Lumea de mâine

Lumea de mâine – lumea vârstei a treia Motto: Modul de comportare cu bătrânii este un indiciu al gradului de umanitate al familiei, al parohiei şi al societăţii. Omul este mamiferul cel mai longeviv, poate pentru că dezvoltarea sa este lentă şi tardivă faţă de cea a animalelor. Orice alt mamifer, chiar de talie net superioară lui, trăieşte mai puţin: 40 de ani cimpanzeul, 50 de ani hipopotamul şi balena, 70 de ani elefantul. Ciclul vital uman a fost împărţit de biologi în trei faze: vârsta evolutivă („creşterea" - de la 0 la 25 de ani), etapa adultă (25-65 de ani) şi bătrâneţea (de la 65 de ani în sus). Aceasta din urmă cunoaşte două subdiviziuni: vârsta a treia (de la 65 de ani la 85 de ani) şi vârsta a patra (după 85 de ani). Imediat după încheierea etapei evolutive, de la 25 de ani, începe o lentă perioadă de îmbătrânire, caracterizată de progresive procese involutive. Această diviziune pe grupuri de vârstă este însă relativă. Se presupune că de-a lungul mileniilor durata vieţii omului s-a mărit: s-a trecut de la 20 de ani în perioada neolitică, la 30 de ani în epoca romană, la 40 de ani în Evul Mediu, la 50 de ani în secolul al XIX-lea şi la 60 de ani în 1990 (aceasta pentru că s-au creat condiţii favorabile prelungirii vieţii, diminuându-se factorii de risc soldaţi cu moartea). Populaţia lumii îmbătrâneşte, în toate părţile lumii. Progresele medicinii şi ştiinţei au permis o dublare a duratei vieţii medii, de la 40 la 80 de ani. Între cauzele principale ale acestei longevităţi sporite sunt de amintit: declinul natalităţii, controlul mortalităţii prenatale şi infantile, îmbunătăţirea nutriţiei şi a condiţiilor sanitare în general, controlul bolilor infecţioase şi contagioase etc. Astfel, popoarele bogate au devenit cele mai îmbătrânite. Pentru ele, durata medie de viaţă este de aproximativ 76 de ani, în timp ce pentru cele sărace nu depăşeşte 61. Se trăieşte mai puţin în Guinea (41 de ani), în Angola şi Afganistan (42 de ani), în Mauritania şi Mozambic (45 de ani). În Bolivia (unde există 6 milioane de locuitori pe un teritoriu aproape de patru ori cât România) este „o fericire" să mori la 35 de ani. Dacă secolul XX a fost cel al creşterii demografice, secolul al XXI-lea este cel îmbătrânirii, ca efect al declinului cifrei de fecunditate şi mortalitate. În lumea occidentală, populaţia bătrână creşte proporţional cu cât scade cea infantilă. Se naşte mai puţin şi se moare mai puţin. Aceasta este situaţia demografică în ţările dezvoltate, cu o înaltă tehnologie, unde la începutul secolului XX existau 6 copii la un bătrân, iar acum, la începutul secolului XXI, situaţia este inversă: 6 bătrâni la un copil. Longevitatea la feminin. În societatea noastră maschilistă, a te naşte femeie comportă multe dezavantaje, dar nu şi pe acela al longevităţii: sexul feminin trăieşte cu 7-8 ani mai mult decât cel masculin. Bărbatul este deci, din acest punct de vedere, adevăratul „sex slab" al speciei „sapiens". Femeile trăiesc în medie mai mult decât bărbaţii întrucât sunt din punct de vedere psihologic mai puternice. De exemplu, rezistă mai mult la durere şi sunt mai puţin fragile în sens emotiv. Astfel, dacă 7% dintre văduve mor în primul an după moartea soţului, între văduvi moartea la mai puţin de un an de la moartea soţiei se înregistrează într-un procentaj de 22%. Bărbaţii nu sunt deci „sexul puternic", ci acela mai puţin adaptat la supravieţuire, în fiecare etapă a vieţii, de la zămislire la 100 de ani. În concret, putem spune că ţările bogate, şi în special Europa au devenit pe nesimţite, Casa de Bătrâni a Terrei. Gerontofobia Trăim într-o societate care pe bătrâni îi doar tolerează, iar pe tineri îi privilegiază. Niciodată de-a lungul istoriei, tinerii n-au beneficiat de atâta consideraţie ca în epoca noastră, în care au devenit o categorie privilegiată de mass-media şi de lumea politică. Publicitatea exaltă tinereţea şi frumuseţea ca şi când ar fi unica monedă de schimb preţioasă. Este exaltată tinereţea ca mitică condiţie de viaţă într-o societate în care domină conceptul de prestaţie, de hedonism, de consumism. Se doreşte totul, şi imediat. Răbdarea e considerată un cusur al bătrânilor. În secolele trecute, bătrânul era aproape „divinizat", foarte respectat, şi aceasta poate pentru că era „rar", o fericită excepţie. A îmbătrâni era foarte dificil, dar foarte prestigios. În societatea premodernă bătrânul îşi pierdea forţa musculară, dar rămânea cu experienţa, un „depozit" preţios care era transmis în serile de iarnă când figura patriarhului reunea în jurul său fiii, nepoţii şi strănepoţii pentru a le destăinui secretele trecutului şi ale pământului. Graţie sfaturilor cum trebuie îngrijiţi pomii şi cum trebuie să fie respectate fazele lunii pentru însămânţat, sau cum să se îmbutelieze vinul, peste secole s-a transmis cultura agricolă. Actualmente bătrânul nu mai este utilizat ca un „depozit" de ştiinţă agricolă, întrucât pentru a cultiva pământul se studiază agronomia şi se consultă programele computerizate. Astăzi, când bătrâneţea este un fenomen de masă, nimeni nu mai are timp să-l asculte pe „moşu". Progresul tehnologic l-a privat de valoare. Actualmente depozitarii experienţei sunt cărţile, microfilmele, memoriile electronice. În actuala societate industrială nu mai este nevoie de experienţa trecutului, întrucât aceasta devine aproape instantaneu depăşită. Nu miră pe nimeni deci că astăzi bătrânii nu mai au nimic de zis tinerilor, care cred că ştiu deja totul şi vor să greşească după cum li se pare loc mai interesant. Pe mulţi tineri nu-i mai interesează trecutul, deoarece a lua conştiinţă de cât de dificilă a fost cândva viaţa constituie un reproş viu la voinţa lor de a vrea „totul, pe loc". Dacă mai demult societăţile au fost gerontocratice, actualmente cea occidentală este gerontofobică. Bătrânii focalizează asupra societăţii groaza îmbătrânirii. Ei sunt concretizarea a ceea ce nu se vrea a deveni. 