Golgota mantuirii

Spre Golgota mantuirii

Trecem hopuri dupa hopuri,

Spre Golgota mantuirii

Suntem totii in niste loturi.

Spre cararea pocaintei

Glasul suna tot mai tare,

Din toti care suntem multi

Fierbinteala e racoare.

Trece zi cu zi o viata,

O traim ca si un joc,

Si cand ne uitam in spate

Nu mai e nimic la loc.

Timpul suna, timpul bate,

Intr-o muzica absurda

Stai pe loc! iti strig in soapta

Dar tu-mi faci mereu in ciuda

Haosul parca-nconjoara

Mintea, stresul si vointa.

Unde esti, Tu Doamne, oare,

Potolindu-mi neputinta?

Este greu sa si comunic

Mai greu este sa rostesc

Ce-am gresit eu Tie, Doamne,

Pentru ce sa ma caiesc?

Si din somnul ce cuprinde

Fiinta mea intunecata,

E Lumina ce razbate

Dintr-o lacrima varsata.

Pasii parca-mi sunt alaturi

Mintea nu o mai gasesc

Vreau sa Te-ntalnesc, Hristoase!

Vreau sa Iti Marturisesc.

Vreau sa ma unesc cu Tine

Sa ma-apropii cu sfiala

De potirul ce vegheaza

Sfanta Ta Impartasanie.

M-am unit si sunt cu Tine

E secunda contopirii

Insa ea dureaza scurt,

Caci sunt doar si eu un om

Spre Golgota Mantuirii.

Sfantul Nectarie

Una dintre cele mai mari catedrale ale Greciei se află în Insula Eghina şi este închinată celui mai nou sfânt canonizat de către Biserica Ortodoxă a acestei ţări. Este vorba despre Sfântul Nectarie, cunoscut ca vindecător al bolnavilor de cancer.

Pentru a ajunge în acest loc binecuvântat, pele­rinul se îmbarcă într-un vapor care face curse regulate. După aproape o oră de mers pe mare, ajungem pe insulă în oraşul Eghina, capitală şi port principal al insulei. Străbatem străduţele înguste şi întor­tocheate ale urbei şi admirăm în trecere clădirile în stil neoclasic, vopsite în culori aprinse. Lăsăm în urmă acest decor şi ajungem pe alte cărări şerpuite. Doar şase kilometri ne mai despart de vestita mănăstire. Autocarul ur­că destul de greoi muntele Palaiochora, care ne oferă pa­norama extraordinară a plan­taţiilor de măslini. Înainte cu doar câteva sute de metri de destinaţie, se zăreşte, parcă agăţată de coama muntelui, silueta complexului monahal. Pulsul începe să se accelereze uşor odată ce ne apropiem. Coborâm din autocar şi urcăm pe jos o pantă scurtă şi abruptă. Ne aflăm în faţa unei grandioase opera de artă – Mănăstirea Sfântului Nectarie din Insula Eghina. Un loc de pelerinaj pe care bolnavii de cancer îl caută cu disperare, după ce au aflat că sfântul este ajutător al celor care au această mare suferinţă.

Manastirea Sfantului Nectarie, aflata in insula Eghina (Aegina), este o manastire inchinata Sfantului Nectarie - sfant recent al Bisericii Ortodoxe. Sfantul Nectarie este cel mai nou sfant canonizat de catre Biserica Greciei.

Manastirea Sfantului Nectarie se afla la o distanta de aproximativ 6 kilometri fata de orasul Eghina. Biserica din Eghina - Catedrala Sfantul Nectarie - este una dintre cele mai mari si spatioase catedrale ortodoxe din Grecia.

Sfantul Nectarie, protectorul insulei Eghina, a ajutat la ridicarea acestei manastiri intre anii 1904 si 1910. Inceputul lucrarilor de ridicare a manastirii a fost rezultatul cerintelor cu credinta ale maicilor din zona. Manastirea a fost ridicata pe ruinele unei foste manastiri bizantine mai vechi.

Cu toate ca in acel moment, Sfantul Nectarie era mitropolit de Eghina, el a lucrat si la ridicarea manastirii, carand pietre, aranjand gradinile si alte asemenea. Manastirea a fost ridicata din iubirea si fondurile sale.

La acel moment, manastirea a fost inchinata Sfintei Treimi. Dupa moartea Sfantului Nectarie, odata cu canonizarea acestuia, manastirea a primit si un al doilea hram - cel al ocrotitorului si binefacatorului ei, Sfantul Ierarh Nectarie Taumaturgul.

Moastele acestuia se pastreaza in interiorul manastirii, fiind puse spre inchinarea pelerinilor ce vin cu credinta la acestea.




