se doreşte a deveni. În cadrul familiei toţi se gândesc mai întâi la copil şi mai apoi la bunic; se sacrifică pentru fii, dar nu pentru părinţii bătrâni. Specia trebuie să se perpetueze: mai bine să favorizăm „viitorii" decât „supravieţuitorii". 9. Vârsta a III-a: O continuă dependenţă emotivo-afectivă Prima parte a vieţii este caracterizată de nevoia de dezrădăcinare, de eliberare şi de autonomie; a doua parte a vieţii de urgenţa de a recupera rădăcinile şi de a le afunda pentru a avea puncte stabile de siguranţă (cazul emigranţilor). Bătrânul dobândeşte o dependenţă economică (pensie mică), fiziologică (îmbolnăvirea aparatului locomotor şi a organelor senzoriale), psihică (deficit de memorie, pierderea orientării spaţiale şi temporale) socială (pierderea rolului şi a raporturilor de orice fel). Dar mai presus de toate, persoana în vârstă suferă de o dependenţă emotivo-afectivă. Afecţiunea constituie seva vieţii şi căutarea ei este motorul direct sau indirect al majorităţii actelor pe care le facem. Bătrânul, precum şi copilul, are o mare nevoie de o înţelegere afectuoasă din partea familialilor, de a experimenta senzaţia liniştitoare de a fi acasă, de a fi acceptat, protejat. Nu este uşor să accepţi o plimbare cu un bătrân, să-i oferi timp, un gest de prietenie, să-i strângi cu dragoste mâinile tremurânde. Nu este uşor să-i înţelegi nevoia de solidaritate afectivă. Dacă afecţiunea altora nu este manifestată într-o manieră explicită, bătrânul ajunge la concluzia: „Nimeni nu îmi vrea binele!" El conştientizează faptul că nimeni nu are nevoie de el, se simte inutil şi tinde să se izoleze tot mai mult, construind o barieră defensivă între el şi lume, fapt ce îi facilitează decăderea şi declinul psihic. Susţinerea afectivă determină o creştere a autostimei, reduce simptomele depresive şi diminuează riscul de mortalitate. Grija continuă şi afectuoasă a familialilor sunt indispensabile pentru a îmbătrâni bine. Studiile psihologice demonstrează că a beneficia de o reţea de raporturi afective garantează longevitatea. Maxima longevitate se poate ajunge doar într-un mediu optimal. Fiii, în special, trebuie să investească în susţinerea emotivă a bătrânilor, oferindu-le o asistenţă mai presus de cea economică. Nu este suficient a ţine fotografia tatălui sau a mamei pe o mobilă. Trebuie să le fii aproape, mai ales să-i respecţi. Substituirea bătrânului în lucrurile pe care el le-ar putea face provoacă regrese, deoarece blochează iniţiativa proprie şi determină infantilizarea celui care primeşte ajutorul. Minoritatea psihică a bătrânilor nu este cauzată doar de violenţa socială (casele de bătrâni) ci şi de aceea familială, excesiv de protectivă. Nu este bine să fie trataţi bătrânii ca nişte obiecte iresponsabile, deoarece „infantilizarea" lor generează regrese.

Zilele Sfantului Siluan Athonitul in Arhiepiscopia Timisoarei

Timişoara - Arhiepiscopia Ortodoxă a Timisoarei si Asociaţia Culturală Kratima încearcă să aducă mesajul unui sfânt aproape contemporan cu noi, prin Zilele Sfântului Siluan Athonitul.
În perioada 20-26 septembrie, la acţiunile organizate în cadrul celei de-a patra ediţii a Zilelor Sfântului Siluan Athonitul, manifestare dedicată „monahului în har” de la Athos, din ce în ce mai cunoscut si la noi datorită legăturii sale cu Părintele Rafail Noica.
Manifestarea se va desfăsura dupa următorul program :
- Joi 20 septembrie 2012, ora 17, Sala Burattino a Teatrului Merlin, Bastion
Povesti cu Sfinți Părinți, pentru copii cuminți – expoziţie de ilustraţie de carte duhovnicească pentru copii, de Andrei Rosetti – vernisaj urmat de povestea Sfântului Siluan, depănată copiilor de către actorul Benone Viziteu si de un atelier de creaţie plastică, coordonat de asist. Laura Moldovan (Fac. de Arte şi Design) ;
- Vineri 21 septembrie 2012, ora 17, Muzeul Catedralei Mitropolitane / Între Pământ si Cer, fotografii cu si despre Sfântul Munte Athos, de George Crăsnean. Participă corala Aletheia, a Mitropoliei Banatului. Dirijor : Pr. Conf. dr. Nicolae Belean ;
- Marţi 25 septembrie ora 18, Aula Magna a Facultăţii de Medicină  / Întâlnire cu Părintele Vasile Gavrilă, de la Biserica Studenţilor din Bucuresti, cunoscut publicului sub numele de „Duhovnicul de la Miezul Nopţii”, datorită
emisiunii omonime prezentate pe TVR2 ;
- Miercuri 26 septembrie ora 7h30, Catedrala Mitropolitană / Sfânta Liturghie Arhierească
- Miercuri 26 septembrie ora 18, Aula Magna a Facultăţii de Medicină / Între libertate si voia lui Dumnezeu, întâlnire cu Ierom. Melchisedec Ungureanu, stareţul Sfintei Mănăstiri Lupsa (judeţul Alba).
Sfântul cuvios Siluan Athonitul este un sfânt de origine rusă de la Muntele Athos, a cărui pomenire se săvârşeşte în ziua de 24 septembrie.
Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon).
După o scurtă suferinţă, se stinge între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.