1. Primul pas în vârsta a treia: „ieşirea din societate" Motto: Trebuie să ne dorim nu doar să adăugăm ani vieţii, ci şi să dăm viaţă anilor. „Desocializarea" este fenomenul în urma căruia o persoană iese din câmpul muncii regulate, abandonând toate relaţiile sociale pe care aceasta le presupunea. Ceea ce până acum a constituit ritmul existenţei – trezirea de dimineaţă, deplasarea la locul de muncă, colaborarea cu colegii, subordonarea faţă de un şef în timpul serviciului, întoarcerea acasă după-masa – totul acum este schimbat. Se impune un nou mod de sistematizare a zilei, trebuie găsite alte grupuri de referinţă şi alte modalităţi de auto-realizare. Într-o primă fază, „ieşirea din societate" este percepută de mulţi ca o experienţă dureroasă sau oprimatoare; pentru alţii constituie o ocazie de bucurie („Nu vom mai fi constrânşi la o zi dură de muncă"). În primele săptămâni după pensionare se trece prin momente de nesiguranţă, de nelinişte, de experimentare. Aceste momente, în care trebuie stabilit un nou tip de raport cu timpul disponibil din abundenţă, devin cu atât mai lungi şi mai neliniştitoare cu cât subiectul în chestiune şi-a găsit în trecut satisfacţia aproape exclusiv din propria muncă. Într-un alt doilea caz, „ieşirea din societate" a avut loc deja, de-a lungul ultimilor ani, cu mult înaintea pensionării. Este vorba despre constatarea faptului că fiii au abandonat definitiv casa părinţilor şi şi-au format o familie proprie. Momentul decisiv poate fi definit acela în care fiii nu mai simt nevoia părinţilor, în special a mamei. De acum înainte, grija lor neîntreruptă nu va mai fi cerută. Părinţii vor trebui să fie disponibili eventual pentru sfaturi sau pentru vreun ajutor cerut expres de fii. Cum se ştie, familiile tinere apreciază mult pe tatăl sau pe mama care locuiesc în apropiere, şi care din când în când îndeplinesc gratuit rolul de baby sitter. În acest caz e valabil principiul „aproape, dar la îndepărtare" („Vecini, dar la distanţă"). De fapt, o convenţie de acest tip garantează procesul de eliberare a părinţilor restituindu-le propria viaţă. O altă formă a „ieşirii din societate", radicală şi traumatică de cele mai multe ori, este reprezentată de intrarea într-un cămin pentru bătrâni. Unii bătrâni preferă să ducă o existenţă asistată, sub îngrijirea altor persoane, pentru a beneficia în fiecare moment de asistenţă şi de hrană. Deoarece viaţa într-un cămin de bătrâni este foarte liniştită, ei îi este asociată ideea de „ieşire din societate", întrucât aici bătrânii sunt sustraşi mediului normal de viaţă şi raporturilor obişnuite dintre oameni. Ei sunt puşi în situaţia de a se confrunta într-o măsură mai mare cu semeni similari, de aceeaşi categorie – trăind, cu alte cuvinte, „uşă în uşă" – fiind mai dependenţi unii de alţii. Simplul fapt că între propriile mobile trebuie să fie alese doar unele care vor putea fi duse în noua „locuinţă" şi că mare parte din ele vor trebui să fie înstrăinate sau aruncate, determină o rană profundă în inima bătrânilor. Această mutaţie comportă atât câştiguri cât şi pierderi. Reţeaua de relaţii sociale în care persoana este angajată suferă cu trecerea anilor mutaţii atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ, de exemplu, prin detaşarea de viaţa profesională, prin moartea celor de aceeaşi vârstă, prin schimbările intervenite în viaţa de familie. 1. Precum demonstrează gerontologia, bătrânii care trăiesc singuri consideră „timp liber", timp al relaxării şi al bucuriei de a trăi, doar acea parte a timpului pe care nu trebuie să o folosească făcând de mâncare, spălând sau călcând hainele, sau pentru curăţenia din domiciliu. 