Sfantul Nectarie de Eghina

Sfantul Nectarie din Egina s- anascut la data de 1 octombrie 1846 la Silivri, in Tracia, si a adormit in Domnul la data de 8 noiembrie 1920 la Atena. Sfantul Nectarie a fost episcop de Pentapole si ctitor al manastirii "Sfanta Treime" din insula Egina.

Sfantul Nectarie s-a nascut intr-o familie saraca de pe malul marii Marmara. Parintii sai, Dimos si Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La varsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca sa lucreze si sa se scoleasca.

In anul 1866, la varsta de 20 de ani, Sfantul Nectarie pleaca in insula Chios ca sa predea ca invatator. Aici devine calugar, cu numele de Lazar, la 7 noiembrie 1876, in celebra manastire Nea Moni.

Un an mai tarziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui crestin bogat din insula si cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut sa-si completeze studiile la Atena si sa obtina, in anul 1885, o diploma a Facultatii de Teologie din capitala Greciei.

Tot in acest an, 1885, Sfantul Nectarie pleaca la Alexandria - Egipt, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfantul Nicolae din Cairo. Cativa ani mai tarziu, in 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzind in acea vreme Libiei superioare) de catre Patriarhul Sofronie, care l-a numit si predicator, secretar partriarhal si reprezentant al sau la Cairo.

Dar, dupa doar un an, a fost alungat din Egipt in urma calomniilor unor clerici invidiosi. A trebuit sa se intoarca la Atena, singur, nebagat in seama, dispretuit, in mari lipsuri materiale. A ramas cativa ani predicator (1891-1894), iar apoi a fost numit director al scolii teologice Rizarios, care forma viitori preoti. A ramas 15 ani in acest post ecleziastic.

In anul 1904, la cererea mai multor calugarite, a fondat manastirea "Sfanta Treime" din insula Egina, devenita azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxa.

In luna decembrie a anului 1908, la varsta de 62 de ani, Sfantul Nectarie si-a dat demisia din postul de director al scolii teologice si s-a retras in manastirea sa din Egina, unde a ramas pana la sfarsitul vietii.

A murit la data de 8 noiembrie 1920, in urma unui cancer de prostata care l-a chinuit un an si jumatate. A fost inmormantat in manastirea sa de catre ieromonahul iconar Sava, care mai tarziu a pictat prima icoana a sfantului.

In anul 1953 moastele sale au fost mutate intr-un mormant mai frumos. Pomenirea mutarii moastelor sale se face in ziua de 3 septembrie.

Cativa ani mai tarziu, la data de 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenica din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfantul si l-a proclamat sfant al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

Sfintii sunt prietenii nostrii

     Observam ca in societatea noastra mereu in tranzitie si cele mai infantile abordari ale vietii devin inabordabile. Asadar si relatiile dintre noi sunt tot mai dificile. Prietenia devine ceva abstract si se observa tot mai multe carente   de a lega sau de a mentine o amicitie. Secularismul modernismului nostru ne-a acaparat si sentimentele si ratiunea. Asadar trebuie sa ne reintoarcem la suflet. Si daca vorbim de suflet vorbim de interiorizare si de incercarea de a ne modela viata noastra dupa idoli. Idolii. Idolii acestei lumi sunt de multe ori oamneni care ei insisi nu stiu sa isi dramuiasca viata cu vrednicie. Si aici intervine arhietipul nostru suprem: Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Si pentru ca din cauza pacatelor si a propriilor slabiciuni ne indepartam de Arhietip, rezolvarea vine din aceeasi sursa. Dumnezeu a lasat pentru om, oameni alesi, oameni cu o traire si o convingere totala ca Iisus chiar este Calea cea dreapta si acestia sunt Sfintii.
     Pentru mulţi dintre noi sfinţii sunt nişte personaje de poveste. Ştim tot felul de istorioare, cum că sfântul Petru este portarul raiului, sfântul Nicolae are un bici pentru copiii răi sau că sfântul Ilie este un moş supărat care aduce furtună şi vreme rea. E adevărat că aceste povestioare au un mic sâmbure de adevăr, dar noi uităm ce este mai important: că sfinţii sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca şi noi. Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi noi.

Oameni ca şi noi Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.
Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Episcop Ciprian al Cartaginei a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.
Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.
De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.

Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm: „Sfinte Ioane, ajută-mă tu aici, că nu ştiu ce să fac!” sau „Cuvioasă Maică Parascheva, dă-mi tu gândul cel bun, că nu ştiu cum e mai bine să fac!“. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

De ce Eva a fost facuta dintr-o coasta

Din Scriptura aflam ca Eva a fost adusa la existenta de Dumnezeu din coasta lui Adam (Facere 2:21-22). Aceasta afirmatie a dat nastere multor intrebari: a avut Adam o coasta in plus, a ramas Adam fara o coasta dupa ce Eva a fost creata, a fost Adam o exceptie etc?