2. În faţa fenomenului de creştere a coeficientului vieţii medii a populaţiei în general şi al îmbătrânirii excesive a societăţii (20% dintre germani au peste 60 de ani) doar o analiză diversificată, pe „fâşii" de vârste, va putea identifica specificul şi problemele reale ale vârstei a treia. Se vorbeşte azi de „bătrâni", „bătrâne" sau de „moşi" şi de „babe". Criteriul ce fixează terminologia poate fi atât vârsta biologică, cronologică, cât şi „gradul de capacitate de care dispune încă o persoană pentru a conduce o existenţă auto-suficientă". A vorbi în general de „bătrâni" este prea simplificant şi nivelator, neglijând complexitatea situaţiei. Există două grupuri de probleme de care o „pastorală a vârstei a treia" trebuie să se ocupe: pe de o parte sunt bătrânii sănătoşi, care nu vor absolut deloc să fie asistaţi şi care suferă de stresul pensionarului (o existenţă neliniştită); pe de altă parte, bătrânii bolnavi. Mulţi bătrâni sunt în condiţia de demenţă senilă, deci au nevoie de griji intense, nefiind conştienţi de ceea ce li se întâmplă. Pentru orice formă de îmbătrânire se pune problema dificultăţii tranziţiei şi marea sfidare este aceea de a găsi o nouă structură a zilei. Igiena proprie şi curăţenia casei sunt considerate momente de muncă, precum şi vizitele medicale. Pensionarul poate spune: „Astăzi voi profita de timpul frumos pentru a mă plimba"; „Astăzi voi rămâne în pat până târziu, pentru că nu am chef să mă ridic din pat". Această suveranitate asupra timpului face posibilă o viaţă în două lumi diferite: în aceea a ordinii, care aminteşte de zilele de serviciu, şi în aceea a libertăţii în care pensionarul îşi este „propriul lui rege". Totuşi, mai înainte de a găsi un echilibru, el va trebui să irosească zile sau să-şi plătească căutarea cu ore de plictis. 2. Efectele „societăţii timpului liber" Motto: În ultima etapă a vieţii, nu mai contează atât „ce faci", ci ceea „ce eşti". O societate a timpului liber s-a putut naşte doar când timpul liber şi inactivitatea au încetat să mai constituie privilegii ale claselor selecte, după ce sindicatele (în America de Nord, în 1866) au obţinut oficial aprobarea unei zile lucrătoare de 8 ore. Diferite cuceriri ale tehnicii au avut un rol fundamental în crearea de timp liber. Multe persoane îşi extrag sensul autentic al existenţei lor din activităţile pe care le desfăşoară în timpul liber şi din prestigiul pe care îl dobândesc prin sport, artă, munci artizanale, vânătoare sau grădinărit. Serviciul propriu-zis le foloseşte doar pentru a dobândi un salariu pentru susţinerea familiei. Ei nu pun munca în relaţie cu sensul vieţii, chiar dacă muncitorul, în calitatea lui de fiinţă umană, realizează o muncă ce este valoroasă în ea însăşi, care contribuie la binele întregii comunităţi. Munca are, realmente, o valoare pentru autorealizarea omului, de aici născându-se dreptul la muncă al omului. Calitativ, timpul liber este pus deasupra timpului de muncă, fapt ce în trecut nu era posibil. Într-un studiu al lui Horst W. Opaschowski, cu titlul „Timpul liber al anului 2001", se spune: „Ne aflăm în faza de tranziţie spre un nou mileniu, care va fi şi o epocă a timpului liber de masă. Aşa am vrut noi să fie. Trebuie să facem astfel ca în viitor să avem nu doar timp pentru a munci, ci şi pentru a ne bucura de viaţă". Ritmurile timpului liber. Timpul liber poate fi categorisit în „timp liber de seara", de „sfârşit de săptămână", timp „al concediului anual" garantat de contractul de muncă şi timp liber de care dispun bătrânii. Fiecare dintre aceste „timpuri libere" are importanţa lui. (De exemplu, timpul liber al serii e util pentru a regenera energiile consumate de-a lungul zilei.) Timpul liber este în general petrecut acasă, în familie. În acesta, televiziunea are azi un rol esenţial: Televiziunea a redus cercul familiei la un semicerc. Acest timp liber seral în cazul bătrânilor este devorat de timpul liber aproape nelimitat de care dispun. Sfârşitul săptămânii, care uneori durează de Vineri după-masa până Luni dimineaţa, oferă posibilitatea unor excursii care se constituie în scurte vacanţe. În majoritatea cazurilor, dorinţa de odihnă cedează în faţa dorinţei de noi experienţe sau de divertisment. Bătrânii mai sănătoşi se asociază voluntar la excursiile generaţiilor mai tinere, când primesc invitaţii în acest sens. Concediile de odihnă garantate de contractele de muncă împărţite în două faze (vara şi iarna) sunt de obicei folosite pentru a călători. În occident, în perioadele de vacanţă şcolară există un adevărat turism de masă. Consumul în timpul liber. În timpul liber, omul contemporan cheltuieşte mai mulţi bani decât în restul timpului. Suma consumată de o familie în fiecare lună în lumea occidentală a crescut de la 50 de dolari în 1965 la 350 de dolari în 1990, deci aproape de şapte ori mai mult. Piaţa timpului liber implică multe cheltuieli, accesorii sport, valize, costume de baie etc. Piaţa e influenţată de modă şi înregistrează o cifră de afaceri de miliarde. Aici trebuie adăugate produsele cosmetice şi medicamentele. Pentru tinerele generaţii, cheltuielile pentru timpul liber constituie o componentă importantă în proiectele de viaţă. Aceasta şi pentru că nu este vorba doar de divertisment, ci şi de prestigiul social al cuiva. Sensul timpului liber. Cum se poate integra timpul liber în totalitatea existenţei? Pentru ca viaţa să nu se scindeze în două părţi – pe de o parte munca, pe de alta timpul liber – trebuie să existe un sens care să îmbrăţişeze întreaga totalitate. Munca şi timpul liber constituie două aspecte ale aceleiaşi realităţi, momente diferite ale unui ritm care tinde spre plenitudine. Munca este utilă atât auto-realizării, cât şi colectivităţii. Succesul şi bucuria de a trăi izvorâte din timpul liber şi din muncă sunt într-o relaţie reciprocă. Ambele contribuie la reuşita unei vieţi. Pensionarul trăieşte, la rândul lui, în lume iar nu într-o insulă, şi în această lume oamenii se dedică adeseori doar unei frenetici căutări a plăcerii şi a divertismentului („Să ne distrăm!") pe care le-ar putea găsi în timpul liber. Bătrânii nu vor putea uşor să facă abstracţie de sensul vieţii pe care-l proclamă societatea vremii lor, pe care l-au urmărit şi ei până acum, trăind între ceilalţi. 3. Coordonate ale pastoralei timpului liber Motto: Una dintre responsabilităţile comunităţii creştine este promovarea unei arte de a îmbătrâni. Pastorala timpului liber nu are alte scopuri decât acela de a duce la bun sfârşit existenţa unui om, determinându-l să se întoarcă la Dumnezeu şi să trăiască o existenţă fericită, o viaţă deplină, trăită din abundenţă, după cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 10,10): „Oamenii trebuie să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug". Fericirea sau nefericirea propriei vieţi poate fi conştientizată tocmai în spaţiul oferit de timpul liber. Odihna înseamnă reconstituirea omului în forţele şi în energiile sale, redându-i acestuia curaj şi linişte. În acest proces se experimentează şi „fericirea", care nu poate fi detaşată de libertate şi de demnitate. Acestea sunt în antiteză cu fenomenele negative care pot apărea în timpul liber: plictiseala, agresivitatea, violenţa, nevroza de duminică, consumismul şi criminalitatea. Aceste manifestări din societate demonstrează că oamenii aspiră la tot ceea ce este superlativ: frumuseţea la superlativ, viteza maximă, ceea ce este cel mai costisitor etc. Incompleta satisfacere a acestor dorinţe grandioase va determina continuu sentimente de frustrare. El este o fiinţă orientată şi însetată de infinit, şi cu cât îşi va orienta această sete spre lucruri create, cu atât îi va mai imposibil să devină satisfăcut. „Patimile sunt elanuri infinite spre realităţi finite" – spunea părintele Stăniloae. Întrucât adeseori contactul cu transcendenţa are loc tocmai în timpul liber, se pune chestiunea privitoare la sensul religios al acestui timp. Bătrâneţea este legată de experienţe de limitare şi declin. Bătrâneţea – spunea Romano Guardini – este moartea prelungită de-a lungul anilor. În acest mod, timpul bătrâneţii dobândeşte o importanţă specială, care se manifestă diferit, de la persoană la persoană. Ar putea fi aici menţionate: pierderea memoriei, slăbiciunea fizică, incapacitatea de concentrare, de a se mişca, de a vedea şi de a auzi, şi multe alte experienţe dureroase. Acceptarea acestui declin progresiv face mai uşoară bătrâneţea. Oamenii rămân fiinţe finite, în ciuda aspiraţiilor lor infinite. Potrivit analizelor psihologice, nu se poate demonstra că bătrânii sunt mai sensibili decât tinerii din punct de vedere religios. Pentru a demola această prejudecată, putem analiza diferite biografii umane, care se încheie pozitiv sau negativ. Romano Guardini afirmă că „A îmbătrâni fără credinţa în Dumnezeu este rău". Aceasta pentru că realitatea divină deschide noi dimensiuni momentului în care scurgerea vieţii devine evidentă. Guardini afirmă: „Nucleul vieţii bătrânului poate să fie doar rugăciunea, sub orice formă ar fi realizată aceasta". Cum se poate aprofunda această perioadă de întrebări ultime, trezind speranţa? A pune problema lui Dumnezeu este un lucru absolut necesar şi urgent la bătrâneţe. Totuşi trebuie să ne apropiem de această realitate într-o manieră delicată, dacă nu dorim să suscităm reacţii de protest sau de tristeţe. Gustarea satisfacţiilor vârstei Bătrâneţea poartă cu sine oportunitatea de a putea arunca o privire înapoi, spre existenţa trecută, şi de a gusta cu mulţumire ceea ce este reuşit în ea. Satisfacţiile pot fi date de propriii fii şi nepoţi, de lucrările duse cu bine la sfârşit. Trebuie să împărtăşim altora bucuria unei vieţi reuşite, să ne minunăm de darurile primite. Trei imperative sugerează Opaschowski pentru cheltuirea timpului liber de către bătrâni: să gândească pozitiv, să fie activi, să trăiască complex. Viaţa se realizează continuu, şi la vârsta a treia, iar finalitatea oricărei pastorale este împlinirea de sine, şi acesteia îi sunt dedicate predica, Tainele şi întreaga slujire a Bisericii. 5. Bătrânul şi familia Motto: În lumea noastră, a părea bătrân, nu este deloc un compliment. În trecut, când lumea avea un metabolism cultural lent, cunoştinţele unei generaţii erau folosite de generaţiile succesive. Trecerea de la societatea statică (familială, agricolă şi patriarhală) a secolului al XIX-lea, la aceea dinamică (industrială, individualistă şi eficientistă) de azi, a anulat greutatea tradiţională a experienţei, calificându-i pe bătrâni „inutili". Cândva, familia îngăduia cu drag în sânul ei atât pe cel care se năştea (şi care nu producea) cât şi pe cel care murea. Actualmente, familia mononucleară, nu este deschisă faţă de mai multe generaţii; ocupă 60 de m2 şi cunoaşte o mişcare centrifugală pe parcursul întregii zile (determinată de studiul celor tineri şi de munca celor mai în vârstă) membrii ei petrecând mai mult timp în afara casei decât intra muros. Familia de astăzi este marea bolnavă a societăţii noastre; este în criză pentru că membrii ei se suportă tot mai greu între ei. Acest modus vivendi conduce la o fragmentare a