La intrebarea - "De ce Eva a fost facuta dintr-o coasta?" rabinii au raspuns: "Nu o voi crea din cap, pentru a nu fi semeata; nici din ochi, pentru a nu fi cocheta; nici din ureche, pentru a nu trage cu urechea; nici din gura, pentru a nu fi barfitoare; nici din inima, pentru a nu fi inclinata spre gelozie; nici din mana, pentru a nu sterpeli; nici din picior, pentru a nu fi umblareata; ci dintr-o parte modesta a omului, pe care chiar si cand sta dezbracat o tine acoperita".

Chiar daca poate sa placa acest raspuns, se pierde din vedere ca Eva a fost luata dintr-o natura curata, care nu cunoscuse pacatul. Deci, nefiind alterata, Eva nu avea cum sa primeasca din Adam ceva ce tine de o natura cazuta: barfa, gelozia, mandria etc. Este posibil ca acest raspuns sa ascunda in el un alt inteles si anume ca femeia este inferioara barbatului, ca nu este echivalentul deplin al lui, ca este doar o parte din el. Dar acest punct de vedere este gresit. Fac precizarea ca omul a fost creat la inceput barbat si femeie. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "la facerea de odinioara a stramoasei Eva, Dumnezeu a luat coasta insufletita a lui Adam si a zidit-o ca femeie. De aceea, nu a mai suflat in ea, ca in Adam, suflare de viata, ci a facut partea pe care a luat-o din Adam trupul intreg al femeii". Comentariul arata ca Eva era o prezenta personala in Adam. Iesirea Evei din coasta lui Adam, vrea sa ne descopere ca ea nu este un corp strain, creat in afara corpului omului, ci o parte, o componenta a acestuia.

Afirmatia 'Eva a fost luata dintr-o coasta' trebuie interpretata in sens duhovnicesc. Termenul ebraic pentru coasta este "tela", care inseamna si "latura", "flanc", "parte". Dex-ul confirma pentru coasta sensul de latura - "fiecare dintre cele doua laturi ale corpului omenesc". Prin urmare, aducerea la existenta a Evei raspunde lipsei pe care Adam o resimtea dupa cum marturiseste Scriptura: "Nu este bine sa fie singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2:18) Asadar, crearea Evei din coasta lui Adam semnifica faptul ca femeia trebuie sa stea neincetat alaturi de barbat. El fiind o latura, are nevoie si de cealalta latura pentru a fi deplin. Plinatatea chipului lui Dumnezeu corespunde nu barbatului sau femeii in mod separat, ci unitatii persoanei lor.

Termenul ebraic "tela", are si intelesul de "grinda", un element de constructie care asigura rezistenta unei constructii. Si dupa cum o casa lipsita de grinda se prabuseste, tot astfel si Adam, fara prezenta Evei nu era o 'constructie" durabila. Ajutorul pe care Adam il primeste de la Eva este acela de a nu se inchide in el insusi. La fel si Eva este chemata sa-si gaseasca locul din care a fost luata. Sunt chemati sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu, locuirea unuia in celalalt.

Consider ca nu trebuie sa vedem in coasta lui Adam, coasta pe care o vedem la noi astazi. Si afirm acest lucru pentru ca este o diferenta intre trupul pe care noi il avem acum si cel pe care il avea Adam inainte de caderea in pacat. De aceea nu este important sa ne intrebam daca Adam a avut sau nu pana la moarte 12 perechi de coaste. Pe de alta parte, avand in vedere ca Dumnezeu este atotputernic, inseamna ca o putea crea pe Eva din orice. Raspunsul meu la intrebarea "De ce Eva a fost facuta dintr-o coasta?" este ca Dumnezeu doreste sa-i cheme neincetat unul spre celalalt.

Despre viata adevarata

 Iubitii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocsi si in general nu cunoastem inaltimea, profunzimea, largimea Ortodoxiei. Va trebui sa o vedem in toata sfintenia ei. Ortodoxia este adevarul despre Dumnezeu, despre om si despre lume, asa cum ni l-a dat Insusi Dumnezeu Cel Intrupat prin invatatura Sa desavarsita. Asa cum l-a exprimat mai tarziu cugetul si inima dumnezeiescului Pavel. Asa cum l-a descris ucenicul iubirii si alti apostoli si evanghelisti cu lumina cereasca a Sfantului Duh. Ortodoxia este acea sinteza minunata dintre dogma si obiceiuri, dintre teorie si practica, asa cum ne-a fost predanisita de catre parintii duhovnicesti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei si, mai tarziu, ai Sfantului Munte. Toti acestia, de la Sf Ierarh Policarp, care a fost, dupa cum stiti, ucenicul apostolilor si pana la Sf Nicodim Aghioritul, care a adormit la inceputul sec al XIX-lea, cu intelepciunea si sfintenia lor, cu jertfele si nevointele pe care le-au indurat, ne-au inmanat pretioasa mostenire a credintei si vietii drepte, comoara traditiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunari binecuvantate formate din membrii ai Bisericii lui Hristos veniti din toata lumea. Acei purtatori de Dumnezeu parinti "inzestrati cu totii cu stiinta sufletului si Duhul Dumnezeiesc" au discutat despre marile probleme care il preocupa pe omul duhovnicesc si au asezat postamentul, temelia civilizatiei duhovnicesti. Ortodoxia a fost pecetluita cu sange de mucenicii tuturor vremurilor. De toata oastea sfanta formata din milioane de eroi si marturisitori, barbati, femei si copii. De la arenele Romei pana in lagarele de concentrare din Rusia, toti au dovedit ca invatatura crestina nu este o simpla teorie, ci adevar si viata. Cel mai frumos eroism, izbanda impotriva violentei crude si a puterii materiale, domnia si Imparatia Duhului. A venit apoi sa laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie si imnografia sa insuflata de Dumnezeu, care imbiba firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obstescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vadit cu ceea ce este tainic. Intr-o atmosfera de inaltare si sfintenie este infatisata in cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiasca a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participa credinciosii. De asemenea, acolo sunt laudate si slavite izbanzile mai-marilor credintei si ale Stapanei asezamantului bisericesc, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamarita dogma, nu numai ca adevar, ci si ca raspuns la chemarea oamenilor. Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. Dupa cercetatorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovniceasca ce s-a luptat pentru dobandirea libertatii duhovnicesti, pentru desavarsirea omului. Scopul lui a fost sa dea chip sufletului pentru innoirea mintii. Exact in acest punct este inima duhului monahal, este scopul si izbanda monahismului. Nevointele duhovnicesti ale ascetilor sunt noile lupte duhovnicesti ale duhului. Il conduc pe om intru totul spre viata iubitoare de intelepciune, spre indumnezeire. Drumul monahismului este drumul curatirii si intoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificatia sfinteniei nu numai ascetilor, ci intregii lumi crestine. Prin aceasta semnificatie a inaltat obiceiurile societatii. Vedem acest lucru indeosebi in perceptia sociala. Elementul de baza al Ortodoxiei este iubirea de oameni luata in cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie ci in general, ca afectiune. Ocrotirea sociala este descoperita in ultimele decenii. Dar a luat nastere la Ierusalim, dupa Invierea Mantuitorului. Acolo s-au facut primele cantine, in care au slujit primii 7 diaconi, dupa cum apare in Faptele Apostolilor. Apostolul Neamurilor, Pavel, a fost totodata si primul lucrator social.Odata cu propovaduirea Evangheliei, a infaptuit si cheta dragostei,numita in multe feluri. Lucratori sociali au fost si urmasii Apostolilor, Episcopii. Nu exista o sugrumare mai crunta a adevarului decat sa sustina cineva ca Parintii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma si nimic altceva. In timpul sinoadelor, in Cezareea a aparut, dupa cum se stie, Vasiliada, sub calauzirea Sf Vasile cel Mare. In Constantinopol functionau cantine pentru 7 mii de saraci, iar in Alexandria s-au intemeiat primele maternitati. Nu numai episcopii ci si imparatii si chiar monahii participau la astfel de lucrari ale dragostei. Pentru toti acestia, Ortodoxia a fost in acelasi timp si dreapta lucrare. Un alt element important al Ortodoxiei a fost intotdeauna eroismul pe care il vedem in mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sangelui. Fiiii Ortodoxiei au aratat mereu curaj si vitejie in fata oricarui fel de samavolnicie, fie ca provenea de la Iulian, Imparatul cel nelegiuit, fie de la arieni si monofiziti ori de la iconoclasti si de la monahi atrasi de ratacirile latinilor. Aceasta multime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sf Atanasie, Sf Vasile si Sf Ioan Gura de Aur, ci si pe Sf Teodor Studitul, egumenul manastirii Studion, impreuna cu toti monahii ei , pe Maxim Marturisitorul si pe marele erou - Sf Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului. O caracteristica a Ortodoxiei a fost dintotdeauna si ierapostolia catre barbari, combinata cu civilizarea. Biserica noastra, fara sa faca vreodata prozelitism, a raspandit lumina Evangheliei si a scrierilor, a iubirii si a blandetii. Aceasta cale spre invatatura si civilizare ne este aratata indeosebi de Sfintii trei ierarhi praznuiti astazi, care au iluminat toata faptura cu razele vii ale dreptei invataturi despre Dumnezeu si om. Sfintii trei ierarhi sunt marii astri ai taramului duhovnicesc al Bisericii. Ortodoxia a fost intotdeauna calea imparateasca a Evangheliei. A pastrat curat si autentic duhul crestinismului in fata misticismului intunecat al ereziilor din Rasarit, a centralizarii papalo- cezareene a latinilor si a subiectivismului rationalist al protestantismului. A pastrat mereu masura si armonia, n-a facut nimic gresit. Pentru ca Parintii au fost miscati de duh, au fost calauziti de Dumnezeu in chip sfant si duhovnicesc. Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici intelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasa. Le-a explicat pe toate si a creat cultura. Dupa cum spune troparul Sf Trei Ierarhi, a intarit firea celor ce sunt si obiceiurile oamenilor le-a indreptat. Ortodoxia este marsul omului catre Facatorul lui, catre indumnezeire. Il conduce pe om la dezvoltarea lui deplina intru Hristos si pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodata si adevarata psihologie si umanism autentic si sociologie. Este un diamant care reflecta prin toate laturile adevarul. Sa cunoastem deci Ortodoxia noastra. Nu teoretic ci sa o simtim si sa o traim in toata profunzimea si largimea ei. Doar asa vom putea sa o provocam si sa-i aratam valoarea. Ortodoxia noastra nu este muzeu, nu este trecut, ci viata, creatie si stralucire. Este marele nostru ideal, este nadejdea pretioasa a mantuirii noastre. Este mandria noastra intru Hristos sa o propovaduim cu eroism si slava, ca niste fii adevarati ai marilor eroi ai Ortodoxiei. Ortodoxie preafrumoasa, mireasa impodobita a lui Hristos, sa nu te tagaduim noi, nevrednicii, ci daca vremurile si imprejurarile o vor cere, invredniceste-ne sa varsam pentru tine si ultima picatura de sange din noi!