raporturilor şi la o dureroasă rupere a legăturilor afective: este vorba de o nouă formă de solitudine, o nouă formă de a se simţi singuri, în ciuda vecinătăţii rudeniilor apropiate. Este fructul „civilizaţiei" post-sentimentale în care progresul tehnico-ştiinţific nu a fost acompaniat de o reală îmbunătăţire a condiţiei umane. Astăzi lumea este mai bogată din punct de vedere economic, dar mai săracă în sentimente. Capacitatea de a iubi a adultului este consecinţa dragostei pe care a primit-o la rândul lui, în special când era copil. Familia este locul în care el învaţă ce înseamnă să fii iubit şi să iubeşti. Uneori adultului i se pare că pruncul nu ascultă şi nu vede, dar de fapt acesta simte, vede, aprofundează, interiorizează. Îşi va aminti de toate mâine, când viaţa îi va rezerva aceleaşi probleme pe care părinţii le înfruntă astăzi. Într-o dimineaţă, un copil îl vede pe tatăl său, stând pe prispă, scobind într-un trunchi de lemn o gaură şi îl întreabă: „Ce faci, tată?" Tatăl răspunde: „Fac o cană de lemn pentru bunicul. Acum îi tremură mâinile şi pe cea de porţelan o sparge" (în acele vremuri nu exista încă plasticul). Atunci copilul comentează: „Fă-o trainică, tată, astfel îţi va fi utilă şi ţie când vei fi bătrân!" Copiii văd cum tatăl şi mama îl tratează pe bunici. Ca adulţi, se vor comporta similar cu părinţii lui ajunşi bătrâni, pentru că şi-au însuşit modelele lor. Este important deci ca părinţii să nu aibă crize nevrotice în raport cu bunicii, pentru ca fiii lor, să nu aibă amintiri negative din care să se inspire şi pe care să le reactualizeze ulterior. Ceea ce se seamănă aceea se culege: fiii noştri ne vor trata, când vom fi bătrâni, cum ne-au văzut tratându-ne părinţii, adică pe bunicii lor. Pregătim deci „cana" de lemn pentru bătrânii noştri, dar trebuie s-o facem trainică, pentru că vom bea noi înşine din ea. Bătrânii constituie totuşi un depozit de înţelepciune pentru restul membrilor familiei. Totul este ca acest depozit să fie folosit. Există un proverb din Zimbawue care spune: Orice bătrân care moare este o bibliotecă care arde. Preşedintele din statul Kenia poartă titlul foarte sugestiv de „bătrân". Generaţia „sandwich" Bătrânii sunt de obicei ajutaţi de fiii ajunşi la vârsta de mijloc. Şi deoarece majoritatea dintre aceştia lucrează şi trebuie să aibă grijă şi de nepoţei, grija de părinţi constituie o responsabilitate familială foarte dificilă, în special dacă părinţii bătrâni sunt bolnavi şi au nevoie de îngrijiri continue. Persoanele de 40-50 de ani poartă deci greutăţile generaţiei care le-a precedat şi pe cele care le urmează. Sunt în cauză în special femeile, care după ce şi-au dedicat 20 de viaţă pentru creşterea fiilor, mai dedică alţi 20 pentru a îngriji bătrânii familiei. Bărbaţii se limitează de obicei la a da o contribuţie economică. Vârsta de mijloc este o perioadă critică. Acum apar sinptomele care anunţă pierderea tinereţii (ridurile şi hipotonia musculară). Aspectul fizic este însă doar un pretext, deoarece factorii psihici datoraţi tensiunilor familiale sunt cei care preocupă realmente. În jurul vârstei de 45 de ani se realizează adesea o restructurare existenţială, datorată bolii şi morţii părinţilor, detaşării de fii şi de familie sau pierderilor afective. În deceniul al 4-lea sau al 5-lea al vieţii, mulţi se găsesc în situaţia de a asuma un rol (nu filial) ci aproape pseudo-parental faţă de părinţii ajunşi în nevoie de asistenţă. Datoria cea mai dificilă a bătrânilor este tocmai aceea de învăţa (deşi sunt părinţi!) să facă pe fiii, adică să accepte să treacă de la o situaţie de independenţă la una de dependenţă, din „capi" de familie, în „menţinuţi" de fiul care câştigă mai mult. Astăzi puterea şi respectul stă în mâinile celui care munceşte. Acest „eu lucrez" care dă toate drepturile în lumea noastră nu este o realitate uşor de acceptat, în special dacă bătrânul a exercitat dintotdeauna o putere despotică, tinzând să ţină cu crispare în mâini conturile financiare ale familiei şi gestiunea patrimoniului. Generaţia de mijloc trebuie să înfrunte şi contrastele cu fiii adolescenţi, trăind astfel între două focuri, sufocată de pretenţiile încrucişate ale ascendenţilor şi ale descendenţilor. Dacă se mai adaugă aici tensiuni (inevitabile!?!) între soţi şi la locul de muncă (salar mic, şef autoritar etc.) se observă că perioada de mijloc a vieţii nu este deloc „de repaus". Când bătrânii îşi menţin o anumită eficienţă colaborează cu fiii şi nepoţii. Nu toate persoanele mai în vârstă doresc repaus şi inactivitate, multe se simt fericite dacă devin utile. Ajută la muncile casnice la îngrijirea copiilor. Se stabileşte astfel un raport inter-generaţional de interdependenţă, în care părinţii bătrâni, fiii adulţi şi nepoţii beneficiază de ajutor reciproc. 