Carnea cea de toate zilele. Comentariu in Postul Craciunului

De când este permis consumul de carne?
În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne. Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?
„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).
Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis «V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare». Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).
După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el… sub mâinile voastre le-am dat. Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului. Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil.
După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări.
Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).
Potrivit noilor împrejurări după Potop, i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu. O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10).
Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.

Soarta. Noroc. Horoscop

Cunoaşterea viitorului este cu siguranţă posibilă. Există două feluri de a şti ce se va întîmpla:
- prezicerea
- cunoaşterea prin fire

Prezicerea se caracterizează prin faptul că cineva care se află într-un anumit punct în timp vede ce se va întîmpla într-un moment la care încă nu a ajuns. Această prezicere nu se poate face decît printr-o singură metodă: cunoscînd bine anumite fapte şi comportamente şi fiind în stare de a realiza conexiuni între ele, se poate înţelege ce anume se va întîmpla la un moment dat în viitor. Cele mai simple exemple: pentru că Nicuşor pleacă la şcoală în fiecare zi la ora 07:30, prezic faptul că mîine va pleca la şcoală tot la 07:30. Sau, văd că sora lui este înnebunită după vioară şi repetă ore şi ore în fiecare zi. Deci ştiind lucrul acesta, pot prezice că ea va deveni o mare violonistă.

Există softuri ultraperformante care pot să prezică ce anume vei alege să faci într-o anumită zi, înainte ca tu să decizi lucrul acela. Aceleaşi softuri pot prezice mişcări sociale, diferite tendinţe, fără a mai fi nevoie de tot felul de sondaje de opinii, de studii sociale, probabilistice etc. Desigur, previziunile meteo sînt tot o formă de a prezice viitorul, folosind aceeaşi metodă.

Omului îi este îngăduit să ştie ce se va întîmpla. Însuşi Hristos ne îndeamnă să vedem semnele şi să le înţelegem ca fiind prevestirea unor evenimente viitoare. De altfel, fără o minimă proiecţie în viitor, omul nu poate să existe, nu poate să înainteze în timp.

Aceste tipuri de a vedea viitorul sînt totuşi aproximative. Chiar şi cele mai performante predicţii sînt limitate mult de necunoaşterea a unei multimi de fapte, împrejurări şi conexiuni. Ca să înţelegem cam cît de aproximative sînt aceste predicţii, putem compara volumul cunoaşterii umane cu volumul informaţiei reale existente în Univers şi în afara lui. Prima este infimă, a doua este pentru om incomprehensibil de mare.