6. Vocaţia de „bunic" Motto: În lumea noastră, contactele umane şi raporturile sociale sunt substituite tot mai mult de intervenţii tehnice şi mecanice. Raportul bunic-nepot este util amândoura: bunicii dau nepoţilor ritmul generaţiilor şi le transmit anumite valori culturale, precum acelea care consimt conservarea memoriei colective. Din partea lor, nepoţii comunică bunicilor bucurie de a trăi, dinamism, entuziasm, făcându-i să se simtă importanţi nu doar pentru rolul de baby-sitter pe care-l prestează, ci şi pentru că apreciază lucrurile pe care ei le povestesc, timpul pe care li-l dedică lor, secondându-i în jocurile şi în fanteziile lor infantile. Bunicii sunt pentru nepoţei o prezenţă vie, o companie caldă. Jocurile şi televiziunea nu pot să umple anumite goluri afective. Fascinaţia unei poveşti pe viu este superioară celei propuse de orice mijloc mass-media, iar copiilor nu le lipseşte niciodată curiozitatea de a cunoaşte cum se petreceau cândva lucrurile. Iar bunicii sunt afectuoşi şi răbdători, nu precum părinţii stresaţi de muncă, puţin disponibili şi având tendinţa de a educa într-o manieră severă, pentru a-şi proteja liniştea. În schimb, raportul dintre bunici şi nepoţi nu este poluat de condiţionări sociale, şcolare şi psihologice, precum cel dintre părinţi şi copii. De aceea, bunicii, care foarte adesea au fost severi cu fiii, nu mai sunt la fel cu nepoţii. Între ei se creează o complicitate bazată pe afecţiune, o alianţă solidară împotriva generaţiei de mijloc, în special când bătrânii pun mai mult preţ pe iubirea nepoţilor decât pe cea a fiilor. Când copiii sunt mai legaţi afectiv de bunici decât de părinţi, se manifestă o rivalitate şi gelozie între părinţi şi bunici. Separarea sau divorţul dintre părinţi îi privează pe nepoţi de compania multor bunici şi de şansa de a fi răsfăţaţi. Cândva, fiii îi onorau pe cei bătrâni. Locul din capul mesei era rezervat bunicului. Atunci bătrâneţea constituia echivalentul unui doctorat în experienţă de viaţă şi înţelepciune ancestrală. Astfel, se putea povesti mult nepoţeilor, care ştiau să asculte. În societatea contemporană, figura bunicului şi-a pierdut harisma. De obicei este considerat incapabil să educe potrivit principiilor pedagogiei moderne şi să pregătească nepoţii pentru realitatea dinamică a vieţii. Din nefericire, în familia mononucleară nepoţii nu trăiesc cu bunicii, ci doar merg duminica să-i viziteze, luând împreună câte un prânz ocazional. Bunicii nu mai apucă să le spună poveşti. „A fost odată ca niciodată" a fost substituit de filmele video, iar nepoţii, prea ocupaţi pentru a „sorbi" programele micului ecran, nu mai comunică cu ei. Viitorul oricărei societăţi presupune o punte între bătrâni şi tineri. Este necesar să fie eliminate anumite bariere generaţionale şi să se repună în valoare statul de „bunic". Dacă acest raport ar fi recuperat, ar fi mai puţin aroganţi copiii care ştiu deja totul, şi care sunt despoţi ai existenţei adulţilor. Ar fi mai puţin adolescenţi în criză şi mai puţin toxico-dependenţi. Acest lucru trebuie să-l ştie însă şi acei bunici care trăiesc izolaţi egoist şi se lamentează mai apoi de propria solitudine. Sunt persoane hedoniste care nu vor să fie tulburate de nepoţi, dar a căror libertate înseamnă, de fapt, solitudine egoistă. 7. Apropiaţi fizic, îndepărtaţi afectiv Motto: Calitatea relaţiilor familiale este exprimată de modelul „apropierii interioare" şi al simultanei „distanţări exterioare", sau de cel opus, al „distanţei interioare" şi al „apropierii exterioare". În mediile urbane şi industrializate, adulţii muncesc şi nu au posibilitatea de a-i asista pe bătrâni. Când prezenţa acestora este „neproductivă", devin incomozi şi deranjanţi pentru cei care „produc". Intoleranţa familialilor se manifestă în special când apare o boală invalidantă care îl face pe bătrân să nu mai fie auto-suficient. Atunci izbucnesc încărcături agresive latente, subterane, ascunse. În asemenea cazuri membrii familiei se comportă ca locatarii unui bloc în şedinţă de regie, familia transformându-se într-un spaţiu de ceartă, de discuţii aprinse, de nemulţumiri. În aceste cazuri, bătrânul este maltratat sau abandonat. Devine o victimă care nu poate să se apere din slăbiciune sau din frică de represalii. Privitor la violenţa împotriva bătrânilor se estimează că 10% dintre americanii de peste 65 de ani au fost maltrataţi de familialii lor. Un factor care declanşează violenţa este sărăcia economică. Alte motivaţii sunt dificultăţile de comunicare dintre generaţiile diferite, raportul bolnav de cuplu între fii, consecinţele unor conflicte nerezolvate între copii şi părinţi. A fi bătrâni înseamnă de fapt a ajunge în situaţia de a ţi se întoarce ceea ce ai dat. Fiii tratează părinţii cum au fost, la rândul lor, trataţi. Astfel, părinţii care au fost ipoafectivi, autoritarişti sau violenţi ajung să plătească pentru aceasta. Există copii care îşi ironizează părinţii, chiar râd de ei, le fură ochelarii, protezele dentare sau aparatele acustice, îi leagă de pat, le refuză medicamentele sau uneori chiar hrana, iar uneori îi chiar lovesc. Alţii îi exploatează, iar după ce nu mai au ce obţine de pe urma lor, rup relaţiile cu aceşti „părinţi-stăpâni". Cu excepţia cazurilor de violenţă explicită, este frecvent şi cazul persoanelor bătrâne expulzate din familie în anumite perioade ale anului. Este o violenţă afectivă care este consumată de obicei, vara, în timpul concediului. Atunci spitalele sunt locuri potrivite pentru a-i plasa pe bătrâni, care nu au dreptul la o vacanţă întrucât „odihnesc întreg anul...". Când problemele bătrânilor intră în conflict cu aspiraţiile de comoditate ale descendenţilor, bătrânii sunt expediaţi la ospiciu. Lipsa de afecţiune manifestată de familiali într-o perioadă a vieţii în care se are mare nevoie de aceasta din cauza pierderii parţiale a autosuficienţei, îi face pe bătrâni să se simtă singuri, uneori chiar disperaţi, din cauza imposibilităţii lor de remedia situaţia. Singurătatea poate fi frumoasă pentru o seară sau o săptămână, dar devine un infern dacă e prelungită prea mult în timp. Bătrânului singur şi neputincios, prizonier al amintirilor şi al nostalgiilor, nu-i mai rămâne decât tăcerea. Nu este necesar să trăieşti izolat pentru a te simţi singur. Poţi să te simţi singur şi în familie, iar în acest caz singurătatea este şi mai disperată. Există o linişte ucigătoare, o durere care deschide răni necicatrizate şi care obligă la separarea domiciliară. Există o intensitate în toate, inclusiv în durere. Trădarea fiului sau a fiicei este pe primul loc în acest caz. Îndepărtarea fizică este mult mai puţin gravă decât cea afectivă. Cu trecerea timpului, raportul reuşeşte să se reînnoade, cel puţin formal, cu condiţia ca ambele generaţii să trăiască separat în locuinţe şi în menaj. Astfel bătrânii asumă rolul de vizitatori din când în când: o relaţie afectivă potrivit formulei: „intimitate, dar la distanţă". Graţie medicinii şi tehnologiei, bătrânii n-au fost niciodată atât de numeroşi şi atât de singuri. În ţările europene, doar 2% dintre bătrâni trăiesc împreună cu fiii. Adeseori anumite drame familiale sunt rezultatul carenţei de locuinţe, a dificultăţilor economice, a mobilităţii sporite impusă de locul de muncă. Astfel, familia mononucleară, dimensiunile limitate ale apartamentelor, ritmul muncii, preocupările feminine extracasnice, tensiunile şi conflictele intergeneraţionale îl expulzează pe bătrân din lumea familială unde, mai demult, respectat şi protejat, îşi încheia existenţa. 8. Absenţa fiilor Motto: Sub profil juridic şi social fiii abandonează astăzi mult mai repede decât în trecut casa părinţilor. Sub aspect economic în schimb, o fac mult mai lent. Adeseori bătrânii spun preotului: „Să nu spuneţi asta fiilor mei, oricum ei nu ar lua măsuri, şi eu aş avea o durere în plus...". Există cazuri dureroase care demonstrează cum adeseori tatăl şi mama nu ar trebui să aştepte recunoştinţă de la propriii fii. Orice părinte trebuie să-şi amintească că uneori egoismul filial este feroce, iar el nu poate conta pe consolare din partea fiilor, cel puţin până în momentul în care aceştia devin la rândul lor părinţi. Doar atunci copiii devin capabili a da, nu doar a lua. Uneori copiii cresc într-o viaţă de familie care acordă puţină atenţie calităţii relaţiilor inter-umane. Părinţii doresc binele copiilor, dar această dorinţă este gestionată greşit, preocupându-se doar de bunăstarea lor materială. Acest comportament este în acord cu actuala societate consumistă, care tinde, mai înainte de toate, să asigure odraslei un anumit nivel economic şi social. Nu este apoi de mirare că tinerii vor satisface, la rândul lor, doar nevoile materiale şi nu cele afective ale bătrânilor. În alte cazuri, fiii nu cresc şi nu se maturizează din punct de vedere psihologic din vina părinţilor, care favorizează şi promovează dependenţa acestora, întrucât dependenţa acestora îi face pe părinţi să se simtă importanţi. Doar când ajung la bătrâneţe, părinţii pretind, pe neaşteptate, ca fiii să fie independenţi şi autonomi. Dar aceştia au dobândit mentalitatea celui care primeşte doar, fără să dea, deoarece au fost crescuţi într-o continuă aşteptare în raport cu viaţa. A trăi doar pentru copii este o mare eroare: dăunător pentru toţi. Când aceştia se simt „legaţi" de sacrificiul părinţilor, aceştia nu reuşesc să se autonomizeze, adică să se maturizeze psihologic. În profesia de psihoterapeut se întâlnesc adeseori cazuri când se primeşte vizita unei persoane de 35-40 de ani însoţită de o mamă bătrână care se lamentează astfel: „Mi-ar plăcea să închid ochii şi să ştiu că fiul acesta al meu se va descurca pe propriile picioare!" Este vorba despre părinţi care nu au transmis fiului lor convingerea că poate găsi în sine însuşi soluţiile la propriile probleme. Nu au luat niciodată distanţa faţă de dificultăţile lui. S-au implicat întotdeauna prea devreme, fără să-l lase să-şi rezolve problemele singur. Părintele trebuie să aibă puterea să suporte detaşarea de fiu. O mamă trebuie să-şi controleze inconfortul interior ce-l generează constatarea faptului că „copilaşul" ei a plecat în lume fără să mai aibă nevoie de ajutorul ei. Doar în aceste condiţii ea nu-l va pierde. Este apoi normal dacă fiul, pentru a se elibera de o mamă posesivă, este uneori sever, chiar dur. Şi când i se reproşează: „Şi câte am făcut eu pentru tine..." – se tinde a-l culpabiliza, pentru a obţine ceea ce doreşte. Sentimentul de culpă este de fapt, un puternic combustibil pentru a ţine vie flacăra dependenţei. Chiar dacă părintele a făcut ceva „în interesul" fiului, nu are merite, pentru că şi-a îndeplinit doar datoria. Procreaţia este un act voluntar căruia persoana responsabilă îi acceptă riscurile şi eventualele dezamăgiri. Copilul, mai înainte de a se naşte din pântecul mamei, trebuie să se nască în psihicul viitorilor părinţi. Dar uneori fiul se naşte din greşeală, adică dintr-o eroare contraceptivă; alteori dintr-un profund egoism. Greşit se crede că iubirea părinţilor este totalmente dezinteresată: se poate face un copil nu pentru a-i da viaţă, ci pentru a putea conta pe „un baston" la bătrâneţe, pentru a avea un sprijin în clipele de restrişte. Copiii pretind timp, atenţie, dialog. Pun întrebări şi pretind răspunsuri. Nu doresc „predici", ci disponibilitate. Înainte de toate doresc ca părinţii lor să fie realmente părinţi: îi deranjează când tatăl şi mama nu îşi menţin rolul. Când lipseşte materialmente un părinte sau figura lui este absentă din punct de vedere psihologic, sau puţin semnificativă, adică „periferică", fiii sunt irascibili în faţa regulilor, au comportamente rebele şi adeseori deviate. Achiziţionarea individualităţii este de fapt un proces psihologic extrem de complex. Este iluzoriu să pretinzi o etică centrată pe implicare şi angajare, când simţul datoriei a fost substituit de permisivism, onestitatea cu disponibilitatea spre înşelare, spiritualitatea cu hedonismul. În acestea şi în alte cazuri, nu este surprinzător că fiii, deveniţi adulţi, nu consolează „cărunteţile" bătrânilor. Anumite comportamente ale lor faţă de părinţi nu sunt altceva decât un fel de răzbunare pentru ceea ce nu au primit când erau copii. Nervozitatea lor are rădăcina în insatisfacţiile din copilărie. A provoca suferinţa părinţilor, a-i pedepsi, este de fapt un obiectiv inconştient. Neînţelegerea părinţilor de către fii este o constantă psihologică. Deja în lucrările lui Platon întâlnim lamentările unor părinţi de tratamentul pe care fiii li-l rezervă. Aceasta se întâmplă pentru că se tinde a se iubi în termeni de profit, pentru a dobândi adică un avantaj. Este o voinţă de bine narcisistă, întrucât se iubeşte ceea ce ne este asemănător, sfârşind astfel prin a ne iubi pe noi înşine în alţii. Nu este uşor să fii „fiu ascultător", pentru că orice raport afectiv, chiar şi cel de mamă-fiu, este ambivalent, cu sentimente contradictorii, de interes şi de indiferenţă, de respect şi dispreţ, de iubire şi ură. Reacţia nevrotică a celor „mai puţin bătrâni" faţă de cei „mai bătrâni" derivă şi din faptul că aceştia reprezintă imaginea a ceea ce nu se doreşte a deveni. În cadrul familiei toţi se gândesc mai întâi la copil şi mai apoi la bunic; se sacrifică pentru fii, dar nu pentru părinţii bătrâni. Specia trebuie să se perpetueze: mai bine să favorizăm „viitorii" decât „supravieţuitorii". 9. Vârsta a III-a: O continuă dependenţă emotivo-afectivă Prima parte a vieţii este caracterizată de nevoia de dezrădăcinare, de eliberare şi de autonomie; a doua parte a vieţii de urgenţa de a recupera rădăcinile şi de a le afunda pentru a avea puncte stabile de siguranţă (cazul emigranţilor). Bătrânul dobândeşte o dependenţă economică (pensie mică), fiziologică (îmbolnăvirea aparatului locomotor şi a organelor senzoriale), psihică (deficit de memorie, pierderea orientării spaţiale şi temporale) socială (pierderea rolului şi a raporturilor de orice fel). Dar mai presus de toate, persoana în vârstă suferă de o dependenţă emotivo-afectivă. Afecţiunea constituie seva vieţii şi căutarea ei este motorul direct sau indirect al majorităţii actelor pe care le facem. Bătrânul, precum şi copilul, are o mare nevoie de o înţelegere afectuoasă din partea familialilor, de a experimenta senzaţia liniştitoare de a fi acasă, de a fi acceptat, protejat. Nu este uşor să accepţi o plimbare cu un bătrân, să-i oferi timp, un gest de prietenie, să-i strângi cu dragoste mâinile tremurânde. Nu este uşor să-i înţelegi nevoia de solidaritate afectivă. Dacă afecţiunea altora nu este manifestată într-o manieră explicită, bătrânul ajunge la concluzia: „Nimeni nu îmi vrea binele!" El conştientizează faptul că nimeni nu are nevoie de el, se simte inutil şi tinde să se izoleze tot mai mult, construind o barieră defensivă între el şi lume, fapt ce îi facilitează decăderea şi declinul psihic. Susţinerea afectivă determină o creştere a autostimei, reduce simptomele depresive şi diminuează riscul de mortalitate. Grija continuă şi afectuoasă a familialilor sunt indispensabile pentru a îmbătrâni bine. Studiile psihologice demonstrează că a beneficia de o reţea de raporturi afective garantează longevitatea. Maxima longevitate se poate ajunge doar într-un mediu optimal. Fiii, în special, trebuie să investească în susţinerea emotivă a bătrânilor, oferindu-le o asistenţă mai presus de cea economică. Nu este suficient a ţine fotografia tatălui sau a mamei pe o mobilă. Trebuie să le fii aproape, mai ales să-i respecţi. Substituirea bătrânului în lucrurile pe care el le-ar putea face provoacă regrese, deoarece blochează iniţiativa proprie şi determină infantilizarea celui care primeşte ajutorul. Minoritatea psihică a bătrânilor nu este cauzată doar de violenţa socială (casele de bătrâni) ci şi de aceea familială, excesiv de protectivă. Nu este bine să fie trataţi bătrânii ca nişte obiecte iresponsabile, deoarece „infantilizarea" lor generează regrese.