Un al doilea mod de a şti viitorul nu este prezicerea lui, ci cunoaşterea lui prin fire. Există doar o categorie de fiinţe care ştiu viitorul, pentru că îl văd în virtutea unei trăsături foarte speciale: trăirea în afara timpului. Cel care trăieşte în afara timpului poate vedea “în acelaşi timp” ca în palmă trecutul, prezentul şi viitorul. Şi cine trăieşte în afara timpului? Dumnezeu şi toţi locuitorii raiului. Într-o anumită măsură şi oamenii sfinţi care trăiesc pe pămînt.

Putem bănui pe bună dreptate şi faptul că diavolul şi cetele lui sînt în afara timpului. Aceasta pentru că reşedinţa lui este sub semnul veşniciei (iadul este etern). Dar diavolul are limitări. Dacă ne gîndim din punct de vedere spaţial, el are acces pe pămînt şi în iad. Dar şi pe pămînt este limitat de corpurile care poartă marca sfinţeniei. Astfel, putem înţelege că şi temporal este limitat. În ce sens? În sensul că are acces prin natura sa la evenimentele viitoare, dar numai la cele care ţin de puterea, înţelegerea şi controlul lui (deci cele drăceşti).
De exemplu, el ştie sigur că baba Maria o va determina pe Floarea să facă un avort. Mai ştie, pentru că vede clar din afara timpului, că Ion va face avere. Asta pentru că el este cel care controlează situaţia. Dar dacă intervine un eveniment necontrolat de diavol, cum ar fi un accident prin care este curmată viaţa babei Maria, atunci Floarea cel mai probabil nu va avorta. De asemenea, dacă Ion se trezeşte la realitate şi nu mai face afaceri necurate, previziunile diavolului despre îmbogăţire nu se mai realizează.

În privinţa vederii viitorului, în timp ce diavolul este limitat la ceea ce este rău, Dumnezeu nu are asemenea limite. Se ştie că Hristos deţine cheile iadului. Poate intra şi ieşi de acolo cînd voieşte. Cunoaşterea Lui nu este limitată nici spaţial, nici temporal.

Cunoaşterea diavolului în privinţa viitorului este limitată. Dar pe el oamenii nu îl întreabă numai în legătură cu lucruri pe care le ştie, ci şi în legătură cu lucruri necunoscute de el. În asemenea situaţii pur şi simplu îşi dă cu presupusul. Adică ghiceşte. Ghicitul poate fi considerat o a treia formă de a spune viitorul, dar şi cea mai aproximativă, supunîndu-se în mare parte legilor probabilităţii. Această metodă este folosită şi de oameni, ca de exemplu de ţigănci, care se străduiesc cum pot ele mai bine să “găcească”.

Clasificarea posibilităţilor de a vedea viitorul ar fi aceasta:

Omul:
- prezice
- ghiceşte
Diavolul:
- prezice
- ghiceşte
- vede
Dumnezeu:
- vede

Între tehnicile de predicţie, astrologia are un rol special. Ea este preferata tuturor păturilor sociale. Sînt mulţi care nu îşi încep ziua fără să audă prezicerea de rigoare. Fie şi din amuzament. Unul din lucrurile care fac astrologia mai deosebită este credinţa populară că ea este de fapt o ştiinţă. Aceasta este, însă, o confuzie.

Iată care este definiţia ştiinţei în general: O ramură de cunoaştere sau de studiu care se ocupă cu un ansamblu de fapte sau adevăruri aranjate sistematic, confirmînd funcţionalitatea legilor generale. Pentru mai multe amănunte despre caracterele ştiinţei în general, se poate studia această pagină de internet.

Dacă luăm astrologia la puricat, constatăm cu nu are nici în clin nici în mînecă cu ştiinţa. Nu este ştiinţă şi nu poate fi. Are, însă, o legătură cu ştiinţa. Iată care este aceasta: ea pleacă de la idea că mişcarea planetelor influenţează totul în acelaşi fel în care luna influenţează mareele şi dispoziţia oamenilor. Acesta este un lucru real, demonstrabil. Dar de aici şi pînă la a prezice viitorul mai e ceva de mers. Iată de ce. Cei care plecînd la drum cu un simplu adevăr ştiinţific, ajung să facă preziceri, pun la temelie următoarele premise:

1. Prezicătorii cunosc nu numai toţi factorii astronomici, dar şi absolut toţi ceilalţi factorii fizico-chimici, energetici, harici, voliţionali sau de altă natură care ar putea influenţa decisiv viitorul unui om, în concluzie ar avea precizie şi autoritate de-a dreptul atotvăzătoare, deci divină, în predicţiile lor, într-un domeniu cu un număr practic infinit de variabile. O asemenea pretenţie este luciferică. Reducînd mult proporţiile, e ca în cazul predicţiilor meteo care eşuează lamentabil pentru simplul fapt că meteorologul nu a luat în calcul de exemplu influenţa Soarelui asupra climei. Dacă un domeniu relativ simplu, cum e cel meteo, e atît de greu de stăpînit, cum se poate să se creadă că omul însuşi poate fi desluşit, cu toate ale sale?
2. Predicţiile astrologice oferă o imagine naturalistă a lumii, care pentru a se adeveri, presupune în mod necesar ca doi factori să fie excluşi din ecuaţie: libertatea omului şi Dumnezeu. E ca atunci cînd prognoza meteo spune că mîine va fi soare, dar în ciuda predicţiilor foarte corect realizate de meteorologi, pe baza datelor studiate, Dumnezeu intervine şi, pentru un anumit scop, face să plouă. Deci predicţia astrologică îi oferă omului informaţia cum va fi în zilele următoare, în condiţiile în care Dumnezeu nu intervine în viaţa lui. Deci predicţia este valabilă numai dacă omul este în perioada respectivă în mîna diavolului.

A prevedea astfel viitorul înseamnă să ne punem acest viitor proaspăt dezvăluit nouă în puterea şi grija necuratului.

Aşadar, sursele de predicţie în astrologie sînt două:

1. Omul şi calculele lui, însă un om care Îl exclude pe Dumnezeu din ecuaţie
2. Diavolul

De altfel, una din marile pasiuni ale diavolului este încercarea de a vedea viitorul. Ceea ce îţi place ţie, încerci să împarţi şi cu cei pe care tu îi iubeşti, nu? Iar diavolul ne iubeşte peste măsură. Adepţii horoscopului îi întorc dragostea şi îi sînt recunoscători.

Există horoscoape “pentru proşti”, făcute în serie şi difuzate dimineaţa la radio. Există horoscoape “pentru oameni deştepţi”, făcute pe baza unor calcule astrologice complicate şi precise. Diferenţa dintre ele este aceasta: primele sînt de esenţă drăcească “moale”, celelalte sînt de esenţă drăcească “tare”.

A şti cu adevărat viitorul nu se poate, decît dacă vrea Dumnezeu şi numai printr-un om cu adevărat sfînt. Icoanele şi crucile din dotarea prezicătorilor sau credinţa lor în Dumnezeu nu ţin loc de sfinţenie. A fi sfînt înseamnă a fi intangibil, înseamnă că diavolul nu are acces la tine, pentru a interveni în gîndurile tale şi a-ţi oferi informaţii (ceea ce el abia aşteaptă să facă, în ciuda opoziţiei lui Dumnezeu, care ştie că nu e bine ca omul să cunoască prea multe). Deci dacă ştii cu adevarat viitorul, îl ştii fie de la de la Dumnezeu, cu condiţia să fii sfînt, fie de la demon.

Mulţi devin dependenţi de predicţii, spunînd că ele s-au dovedit a fi reale. Şi de multe ori chiar sînt reale. Dar să nu uităm că şi diavolul e real.

A şti viitorul în afara cunoaşterii îngăduite oamenilor, prin orice fel de mijloace, înseamnă a face alegerea la care ne predispune diavolul şi pe care el ne-o recomandă. Dacă ar fi o alegere bună, desigur că diavolul nu ar fi văzut-o, prin firea sa, sau dacă ar fi aflat-o prin metoda prezicerii, nu ne-ar spune-o. Şi chiar dacă ne-ar spune-o, mai este atunci ea alegere cu adevărat? Adică omul mai are libertate? Dacă omul nu are libertate, nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu. De ce? Pentru că omul, prin firea lui căzută, nu este liber. Iar ca să-L cunoască pe Dumnezeu nu poate decît printr-un act de libertate. Deci oricum ai lua-o, nu e o idee bună să ştii viitorul.

De asemenea, a afla viitorul poate însemna a te autoprograma prin sugestie pentru o anumită linie. Este practic profeţia care se autoîmplineşte, cunoscută şi în psihologie. De fapt, e vorba despre o profeţie falsă, dar care devine reală prin autosugestia omului şi cu ajutorul diavolului, care are tot interesul să facă orice numai ca nu care cumva lumea să nu mai creadă în cuvintele lui.

Ne poate oferi cunoaşterea viitorului siguranţă? Bineînţeles. De aceea ne-a şi fost dată. De exemplu, mă simt mai bine să ştiu dacă mîine va ploua sau nu, dat fiind că am de făcut ceva important în aer liber. Şi cunoaşterea luciferică a viitorului oferă siguranţă. Este un lucru firesc. Dar în tranzacţiile pe care le aranjăm cu diavolul, trebuie să înţelegem că pentru orice serviciu ne face, acesta nu vrea nimic în schimb decît sufletul nostru. Îl cere, îl cere mereu. Ne dăm sufletul pentru un vas de linte? Nu este suficientă linte în grădinile lui Dumnezeu? Oare nu a făcut El lintea, dacă asta vrem?

Într-un film american despre naşterea lui Hristos există o imagine demnă de gîndirea sfinţilor: magii de la Răsărit, cei care au citit în stele despre Naşterea unui Împărat, au venit la El cu un scop precis: ca să pună la picioarele Lui, printre altele, darul magiei şi al previziunii, căci ele aparţineau de drept Stăpînului. A venit Stăpînul şi El este acum suveran peste ele.

În ziua de astăzi, cine Îl recunoaşte pe Stăpîn lasă aceste daruri acolo unde le-au aşezat magii acum două mii de ani.

Sfantul Iosif cel Nou

Dintre ierarhii Bisericii ortodoxe din Banat se ridică personalitatea luminoasă şi încununată de aureola sfinţeniei a Sfântului Iosif cel Nou, Mitropolitul Timişoarei şi a toată Ţara Banatului, “podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda prea frumoasă a Timişoarei”, cum îl numeşte Acatistul închinat în cinstea lui.

Din viaţa şi faptele sale cunoaştem prea puţin încă, dar suficient pentru ca să ne dăm seama de călugărul neprihănit care şi-a dat toată viaţa lui Hristos şi Bisericii. De aceea s-a bucurat încă din timpul vieţii de aureola sfinţeniei având darul facerii de minuni şi întărind în dreapta credinţă pe strămoşii acestor meleaguri. Ştim despre el că s-a călugărit de tânăr, a parcurs toate treptele slujirii în Biserică, până ce a fost ales mitropolit al Timişoarei păstorind între anii 1650 – 1653. De aici s-a retras de bună voie la mănăstirea Partoş unde a mai trăit câţiva ani, după care s-a mutat la veşnicele locaşuri. Lespedea care-i acoperea mormântul a fost identificată la începutul secolului trecut ca având următoarea inscripţie: “Prea Sfinţitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei”.

Drept mărturie asupra sfinţeniei lui avem o însemnare de pe un Minei slavon din 1529: “Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655 … care de bună voie a părăsit eparhia, retrăgându-se la mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a mutat la viaţa veşnică unde se odihnesc sfinţii”. În anul 1929 preotul Bizerea scria că “încă de pe când trăia se bucura de faima unui adevărat sfânt, iar după moarte a lăsat în popor şi între călugări amintirea unui Sfânt adevărat”. La 1749 un anume Peici, “hagiu” la Ierusalim donează înainte de plecare mănăstirii de la Partoş o Evanghelie pe care scrie:

“Această sfântă carte, aşa-numită Evanghelie o depun eu, păcătosul robul lui Dumnezeu Hagi Peici, la mănăstirea Partoş unde este aşezat trupul Sfântului vlădică Iosif, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, pentru binele nostru şi călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim”.

Sfântul Iosif vindecă un slăbănog

Tradiţia mai spune că fiica judelui Timişoarei, Marcu Muţiu s-a vindecat de boală la mormântul sfântului şi drept mulţumire tatăl va construi lângă biserica de lemn una din piatră, în stil baroc, care există şi astăzi.

Din anul 1782 avem păstrată icoana Sfântului Iosif cel Nou pictată de preotul Ştefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebelului, Ioan Şuboni, care a donat-o mănăstirii spre a fi aşezată deasupra mormântului.

La 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş şi strămutarea moaştelor sale din biserica mănăstirii Partoş în catedrala mitropolitană din Timişoara. Canonizarea solemnă a avut loc în zilele de 6 – 7 octombrie 1956 la Timişoara. De atunci şi până astăzi moaştele Sfântului Iosif odihnesc în dreapta pronaosului catedralei, în raclă din lemn de palisandru, tisă şi lămâi frumos sculptată.

În anul 2006 s-au împlinit 50 de ani de la aducerea moaştelor Sfântului Iosif la Timişoara şi de la canonizarea solemnă. Cu acest prilej editura “Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei a tipărit ediţia jubiliară a lucrării Viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş.