Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

A zis Domnul:

“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Preaiubitilor, in aceste sase versete, in aceste putine cuvinte e fiinta adanca a descoperirii dumnezeiesti. A fost numita aceasta spusa a Domnului – “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Si, intr-adevar, acest cuvant vrednic este sa uneasca tot sufletul – nu numai crestinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvant al Mantuitorului, pe Care – cum atat de frumos rostea parintele si invatatorul nostru, Dumitru Staniloae – Tatal L-a trimis in lume zicandu-I: “Mergi si mantuieste-Ti fratii! Spune-le lor adevarul mantuitor. Si odata cu spusa acestui cuvant arata-le jertfa Ta, iubirea Ta suprema!”.

Atunci, sa cugetam impreuna asupra acestui cuvant si din launtrul lui: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor asemenea!”. Sa faci tu intai, sa nu astepti pe altul sa inceapa binele; ci de la tine sa porneasca. Asa a zis Iisus: “Faceti voi...!”. Tu, mai intai. Caci de la tine, omule, a inceput – din nefericire, prin ispita diavolului – raul. Pentru ca dintru inceput, tu, omule, zidit dupa chipul Ziditorului, deci dupa chipul luminii si iubirii dumnezeiesti, ti-ai intors fata de la fata Lui.

Sa ne adancim nitel in taina istoriei omului, a caderii si mantuirii lui, la acel act tragic in care fratele si-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adancimea caderii. Adam si-a intors fata de la Dumnezeu. Pacatul lui n-a fost atat de mare… S-a simtit gol… Gol de har, gol de lumina dumnezeieasca si de iubire. Dar despartirea lui de Dumnezeu a insemnat si despartirea copiilor lui unul de celalalt; pana la crima. Si, in urma crimei, omenirea a cunoscut atatea tragedii – ale sfasierii intre frati, intre popoare… In aceasta cadere a sfasierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina, puterea divina (caci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Si ia nici darul, nici chemarea inapoi, ci darul Lui este vesnic), a ajuns, in Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mantuitorul a rostit-o in Predica de pe Munte: “Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte...”. Adica la raul cuiva sa raspund si eu, daca nu mai mult, cel putin in egala masura . Aceasta era o forma tragica a Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mantuitorul. Era un fel de suis, spuneau cei vechi, al legii dreptatii. De la crima lui Cain urca omenirea la legea dreptatii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea inseamna sa traiesti onest, sa nu lezezi pe nimeni si sa dai fiecaruia ce este al lui”.

Dar sa vedem cum a suit omul, in aceasta taina a mantuirii tuturor. Intrebat fiind un rabin din vremea Mantuitorului: “Spune un cuvant care sa cuprinda esenta adevarului, si atat de concentrat sa fie acest cuvant, ca sa-l poti rosti cat ar sta omul intr-un picior!”, acel invatator de lege, acel rabin a rostit: “Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie!”. Asa cum zice romanul: “Ce tie nu-ti place altuia nu-i face!”. Pana aici ajunsese schimbarea – intoarcerea omului de la caderea lui Adam si a lui Cain – inainte de venirea Mantuitorului. Pentru ca, de la acest prag incolo, Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut Om, asemenea cu noi – in numele Tatalui Ceresc cu Duhul Sfant si al omenirii intregi, sa spuna cuvantul pe care l-am auzit: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!”. Cum ti-ar prii tie – cum doresti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns sa cunosti ca te salveaza – asa sa faci semenului tau. Pornind de la Dumnezeu si de la tine. Uneori stai si te gandesti daca e ingaduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie sa te distrugi. Nu-i egoism, sa nu talcuim gresit; dar uneori parca ti-e ingaduit pentru tine, pentru salvarea ta, sa cugeti la tine savarsind binele. Este forma, as zice, adevarata, a iubirii de sine – grija de mantuirea ta. Macar plecand de la acest gand care te motiveaza in adanc, sa faci binele.

Si atunci, asa cum, din cuvantul Mantuitorului am cutezat a zice: “Precum voiesti sa-ti faca tie semenul tau sa faci tu”, incepe, dar, cu binele; niciodata sa nu astepti ca semenul tau sa inceapa, ca nu stii cand va incepe el, pentru ca nu esti stapan pe el. Ci totdeauna sa ai constiinta ca tu, incepand sa faci binele, vei deveni un reper al binelui. Asa cum Iisus iti spune: incepand cu binele fata de oricine. Vom talcui mai mult acest cuvant: fata de oricine.

Zice Mantuitorul: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc. Daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Si pacatosii acelasi lucru il fac. Si daca dati cu imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa primeasca inapoi intocmai”. Aici se dezvaluie noutatea si unicitatea Evangheliei. Caci am pomenit si starea de crima intre semeni , Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit in pilda amintita), si starea aceea: Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie, care, observati, te opreste, numai, de la rau. Ea nu e si salvatoare; este o restrictie, e negatia; nu e afirmarea, marturia. Dar Iisus a venit sa transfigureze, sa transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelasi pentru toti, si din fiecare vrea sa faca un semen, un frate asemenea Lui.

Daca dai cuiva, asteptand acelasi dar pentru tine “si pacatosii fac intre ei asemenea. Daca dati cuiva cu imprumut si asteptati sa primiti inapoi intocmai, ce plata aveti?”. Omul, in firea cazuta, zice: pai cum, Doamne, daca i-am dat lui, sa n-am dreptul sa cer inapoi ce i-am dat?! Noi credem si marturisim ca aici Mantuitorul vrea sa ne spuna acest lucru adanc de tot: a venit un om necajit la tine si ti-a cerut un ajutor. Pe de o parte, daca poti, ii dai, si-i dai definitiv, deplin, daca iti sta in masura. Poti sa ajungi chiar la acea masura a vaduvei de la templu – care doi banuti a avut si pe amandoi i-a dat –, cu o incredere desavarsita ca Dumnezeu iti va da inapoi ceea ce ai dat (si-ti da Dumnezeu in schimb, cu certitudine; multi dintre noi au avut aceasta experienta. Observati, cum a zis romanul: “Cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”). Dar daca nu ai ajuns la acel stadiu, atunci ii dai, iar datoria lui este sa gandeasca sa-ti dea inapoi; sa nu fii tu cel obsedat si toata ziua sa-i zici: ia aminte ca ti-am dat. Intelesul Evangheliei acesta este: daca ai dat, nu ramane nici o clipa preocupat in chip egoist. Inca mai adanc: numai atunci esti liber – acesta e cuvantul cel mai de pret –, cand nu mai esti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai daruit, si nici de povara, de robia acelui dar facut, acelui bine facut. Abia atunci esti liber, in adevarul cel mai adanc. Asa cum spune Sfantul apostol Pavel: ajungi la starea aceea “incat cei ce au sa fie ca si cum n-ar stapani, cei casatoriti ca si cum n-ar fi casatoriti” (adica preocupati doar de legea trupului), ci in acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Pentru care zice Mantuitorul: “De aceea zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai” (Luca 6, 35).

Mai intai: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”. S-a spus adeseori de catre talcuitori ca mai ales in aceasta se afla taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatal, prin Fiul Sau in Duhul Sfant: in iubirea vrajmasilor . E vorba asadar de topirea urii si a oricarei seminte a raului, a oricarui lucru al demonului. Caci aici e demoniacul: in ura, in invidie. Se spune ca demonul, Lucifer a fost invidios pe om cand a luat cunostinta ca Fiul lui Dumnezeu Se va intrupa si Se va face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru sa-l inalte la stralucirea chipului slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi insine ispititi sa suferim pentru frumusetea, pentru curatia inimii cuiva. Orice iti iarta omul, mai ales cand te vede cazut; un lucru nu-ti iarta: sa fii mai bun decat el. Doamne, fereste-ne de aceasta ispita si da-ne bucuria sfanta de a ne impartasi mai curand din bunatatea celorlalti, din intelepciunea lor; nu de a-i pizmui.

“Iubiti pe vrajmasii vostri...” asemenea lui Dumnezeu. Caci omul, prin pacat, s-a facut vrajmas Dumnezeirii. Sa iubesti pe vrajmasi… E cu putinta? Este, iubitilor. Cum? Numai impartasindu-te din iubire dumnezeiasca. Daca ai sa privesti in jur, la semenii tai, greu te vei impartasi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau. In chip de rob; cel mai de jos. Si in chipul jertfei, al jertfei pentru pacatosi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Caci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi cand noi eram pacatosi”. Si a fi pacatos inseamna a fi vrajmas lui Dumnezeu; a fi vrajmas tie insuti. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-ati parasit (in pacatele voastre), ci pe voi insiva”. Cand parasesti lumina si iubirea divina, cand Il parasesti deci pe Dumnezeu, te parasesti pe tine, iti parasesti chipul luminos, iti parasesti menirea, salvarea ta. Si tu atunci esti vrajmas lui Dumnezeu si vrajmas tie insuti. Cand gandesti la cuvantul lui Iisus: “Iubiti pe vrajmasii vostri”, gandeste-te la iubirea ta; ca tu insuti esti un vrajmas. Tu, in caderea ta, esti vrajmasul tau, esti vrajmasul semenilor tai, esti, in ultima instanta, vrajmasul lui Dumnezeu. Si atunci, o Doamne, cat de adanc se reveleaza aceasta taina a iubirii vrajmasilor! Numai aceasta e salvarea lumii.

Intre cele doua razboaie mondiale s-au petrecut atatea revolutii, precum stiti: incepand din Rusia, apoi in Italia, in Portugalia, in Germania, in Spania, si la noi, si in Turcia… Dar dintre cei care au condus revolutiile, unul singur L-a descoperit pe Mantuitorul; si nu era din Europa crestina, ci din Asia – Gandhi. El singur, cand a citit aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”, s-a simtit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub stapanire straina). Si, cand l-a intrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el eliberarea poporului sau, revolutia, cu vreo invatatura calauzitoare din cartile lor vedice? Nu, a raspuns el. “Cand am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiti pe vrajmasii vostri!», deodata mi-am spus: Asta imi trebuie. Trebuie sa dovedesc vrajmasilor mei, si tuturor, ca-i iubim”. Si toata revolutia lui a dus-o cu Noul Testament in san, si cand ajungea in mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora putin pe scara vagonului, multimile ii sorbeau vorbele de pe buze, si el scotea Noul Testament si le citea Predica de pe Munte a Mantuitorului, apasand mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”.

Atunci mi-am zis: Doamne, acesti conducatori de revolutii din Europa, acesti dictatori erau botezati, erau crestini; si au facut sa curga atata sange, au ucis atatia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, cand a intalnit cuvantul Tau, cu ce flacara a luminii Tale si a iubirii lui a trait! El insusi, in final, asa s-a si savarsit din viata – martir. Caci a fost martirizat (noi, cei batrani, stim), in 1948.

Fratilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te intrebi cum o poti dobandi; si cum o poti trai. Tu vrei s-o traiesti pentru salvarea semenilor tai, a poporului, in numele lui Iisus. Trebuie sa te transfigurezi in aceasta iubire divina dupa chipul Mantuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?

In timp ce la strana sau in cor se canta: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, preotul se roaga in altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te marturisim pe Tine, Unule, Vesnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziti cuvant atat de frumos!) si acelasi fiind”. Sa retinem cuvintele: “pururea fiind (existand) si acelasi fiind”. Atat de mult ne-au patruns aceste cuvinte! Noi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu-Tatal prin Fiul in Duhul Sfant; dupa chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire si lumina, acelasi este. Si fiecare din noi tinde sa fie acelasi, in aceeasi lumina si aceeasi iubire, neincetat, oricand si oriunde; acelasi fiind, neschimbat. Vedeti, demonul (pacatul) l-a sfasiat pe om, cand i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu ca de veti gusta din Pomul cunostintei Binelui si Raului veti muri? Nu veti muri. Veti fi ca niste dumnezei”. – Cu alte cuvinte, daca veti gusta nu numai din Pomul binelui, ci si al raului. Dar gustand si din bine si din rau mai ai unitatea, mai esti acelasi? Nu aici s-a produs sfasierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Caci aceasta a fost caderea, Doamne! In afara de ingerii cazuti numai omul e duplicitar, e ambiguu, e impartit. Nu mai e acelasi in orice clipa.

Ma rog de multe ori lui Dumnezeu, si ne rugam toti: Doamne, ajuta-ne sa fim in aceasta unitate de credinta, redobandind unitatea pe care demonul a sfasiat-o. Si sa fim aceiasi, in lumina si iubire divina; acelasi sa fii la altar, acelasi in biserica, acelasi in afara ei, la locul tau de munca, in casa ta, pe strada, in piata, oriunde. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea puterea, de aici inainte macar, sa fim asa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind si acelasi fiind – pururea fiind iubirea si lumina divina in mine si acelasi fiind – in lumina si iubire: ziua si noaptea, in calatorie sau stand locului, la lucru sau gandind, scriind sau ostenind. In orice stare a mea, acelasi sa fiu.

Zice Sfantul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevarat locul sfintilor. Iar sfantul este pentru Duhul Sfant un loc al Sau intrucat se ofera sa locuiasca cu Dumnezeu, si se numeste templul Sau”. Duhul Sfant zideste un loc in lume – e cu adevarat locul sfintilor. Ganditi-va: la Cincizecime, cand a pogorat Duhul Sfant, erau toti apostolii la un loc; si acel loc a devenit un loc al Duhului Sfant. In Evanghelia dupa Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni niciodata. Fiul Sau unic, Care este in Sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut”; deci Fiul din Sanul Tatalui. Cine este Sanul Tatalui? E Duhul Sfant. Cine s-a facut san al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Ca din ea S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu si ea a devenit templu al Duhului Sfant. Dar, prin botez, crestinul nascandu-se din apa si din Duh, din cristelnita care e san al Maicii Domnului, si el devine un loc al Duhului Sfant, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. Inima ta sa devina un loc al Duhului Sfant, un templu al Duhului Sfant. Cand te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor (al tuturor bunatatilor dumnezeiesti) si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Duhule Sfinte, vino si te salasluieste intru noi! – in mine, in tine, in fiecare, ca inima mea sa devina loc al Duhului Sfant. Si daca eu devin loc al Duhului Sfant, atunci lumina Duhului Sfant straluceste pe fata lui Hristos, dupa al Carui chip am fost zidit si voia Tatalui se implineste in mine. Daca eu cuget si ma rog asa, aducandu-mi aminte mereu de cuvantul lui Dumnezeu – “Vino si Te salasluieste intru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu raman acelasi, un loc al Duhului Sfant, o marturie a Lui. Asa au fost sfintii toti, chiar negraind uneori…

Va spuneam ca la Sfantul Antonie venea un ucenic o data pe an… Multi altii il intrebau: “Parinte, raspunde-mi la intrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l intreba nimic. Sta langa el.

– Omule, tu nu ma intrebi, nu-mi spui nimic?

– Parinte, mi-e de ajuns sa stau langa tine…” Simtea prezenta harului, a luminii, a pacii divine langa el. Asa au fost sfintii. Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, da-mi acea putere ca eu sa iau boala acestui bubos, acestui lepros, iar el sa ia sanatatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva, bunaoara un bolnav de SIDA in ziua de astazi si ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte cuvinte sa se impartaseasca cineva din pacea lui Dumnezeu care e in tine, caci aceasta vrea Mantuitorul.

De aceea, incheie Mantuitorul acest cuvant atat de dumnezeiesc: “Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!”. – Impartasiti-va din mila, din iubirea dumnezeieasca; dar pururea aceeasi, neschimbata. Mereu cercetandu-ma: sa ma schimb eu dupa lume?! Doamne pazeste! Sa fiu eu robul ticalosiei cuiva?! Cand vrajmasului meu ii raspund cu vrajmasie, eu am devenit robul lui. In loc sa fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu inseamna ca, vazandu-l pe vrajmas voind raul semenilor mei sau tarii mele, eu sa lucrez cu relele lui. Mantuitorul S-a rugat pe Cruce: “Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac!” – deci: “Vindeca-i, Doamne!”; caci iertare inseamna vindecare . Asta nu inseamna ca eu am sa ma fac partas relelor cuiva, sa lucrez relele lui. Parintii au spus: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”. Raul, pe el trebuie sa-l urasc. Dar eu urasc raul din el, iubindu-l, plangand pentru el, rugandu-ma pentru salvarea lui, sa nu mai faca rele. Pentru ca relele lui pot contamina pe altii.

Eu, insa, din aceasta lumina si iubire divina impartasindu-ma, sa raman acelasi. Ajuta-ne Doamne, asa sa ramanem, cu constiinta ca in aceasta stare, cum zic Sfintii Parinti, e o arvuna a invierii. Cand am dobandit starea aceasta, in noi a inceput invierea. Zice atat de frumos Sfantul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mananca pe Hristos (se hraneste cu Hristos) in fiecare zi si ceas. Si se face prin aceasta nemuritor. Ca «cel ce manaca din painea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea in veac»”. Deci cine mananca din Cuvantul lui Dumnezeu, din lumina si iubirea Lui, din dumnezeiasca Impartasanie, nu va vedea moartea in veac. Fericit este cel ce mananca din Painea dragostei, care este Iisus. Caci cel ce se hraneste din dragoste se hraneste din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o marturiseste si Ioan intareste: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si gusta invierea inca din viata de aici.

O, Doamne, fa-ne partasi sa gustam din taina invierii de aici; adica din taina iubirii. Tu, pururea fiind si acelasi fiind, fa-ne si pe noi sa fim aceiasi; fiecare suflet sa ramana acelasi in iubire, in ofranda sfanta…

Asa cum marturisea Sfantul pomenit de noi astazi, Dionisie Areopagitul, in ceasul martirizarii lui: “Cu toate ca am imbatranit (era ca la nouazeci de ani), precum ma vedeti, credinta mea marturiseste. Ca tineretile ce sunt vii imi este credinta batranetilor mele. Si simt ca aceasta credinta si marturie a iubirii Lui va naste neincetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii si ai iubirii vesnice, marturie a invierii”, ajuta-ne, Doamne, asa sa marturisim si noi, cei de aici! Fii ai luminii si ai iubirii, fii ai invierii sa fim! Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Vom asculta mai intai cuvantul (dumnezeiasca Evanghelie de astazi) si apoi taina, deoarece cuvantul talcuieste, explica taina. De aceea in dumnezeiasca Liturghie, in partea intai este Evanghelia, deci cuvantul, si in partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupa ce preotul rosteste cuvintele Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu! Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (si adauga Mantuitorul: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”) si se canta: “Pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvantam”, preotul, in numele lui Hristos, cu Hristos in Duhul Sfant, se roaga: “Inca aducem Tie aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange. Te chemam, Te rugam, cu umilinta la Tine cadem. Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!” Peste noi – adica peste toti; si peste daruri, adica cele pe care le-au adus credinciosii crestini: painea si vinul, ce sunt puse inainte. “Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” Si painea si vinul – se dezvaluie din adanc – devin, se prefac tainic in Mielul jertfit de la intemeierea lumii, in Trup si Sange dumnezeiesc, in Acela prin Care toate s-au facut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tau cel Sfant, nu numai peste daruri, ci si peste noi. Cugetam candva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mainilor Lui – adica omul (caci “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”) – o vesteste taria”. Vesteste omul taria si slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi si peste aceste daruri Duhul Tau cel Sfant, ca sa intelegem taina aceasta, si anume: ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, si ca noi vestim cel putin cum Il vestesc cerurile! Daca nu e asa, asa trebuie sa fie. Cuvantul vesteste, talcuieste taina.

Acum sa auzim cuvantul, care ne va dezvalui si astazi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iata cuvantul randuit de dumnezeiestii Parinti pentru aceasta duminica:

“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).

Preaiubitilor! Cu auzul inimii sa primiti bucurie si veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da bucurie si veselie”. Faca Domnul asa sa simtim acest cuvant al Evangheliei.

Era dimineata in ziua aceea cand Mantuitorul Si-a chemat ucenicii pentru cuvantul hotarator. Ucenicii – Simon impreuna cu Andrei, fratele lui, si Iacob cu Ioan – Il urmasera pe Iisus inca de pe malul Iordanului. Ei fusesera ucenicii lui Ioan Botezatorul si, dupa ce S-a botezat Mantuitorul, Ioan le-a aratat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip si Natanael – pe Iisus, zicandu-le: “Iata Mielul, Cel care ridica pacatele lumii”. Si au trecut atunci (mereu folosesc cuvantul trecere – in ebraica – Paste), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru ca au trecut la Iisus, Care e Pastele.

Si au mers impreuna, precum stim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefacut apa in vin; vinul care se preface in Sangele Lui. Si au mers mai departe, mai la nord, catre Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, in Capernaum, a primit sa-I fie randuita o incapere, o locuinta pentru misiune, pentru slujire.

Iar ucenicii acestia, sase la numar, isi continuau indeletnicirea lor de pescari, dar luand invatatura, urmandu-L pe Iisus. Si mai ales in noaptea aceea s-a randuit pregatirea lor, cand ei, in slujirea, in munca lor de pescari, s-au trudit o noapte intreaga si n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, cand, dupa priceperea si mestesugul pescaresc, se prind aceste fapturi – ca ofranda omului – pestii, despre care se spune ca nu au glas. Si nu au glas, intr-adevar; cand cad in undita, se zbat, dar nu striga, nu plang. Fara glas, asemenea mielului si oitei, care nu striga impotriva celor ce o tund. E o vorba in popor: “Tiparii se pescuiesc pe intuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveste ca o manusa unor asa-numiti misionari evanghelisti, care pescuiesc in intuneric si momesc sufletele ramase in intuneric, adica lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Noaptea aceea intreaga a fost noapte de truda. Dar ce taina mare are noaptea, iubitilor! E o zicala, o stiti mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adanc, de la Duhul Sfant; caci intre darurile Lui e si sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupa chipul lui Dumnezeu) duhul intelepciunii, duhul intelegerii, al sfatului, al tariei, al credintei, al cunostintei, al temerii de Dumnezeu”.

In noaptea aceea au lucrat adanc in lupta lor. Noaptea, intocmai ca in zilele creatiei. De atatea ori am marturisit – dupa Scriptura, nu de la noi, Doamne: zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara. A fost o seara, o dimineata – ziua intai; o seara, o dimineata – ziua a doua; o seara, o dimineata – ziua a treia. Si in fiecare dimineata a creatiei era rodul, aparea un nou regn: al apelor si mineralelor, al scanteierilor din pietre stralucitoare; apoi al verdetei, florilor, holdelor; apoi al pestilor din adanc, al vietuitoarelor care se misca si al pasarilor vazduhului. Apoi omul. Vedeti? De la seara la dimineata, de la intuneric spre lumina.

Noaptea au trudit Simon si Andrei, fratele lui, cu Iacov si cu Ioan; si a fost sa nu prinda nimic. Ei, mesteri, cu toata tehnica, stiinta lor, priceperea, experienta lor mai ales, care e mai adanca decat rationamentul, stiinta noastra. Experienta e din viul vietii, si cu toata fiinta mea, si cu mintea si cu inima – si cu gandire si cu simtire; cu viata.

Asa s-au trudit in noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte intreaga si Sfantul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii si a strigat, si de-abia in zori, in faptul diminetii, i s-a aratat Mantuitorul. Si a intrebat, si a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai vazut Tu sudorile si chinurile mele in lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, si lauda aduceau suferintele tale pentru Mine. Ma bucuram”.

Si, intr-adevar, in zori,dupa acea truda a lor, Mantuitorul S-a aratat la tarm. Noi sa nu nesocotim truda lor. Gandeasca-se fiecare: muncesti, muncesti, uneori o vara intreaga si peste rodul tau cade piatra. Munceste unul la slujba lui, sa faureasca ceva, si nu reuseste, sau de munca lui se alege praful. Si parca intra atunci intr-un fel de neliniste si deznadejde. Doamne! Parca-i parasit intr-o singuratate totala. Dar tocmai atunci, cand ajungi la constiinta acestei parasiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la tarmul existentei tale.

Si le-a aparut; si Il cunosteau, vedeti? Ca dovada, S-a suit in barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru ca unii talcuiesc ca si cum atunci ar fi aparut Iisus prima oara in fata lor. Nu. A intrat in corabia lui Simon, pe care il stia de la tarmul Iordanului. Si l-a rugat: “Departeaz-o putin de la tarm” Departeaz-o – totdeauna, si in spatiu, si in timp, asa se deschide ceea ce se numeste perspectiva, nu? Cand iei distanta. Si in istorie, intelegi mai bine evenimentele, luand distanta. Altfel se oglindesc, se reflecteaza in constiinta, in raport cu desfasurarea istoriei, care e calauzita de descoperirea dumnezeiasca.

Si, luand distanta Mantuitorul, si avand in fata – in spatiu – multimea, le-a grait Evanghelia. Stim si din predica de pe munte ce le-a grait Iisus: “Pocaiti-va! A venit imparatia lui Dumnezeu”. In El, in Hristos, era sosita imparatia. Adica lumea in care imparat este Dumnezeu: in inima mea, a fiecaruia, in care El este Soarele Dreptatii, cum zice o rugaciune a diminetii, pe care preotul o citeste in timpul celor doisprezece psalmi: “Lumineaza Doamne in inima mea, Tu, Soarele Dreptatii”. Asa vorbea Iisus, Soarele Dreptatii, si, incheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, ii spune lui Simon: “Mana corabia la adanc si aruncati mrejele”.

Intai a vorbit si apoi a poruncit actul, adica: taina, caci se va petrece taina. Cuvantul si taina: “Mana la adanc!”. Cuvantul e negrait de generos, caci numai in adanc daca vei ajunge, ai sa intelegi propria-ti taina. Altfel ramai la suprafata. Ramai – iertati-mi cuvantul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, dupa savarsirea pacatului dintai a fost imbracat in haine de piele. La inceput au fost frunze de smochin, care erau usor mai transparente, apoi haine de piele. Ramai la nivelul pielii si atata simti, atata vezi.

”Mana la adanc...” Petru, deodata, s-a oprit, abia retinandu-se: “Doamne, toata noaptea ne-am trudit; si n-am prins nimic”. Erau doua elemente implicate: nu numai ca o noapte intreaga s-au trudit; dar era implicata si tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci cand se prind pestii, cu priceperea si experienta noastra, atunci am savarsit, ne-am facut meseria, si nu un ceas, doua, cat vrei Tu acum, ci o noapte intreaga! Si totusi Simon asculta, chiar impotriva legii firii, ca sa zicem asa! “La cuvantul Tau, zice, voi arunca mreaja!” Si au aruncat mrejile si au prins multime de peste, incat corabia s-a umplut (a lui Simon si a lui Andrei) si au facut semn celorlalti doi, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcatuiau un fel de ceata, o breasla, ca pe urma sa alcatuiasca o apostolie a lor. S-au apropiat si ei cu corabia si din mrejele lor au umplut si cealalta corabie, incat erau gata sa se scfunde. Si totusi, atatia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adanc). Si atunci Petru rosteste acel cuvant (Petru care era cu Mantuitorul in corabia ce se umpluse de pesti): “Iesi de la mine Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!”

Iubitilor, retineti, rogu-va, acest moment pentru ca el ne dezvaluie o taina de inceputuri a omului: “Iesi de la mine Doamne, ca om pacatos sunt!”. Pentru ca Petru a savarsit un act originar din taina omului (“Iesi de la mine Doamne ca sunt om pacatos!”). Cercetatorii istoriei religiilor descopera ca, de la inceput, omul (intr-un timp care era atat de aproape de momentul cand Dumnezeu L-a zidit pe om si a suflat chipul Lui divin in el), dupa ce a cazut si a avut constiinta caderii, nu a fost parasit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l paraseste pe om, ci il cheama din nou, il cauta si il cheama cum l-a cautat pe Adam cand, dupa cadere, s-a ascuns dupa pomii gradinii, in lume: “Adame, unde esti?” – a strigat; si Adam a raspuns: “Doamne, m-am vazut gol, mi-a fost rusine si teama si m-am ascuns”.

Omul, retineti, in fata lui Dumnezeu, dupa cadere a fost cuprins de spaima pacatului, de constiinta acestui zid care il desparte de Dumnezeu. Si acest zid a fost inlaturat de Hristos cel inviat, Care, prin usile incuiate, a venit la ucenicii Sai. Caci nu exista zid pentru har. Nu exista moarte pentru har. Si mort de ai fi, asa cum te face pacatul, harul lui Dumnezeu te poate invia. De altfel asa vor invia la sfarsitul veacurilor toti. “Va veni vremea cand toti cei din morminte vor iesi, zice Scriptura, cei ce au facut cele bune pentru invierea vietii, cei ce au facut rele, pentru invierea judecatii (pentru osanda )”. Nimic nu sta in calea harului, pentru ca ceea ce suntem noi este faptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu si puterea Lui infinita.

“Iesi de la mine Doamne! Om pacatos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru inceputuri, atunci cand harul lui Dumnezeu scanteia, si a scanteiat mereu, si in Vechiul Testament. Si asa au constatat cercetatorii: indeosebi in fata lui Dumnezeu se petrece acelasi fapt. Aici e taina prezentei si marturiei lui Dumnezeu, a existentei adevarului dumnezeiesc, pe care nici o stiinta a lumii nu a putut sa o descifreze. In fata lui Dumnezeu omul traieste ceea ce se numeste mysterium tremendum – adica tainicul acesta cutremurator, taina care ne cutremura. Aceasta au simtit-o toti, din inceputurile lumii, dupa cadere, ca un cutremur al sufletului si ca o iluminare tainica, din adanc. Se imbina deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adanc, de dincolo de lume, de intunericul pacatului.

Cum zicem noi, iubitilor, cand iesim cu Sfanta Impartasanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremurati – dar si cu credinta si cu dragoste. Aici, retineti, se dezvaluie prezenta lui Dumnezeu: in spaima si cutremur, dar si in credinta si dragoste. Cum spun Parintii, totul se petrece intre teama si speranta.

Deodata Sfantul Petru isi dezvaluie starea, pe care o recunostea – starea de pacat, de despartire de Dumnezeu –, si care, in fata sfinteniei lui Dumnezeu, in fata lui Hristos, il face sa se inspaimante. Pentru ca starea de pacat, pe de o parte te inspaimanta, te arunca departe, te face sa te ascunzi de rusine. Nu te copleseste rusinea cand te simti pacatos, in orice fel de pacat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de manie, de orgoliu)? Nu mai stii cum sa te acoperi.

“Iesi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenta lui Dumnezeu parca te sileste sa fugi, sa te retragi, sa te ascunzi. Iti doresti parca sa te inghita pamantul. Dar, totodata, este si atractie, vedeti? Asa se misca. Rugati-va, cercetati, cugetati, voi toti cei care vreti sa stiti, sa intelegeti ce inseamna taina intalnirii lui Dumnezeu, in starea noastra, nu a sfintilor.

“Om pacatos sunt” , a spus Petru si s-a dat la o parte, in spaima care-l inunda in fata Dumnezeirii. Asa se simte harul Dumnezeirii: iti vezi deodata starea de cadere, de pacatosenie, de prostie, de nesimtire; mai ales de nesimtire. Cand stau in fata cuvantului Evangheliei, sau in biserica, sau la auzul unui cuvant, sau in fata unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau asa – iertati-mi cuvantul – gura casca, e semn ca sufletul meu e mort, e in nesimtire.

Petru n-a fost in nesimtire; in el s-a trezit atunci taina tainelor. Si a vazut starea lui de pacatos in fata sfinteniei lui Hristos; s-a descoperit in el icoana din vesnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupa al Carui chip am fost ziditi.

“Doamne, iesi de la mine!...” . Dar Iisus (urmeaza partea a doua a momentului sacru), a iesit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; in corabie suntem toti; pacatosi suntem toti. Parca toti strigam acum cu Petru: “Iesi de la mine, Doamne, sunt om pacatos!” . Dar Iisus n-a iesit din corabie. Dimpotriva, i-a spus: “Nu te teme!” . In Evanghelie teama e izgonita. In Vechiul Testament, cand s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure si fulgere, si toti de la poalele muntelui au fugit (Legea care osandeste, Legea care pune in lumina pacatul). Acum coborase Datatorul Legii, Cel care S-a facut pacat pentru noi, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere.

“Nu te teme!” . Iubitilor, Sfantul apostol si evanghelist Ioan spune ca dragostea izgoneste frica. Daca cei din Vechiul Testament spuneau: “Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfantul Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneste frica”. Si care iubire a izgonit frica? Pai in fata lui Petru era insasi Iubirea, era intruparea Iubirii. Si atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit sa izgonesc frica.

Da, inceputul intelepciunii e temerea, frica; dar intelepciunea are doua capete, sa nu uitam: incepe prin frica si sfarseste in dragoste, in iubire. Acum era Iubirea, Care Se arata: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvaluit taina ca ei sa fie pescari de oameni, pentru ca ei sunt cei care scot din adanc ( Hristos i-a poruncit lui Petru: “Mana la adanc!” ). Din adanc au scos acum vietuitoare fara glas, fara zgomot (de atatea ori spunem: Zgomotul face putin bine, iar binele putin zgomot). Si i-a facut pe ei pescari de oameni, dar sondand in adanc, adancul inalt, iubitilor. Asa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov si lui Ioan, iar ei au lasat totul si au mers dupa Dansul.

Da, le-a poruncit, si deodata s-a petrecut acest fapt la care, iarasi, rogu-va sa fim cu luare aminte. Cuvantul Lui, cuvantul de chemare al Lui, pescarii l-au inteles. Adancul la care-i chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din ei. Si adanc pe adanc cheama. “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adanc, pe El, pe Hristos. Dar cum? Retineti si aceasta: in Evanghelie s-a observat ca, la evrei, inteleptii nu alergau ei dupa ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii ii cautau pe cei mai intelepti. Hristos e unicul Care cheama: “Veniti dupa Mine! Va voi face pescari de oameni.”. In acest cuvant al Lui se descopera unicitatea Lui; se descopera slujirea Lui divina, a Celui trimis de Tatal; se descopera dumnezeirea Lui, se descopera mesianitatea Lui in acest cuvant: “Veniti dupa Mine!” .

Ca aceste cuvinte au fost spuse in lume si de dictatori sau de alte forte, este posibil, dar stim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvantul “Veniti dupa Mine” pe care Hristos il rosteste in constiinta misiunii Lui, de Mantuitor al lumii. Mai adanc: de Urzitor al lumii, pentru ca toti suntem urziti de Fiul in Duhul Sfant, din porunca Tatalui de a fi chip dupa chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum in fata lui Petru (a lui Simon ) si a lui Andrei, a lui Iacov si a lui Ioan. Si au simtit adanc; s-a trezit adancul din ei.

Iar ultima adancime din noi ce reprezinta, ce ne descopera? – Ultima adancime din noi descopera chipul lui Hristos. Ultima adancime a sufletului meu poarta pecetea chipului Tau, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, cautare, dor, dar, mai adanc, e chipul Cuiva. De aici a luat nastere icoana, fiindca simti fiintial nevoia sa contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva in mine. Si cand scanteiaza acest gand, deodata se trezeste in tine o raspundere negraita: Doamne, ce raspundere am pentru acest chip care e in mine!

Asa s-a trezit in apostoli, in urmasii lor, in sfinti, in martiri, in cuviosi, in toti dreptii, constiinta ca acolo, in adanc, e chipul Tau, Doamne. Si eu trebuie sa Te recunosc pe Tine, ca Tu sa ma recunosti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice ca “omul a fost aruncat in lume fara sa fi fost intrebat daca vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fara sa te intrebe. Dar de ce? – Pentru ca inainte de a fi, nu existai. Si atunci te intrebi: cum de a ajuns o minte atat de stralucitoare sa gandeasca astfel? Adica omul se vede aruncat in lume. Se vede aruncat ca intr-o parasire, ca intr-o singuratate. O singuratate absoluta, asa cum va spune si un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “In sfarsit, omul se vede singur intr-un univers indiferent” .

Dar adauga: “Lui ii revine sa aleaga intre Imparatie si tenebre”. Dar va veni o femeie evreica, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i asculta cu inteligenta ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), si afla de la ei ca omul e aruncat in aceasta parasire, singuratate. Ea insa simte din adanc (aici e taina adancului, ea n-a ramas la suprafata), ca, in adancul lui, omul cauta, e nelinistit. Si se intreaba: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Inseamna ca eu trebuie sa-L caut si sa-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu ma poate reduce la tacere totala. Nu-mi poate interzice cautarea. Adancul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, in lume. Eu nu-mi sunt propria cauza. Si aceasta certitudine a ei avea sa fie cuprinsa in cartea A fi finit si a fi infinit. Cine a pus in mine aceasta sete pe care inteleptul Solomon o rostise: “Ai pus in noi si gandul vesniciei”? Si in dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existentei, al fiintei. E acel adevar de care eu iau cunostinta, si anume, ca adancul din mine cauta si doreste acest necuprins, acest infinit in care simti ca ai viata, ai setea de existenta si de infinit.

Si atunci ea s-a botezat. L-a intalnit in adancul ei pe Acela despre care spuneau filosofii ca il arunca pe om. Si a simtit (si aici cu adevarat a crezut) cum credinta pregateste stiinta. Stiinta pregateste cunoasterea. Credinta, insa, e mai adanca, pentru ca ea e adeziunea catre infinit, infinitul dumnezeiesc pe care stiinta nu-l poate cuprinde.

O, Doamne, ce taina se dezvaluie aici! Ca in orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. In tot omul, de orice religie ar fi. Aceasta evreica l-a descoperit. A devenit calugarita. Si lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atat de patimitor si insangerat, a rupt-o din manastire si s-a savarsit ca martira undeva intr-o camera de gazare nazista. Cum altii au sfarsit prin inchisori si prin gulaguri – in veacul acesta al intelepciunii, al intelepciunii acestei lumi.
O, iubitilor! Adancul! Sa simtim toti cum adancul din noi cheama Adancul. Si, mai curand, adancul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborat in lume din iubire, cheama adancul fiecaruia dintre noi.

Daca eu Te port in mine, o, Doamne, invredniceste-ma sa Te arat pe Tine! Chipul meu sa devina chip de lumina si de iubire, asemenea Tie, in lume, Doamne! Si, la masura mea, sa fiu si eu un smerit ucenic al Tau! Lasand toate, au mers pescarii de oameni dupa El. Ajuta-ne, Doamne, si noua sa mergem dupa Tine! Cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Vindecarea unui lunatec

„Venind ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicînd: «Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tai şi n-au putut să-l vindece”.

“Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfîrşit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi!”

Aş putea fi însă întrebat:

- Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?

- Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvîrşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întîmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stîlpii nu erau acolo.

Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunînd: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunînd: „0, neam necredincios şi îndărătnic! Pînâ cînd voi fi cu voi!”

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gîndit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Pînă cînd voi fi cu voi!”, Domnul arată cît de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cît mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămînerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău.

- Dar ce spune?

- “Aduceţi-Mi-l aici.“

Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de cîtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvîrcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, cînd va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.

Cînd tatăl îi spune: “Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Cînd leprosul a spus: “Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicînd: „Vreau! Curăţeşte-te!” Cînd însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunînd: „Dacă poţi, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.

- Şi ce-i spune Domnul?

- „Dacă poţi să crezi toate sînt cu putinţă celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atît de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tînărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frîu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.

Să nu te tulburi că tînărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.

- Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici?

- Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpîniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat.

“Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvîntul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă”.

Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai tîrziu unii sfinţi, cu mult mai mici decît apostolii, au mutat şi munţi cînd a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, cînd au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvîrşit.

Dar pe vremea aceea, cînd li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvîrsiti.

- Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci?

- N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sînt nişte nepricepuţi, cînd n-au înţeles pilda cu aluatul. S-a întîmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau desăvîrsiti.

Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cît de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decît toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atîta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cît un grăunte de muştar, Sfîntul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încît a izvorît din ei credinţă bogată ca rîurile şi izvoarele.

„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune şi cu post”. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpînesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală.

Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

- Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.

- Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rînd de rugăciune.

Să-ţi arăt la cîte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngîmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decît vîntul. Cînd se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pămînt. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrînează pîntecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea.

Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pîntecelui. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atît de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sînt izvorul şi mama tuturor păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţau întru mîndrie, în îmbuibare cu pîine şi în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvîrşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decît porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănîncă la o masă mai dezgustatoare decît masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atît de neruşinat, tot atît de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urîm, îi întoarcem spatele.

- Pentru ce?

- Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvînt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cîrma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun cîte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decît o femeie beată sau numai ameţită? Cu cît vasul e mai slab, cu atît şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de rîs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Cînd se întîmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunînd: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrînarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin cîte puţin: „Să nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrînărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.

Dar să nu faci aşa! Gîndul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, cînd este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să rîdem, nu ca să fim de rîs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit cînd a dat pe pămînt acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfîntul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n-a băut vin pînă ce nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puţin vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrînările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!”

Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi pîngăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, cînd nu mai eşti în toată firea, cînd te doare tot trupul, cînd vezi că toate se învîrt în jurul tău, cînd te ia ameţeala şi cînd te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lîngă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvîntul meu, rugîndu-vă să nu fiţi stăpîniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpîniţi de ea, ca să nu pară mai răi decît animalele. Animalele nu beau mai mult decît au nevoie; beţivii însă sînt mai lipsiţi de judecată decît animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cît de superior le este măgarul? Cît de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănîncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănînce şi să bea mai mult decît le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sînteti mai răi chiar decît animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decît cîinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănînce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decît animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămîne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învîrte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decît trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai cînd se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămîne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blînd, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cîrmaci cu tot.

Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atîta, ci, pe lîngă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sînt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în rîs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atîtea nenorociri? Nici una!

Să fugim, dar, de această boală, ca să dobîndim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin”.

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994)

Umblarea pe mare - potolirea furtunii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Impartasirea de astazi din cuvantul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne incredinteaza de darul preamarit al lui Dumnezeu, pe care-l avem in Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Dar in care, cum marturisim neincetat, ne descoperim pe noi insine, caci El este adevaratul chip al omului. Si maretia chipului ne-o descopera in aceasta stralucire neincetata a Evangheliei, astazi in actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor marii. Sa ascultam si sa ia aminte fiecare, nu numai cei care sunt mai elevati, mai sporiti pe calea aceasta a suisului pe scara lui Iacov.

In vremea aceea, Iisus Se afla pe tarmul de rasarit al Marii Galileei, dupa ce hranise multimile cu cele cinci paini si cei doi pestisori, din darul unui baietas care le avea puse in traista de mamica lui, vrand si el sa mearga dupa Iisus, sa-L vada si sa-L auda. Si acolo, multimile - inaripate in duhul lor, ca, iata, Iisus toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi ii vindeca, cuvant cum nu le graise nimeni le graieste si le mangaie cautarile sufletelor lor; ba le da si de mancare - au vrut sa-L proclame imparat, in locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Il vor si osandi, spunand ca ar fi vrut sa devina imparat. De aceea asa s-a si scris deasupra Crucii, ca un fel de indreptatire a lui Pilat in fata imparatului sau: Iisus Hristos Regele Iudeilor.

Dar Iisus, cunoscand gandurile lor, catre seara, "a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt" - al lumii acesteia; dar nu numai, caci orice tarm e intai mai presus de lume si apoi si in lume, cum l-a zidit Dumnezeu in lume: in timp si spatiu. "Apoi a slobozit multimile", le-a lasat. Asa lucreaza Dumnezeu: Iti da un dar, apoi te lasa sa-l lucrezi. Totdeauna in Scripturi este miscarea aceasta intre har si libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui si libertatea sa lucrezi, sa intelegi.

De aceea, in darurile Duhului Sfant, dupa darul intelepciunii este darul intelegerii: "Si va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii si al intelegerii…" (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am intrebat de ce mereu in Scriptura dupa duhul intelepciunii urmeaza duhul intelegerii. Inteleptul a spus: “Intelepciunea Si-a zidit eisi casa”. Intelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa Intelepciunii este Maica Domnului. Tot darul si intelepciunea de la El este; de la Parintele Luminilor, prin Fiul, in Duhul Sfant. Iar darul intelegerii ne priveste pe noi: libertatea, ca sa intelegem darul intelepciunii.

Deci a dat multimilor si paine si vindecari si cuvant, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a intelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – dupa strigatul inimii tale: Lumineaza-mi, Doamne, intunericul! – ca o scanteie de intelepciune divina; si tu o intelegi si o lucrezi. Cum simti impartasania, cum simti cuvantul lui Dumnezeu. Si a dat drumul multimilor, ca ele sa cugete. Neincetat sa fim atenti la dar si la lucrare! Iar Iisus S-a suit in munte sa se roage singur. Dar nu insingurat. Caci, inainte de patimire, dupa Cina cea de Taina, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toti va veti risipi si pe mine ma veti lasa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatal este cu Mine.” Si spune Inteleptul: “Vai celui singur”. Si precum Dumnezeu nu e singur – e Tata, Fiu si Duh Sfant – nici omul nu e singur vreodata; e neincetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur daca e cu Dumnezeu; nicaieri si niciodata, nici in moarte.Se ruga singur, cu Tatal, deci, si cu ucenicii, cu noi.

Dar in noaptea aceea, cand se roaga Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva. Iar la a patra srtaja din noapte a venit la ei Iisus, umbland pe mare. Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au inspaimantat, zicand ca e naluca si de frica au strigat. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! Iar Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. Dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma! Iar Iisus, intinzand indata mana, l-a apucat si a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)

Ghenizaretul, adica partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele ramase urmele, iar altele ramase pana astazi. Cine a calatorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflam acum, smeriti, tainele acestei Evanghelii.

Iubitilor, revin putin la cuvantul de mai inainte: Iisus hranise multimile, apoi le-a slobozit. Se lasau umbrele serii… Se retrage in singuratate, cum se ruga adesea. Multimile, jos, la malul marii. Noapte, se odihnesc. Ca in gradina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roaga; El, Care e viu in veci. Nu te vei simti niciodata singur stiind ca El se roaga si acum in fata Tatalui, in cer. Iar noi sa ne simtim nu cu cei care se hranisera si vroiau sa-L faca imparat si dupa aceea au adormit, ci cu ucenicii care erau in corabie. Noi sa ne simtim in corabie. Cum zice rugaciunea: "Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: Scoate din stricaciune viata mea!"

Rugaciunea aceasta, inspirata Parintilor Bisericii, ne infatiseaza marea furtunoasa, corabia valurita, aruncandu-ne intr-un fel de cutremur pe care trebuie sa-l privimi intr-o dubla intelegere: cutremur al pamantului, dar si al sufletului si al duhului. Sa te simti mereu in aceasta taina vie. Si chiar acest cutremur al pamantului, cand se petrece, sa nu te mai tulburi. De ce? Pamantul sa ramana incremenit, orb? Doamne pazeste! Dar nu poate, are si el nelinistea lui, are si el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou si pamant nou. E intr-o neliniste neincetata. Taina a nelinistii, a cautarii, pe care Iisus a cuprins-o in cuvantul: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Altfel ti se descopera lumea si intelesul ei.

Corabia lor, pe marea vietii, se afla in neliniste. Si Iisus era singur si nu era singur, ci cu Tatal si cu noi si in duhul Lui, in rugaciune cu noi toti, ascultand si suspinul marii si vuietul marii in inimile ucenicilor si freamatul lor si zbuciumul lor. Priveste cu duhul de pe munte pe mare si-i vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se in valuri. Parca-ti vine cuvantul poetului: “Sta castelul singuratic oglindindu-se in valuri, iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se inalta printre cetini intre raristea de brazi, dand atata unduire rotitorului talaz." Dar in talazuri vii.

Asa cum alta data Iisus a zis furtunii: "Taci, linisteste-te", ar fi putut sa faca si acum. Acum, insa, altfel lucreaza, dezvaluind alta ipostaza, am zice: Coboara si calca pe crestetul valurilor. Si spuma valurilor, stralucirea lor e patrunsa acum de stralucirea cea adevarata a Celui ce calca peste valuri – stralucirea pururea. Iisus spune: “Parinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de la Tine mai inainte de a fi veacurile”. Acea slava, cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog, niciodata nu L-a parasit. E pururea, dar El nu o arata. O arata pentru a ne impartasi noua, care ne schimbam, noua care crestem ori scadem; care aici, in momente privilegiate, o simtim. Alteori, in nesimtirea tragica, care e moartea sufletului inainte de a trupului, n-o simtim. Calcand peste valuri, slava Lui se unea cu stralucirea crestetului valurilor. Si ucenicii, vazandu-L in acea lumina, acea imbinare divina, unica, a slavei Lui cu lumina valurilor, se inspaimanta. Si de frica striga: Naluca!

Cum spunea dumnezeiscul Pavel, si cel rau ia chip de lumina. Adesea s-a aratat in lumina, sa nu ne tulburam. Pustnicii o marturisesc. Dar cu smerenie, cand venea vreunul sa-i laude, ii raspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de lauda. Alta data, aratandu-i-se un fel de imitare, momeala a luminii, pustnicul isi face cruce si se stinge si ca un fulger cade din cer. Astfel intelegem de ce ucenicii au strigat: Naluca. Nici sa te tulburi, nici sa te inalti, ci, in ispita, in incercari sa te rogi. Daca e un talhar, fereasca Dumnezeu, dar, din nefericire se petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieste-ma! E cu putinta ca si in el sa patrunda strigatul si numele lui Iisus. Si sa-ti faci cruce. In degetele impreunate pentru semnul crucii e si Treimea si doimea divina: Tatal, Fiul si Duhul Sfant si Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Si atunci, se lumineaza.

Iar Iisus a luminat. Cand au strigat, Iisus stim ce a raspuns. E greu sa rostesti acest cuvant pe care numai El il poate rosti. Dar, intrucat si apostolii si evanghelistii Matei, Marcu si Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu va temeti. Indrazniti!” Cu un inteles nesfarsit, infinit, parca ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toata istoria, de pretutindeni, acest cuvant: Eu sunt. Sa-l auzi asa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb. Cand Moisi a vazut rugul, acel maracine smerit, care ardea si nu se mistuia, ci ramanea verde, viu. Caci focul dumnezeirii nu desfiinteaza, ci transfigureaza, indumnezeieste, chiar firea smerita a unui maracine. Cu cat mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Si atunci Moise, intrebandu-L: Cine esti, Doamne?, a primt raspuns: “Eu sunt Cel ce este” - Existenta.

Si acum S-a descoperit ca El este. Sa simti ca-ti spune si tie: Eu sunt; Existenta. Iar noi, cum spune dumnezeiescul Palama suntem partasi ai existentei Lui. Caci fapturii ii este daruita existenta, cu cele trei stari ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: starea daruita intregii fapturi in prima ei chemare, de a exista; apoi sporeste darul lui Dumnezeu: existenta in har. Noi toti suntem in har, toti suntem botezati, de la Adam, care a primit suflarea divina de viata; si apoi vom exista in inviere – a treia stare.

Eu sunt… nu va temeti… indrazniti! – le spune ucenicilor. Precum Ma vedeti pe Mine indraznind, in furtuna, peste valuri, neinspaimantandu-Ma, si voi indrazniti! La acest cuvant – indrazniti – a raspuns Petru: “Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa.” Tu ai zis: Indrazniti. Pot indrazni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Aceasta indrazneala e data fiecaruia, in smerenie. Sa vin la Tine pe apa. Precum mergi Tu pe apa, si eu sa merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. A mers Petru o vreme pe apa, venind catre Iisus! Dar apoi, vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat: “Doamne, scapa-ma!” Iar Iisus i-a intins mana. L-a apucat si i-a zis: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” Si au urcat in corabie.

O clipa primeasca dragostea dumneavoastra sa talcuim acest moment. Indrazniti!… Petru indrazneste; cu privirea catre Iisus, fata catre fata. Spune Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” – fata in fata cu Tatal. Iar omul, creat dupa chipul Lui, e fata in fata cu Hristos. Petru, fata in fata cu Iisus, se impartaseste de harul si adevarul care vine impreuna cu Iisus, si calca impreuna cu El pe valuri. Si merge. Dar, vazand ca vantul e potrivnic, o clipa de indoiala, se inspaimanta si se scufunda. Sa intelegem acest moment, intai duhovniceste.

Nu de la mine, ci de la sfinti. Noi putem da marturie dupa ei. Ei au si vietuit. Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu sa-ti dea sa ajungi la masura credintei, faptura prea mica (ce dulce si duios!). Voiesti sa afli viata? Tine in tine credinta si smerenia, caci prin ele afli mila, ajutorul si cuvintele graite in inima de Dumnezeu si pe Cel el ce te pazeste intru ascuns si ramane cu tine si se arata si la aratare. Si atunci, tu, daca simti desfatarea credintei in sufletul tau, nu-mi este greu sa spun iarasi: nimic nu te va impiedica sa ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Si nu-ti va fi greu sa fii rapit in tot ceasul de la cele pamantesti si sa uiti de lumea aceasta neputincioasa (si de furtuna si de valurile din jur) si de amintirea lucrurilor ei (slabiciunile celelalte). Roaga-te, pentru acest lucru, fara preget. Roaga-te! Cerseste cu caldura si cere cu multa sarguinta, pana ce vei primi pe Hristos deplin in tine.

Si sa nu slabesti dupa aceasta (sa ramai staruind cu fata catre El). Te vei invrednici daca te vei sili mai intai sa arunci grija ta asupra Lui cu credinta si vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si cand vei vedea voia ta ca se increde cu toata curatia cugetului mai mult in Dumnezeu decat in tine, si ca te silesti sa nadajduiesti in El mai mult decat in sufletul tau, atunci se va salaslui in tine puterea aceea necunoscuta de tine (mai presus de aceasta lume). Vei simti puterea Celui ce este cu tine in chip neindoielnic. Puterea aceea pe care multi, simtind-o, intra in foc si nu se tem, si calcand pe apa, nu se indoiesc”. In cugetul lor nici o clipa n-au indoiala, socotind ca se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Caci credinta intareste simturile sufletului si acesta simte pe Cineva nevazut, care-l convinge sa nu ia in seama vederea lucrurilor infricosatoare, nici sa priveasca la vreo vedere ce intrece simturile.”

Cata vreme Petru a simtit ca se increde in Dumnezeu, nu in el, in vointa Lui, in purtarea de grija a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negraita a privirii, a impartasirii in adevar, a vietuirii. Nu furtuna s-a intetit. Putea sa mugeasca… In clipa aceea el a mutat gandul credintei din Hristos in el. In el s-a produs sfasierea, indoiala. Ca si in Adam si Eva. In tine se produce o scindare a personalitatii. Si atunci el s-a intors catre sine. E intoarcere spre Dumnezeu, care-i pocainta (Intoarceti-va catre Mine si Eu Ma voi intoarce catre voi) si intoarcere catre lumea aceasta, pamantul din care ai fost zidit. Si a cazut sub lume. Se scufunda. Atunci striga: Scapa-ma, Doamne!

Cateva clipe sa gandim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mana sau luat in brate, ci calca aievea, cu Iisus, intr-o altfel de comuniune. Poti sa fii si in bratele Lui. Dar El nu ne ia in brate cum ia mama pruncul. In bratele harului, adica dandu-ti si tie din El. Iti da Dumnezeu din El. Asa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea lui, cu intelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a daruit si noua lumina, ne-a dat si minte si cuvant si duh. Si ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziasca, lumina deosebita de noi pentru ca e vesnica; dar e unita cu noi. Tocmai pentru ca e real dumnezeiasca, vesnica, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinta la fiinta, cum se spune. Si sa simti chemarea lui Dumnezeu in tine, harul lui Dumnezeu in tine.

Aici e adevarul adanc al chemarii mai presus de lume. Acea prezenta dumnezeiasca inalta. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: In noi e si dumnezeiesc si omenesc, din Hristos, care ne-a daruit si noua sa fim partasi. Si cata vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simtim si traim si nici o clipa nu provocam ruptura, sfasierea, prin credinta, pastrand darul lui Dumnezeu in noi, prezenta Lui in noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credinta, nadejdea, dragostea… atunci, desi in lume, suntem mai presus de aceasta lume. Si e in noi aceasta. Sa n-o uitam nici o clipa! Sa ne simtim mereu vii!

Doua ganduri vi le mai impartasesc acum spre final, care-mi stau atat de mult la inima. Zilele acestea cugetam asa: La unele surori ale noastre apar niste suferinte – chisturi, fie la sani, care au forme dureroase. Si am fost intrebat ce sa faca, sa se opereze? Da. Spovedania nu scoate raul din noi? Tot la fel si fizic: scoatem raul din noi. Doctorul, si el e de la Dumnezeu. Si Mantuitorul spune: N-au trebuinta cei sanatosi, ci cei bolnavi de doctor. M-am intrebat cum se formeaza, cum apar. E plina presa noastra si televiziunea de indemnuri catre tineri sa-si “traiasca viata”, sa se arunce intr-un fel de dezlantuire a trupului acestuia. Caci daca nu-l dezlantui, zice Freud, aceste dorinte, inabusite, refulate, provoaca nevroze, psihoze, psihopatii; te imbolnavesti. Si atunci, cum e cu castitatea tinerei?

Noi stim legea de la parinti: castitate pana la altar, ca sa te poti incununa, si credinciosie in camin toata viata. Si tu, tinere, asa sa stii: sa nu stii decat de un Dumnezeu si o nevasta. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunand ca se imbolnaveste daca-si pastreaza castitatea. Si, cugetand, mi-am zis si eu: E posibil ca aceste energii nedescarcate sa se adune in anumite zone specifice, in legatura cu firea omului si, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, sa formeze aceste locuri, formatiuni moarte. Atunci, care e calea? Am inteles atunci, si putem face aceasta marturie inaintea lui Dumnezeu si a intregii lumi. Auzeam astazi la Apostol: “Fratilor, noi ai lui Dumnezeu impreuna lucratori suntem, iar voi sunteti ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, dupa harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un intelept mester am pus temelia. Altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum cladeste. Si sa cladeasca fiecare, ca nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos”.

Iar Mantuitorul spune: “Tatal meu pana acum lucreaza si Eu lucrez.” Toata existenta, iubitilor, e o zidire. In fiecare faptura noi vedem o opera. Nimic nu e static; nimic nu e incremenit, nimic nu e inchis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viata, neincetat. Dar in om existenta si viata e pe doua planuri. O, nefericitii care fac atata cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate scapa omul? Prin viata lui deplina, iubitilor. De ce un calugar sau o calugarita adevarata nu traieste aceste fenomene? Mai mult, o calugarita care s-a dus la Sfantul Mormant cu o asemnea boala s-a rugat si a venit vindecata. Care-i taina? Omul trebuie sa fie viu, neincetat, dar pe amandoua planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vietuitoare necuvantatoare. Dar si acolo este neincetata viata; este neincetata eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grau daca nu s-ar inmulti? Ce-ar fi mieluselul?

Aflandu-ma la un vivarium la Bacau, sa tin o cuvantare, la invitatia unei doamne, la final mi-a spus ca face o teza de doctorat despre albine. Si eu am pus intrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se altereaza? A inceput cu probleme de la gena… Aceasta structura a mierii… Eu cred altceva, intr-o convergenta intre credinta si stiinta: Cred ca mierea nu se altereaza pentru ca e produsul fecioarelor. E savarsit acest dar in cea mai desavarsita curatie.

Atunci, cand o tanara isi pastreaza aceasta curatie, dar nu incremenind, nu cu spaima: ce ma fac? – asemeni lui Petru, care s-a inspaimintat de valuri – nu cu teama, ci mereu sa fie in ea viul vietii la masura omului, atunci nu va aduna in ea energii care acumulandu-se sa produca raul. Sa ai in tine credinta, nadejdea, dragostea; sa ai mereu fata lui Hristos, sa te rogi si sa lucrezi dupa chipul lui Dumnezeu in toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Si tu sa zidesti mereu. Zidesti sfintenia in tine, zidesti eroismul moral, jertfelnic, daruindu-te semenilor tai, sarmani, bolnavi, neputinciosi, sau ca om politic, daruindu-te, servind multimilor. Ca om de stiinta, ca om al artei, zidind in icoana ta, in cuvantul tau, in toate ale tale, in muzica… mereu sa fii viu si o clipa sa nu opresti. Energiile tale sa nu se adune acolo sa faca boala. N-ai timp de asa ceva. Sunt incredintat desavarsit de acest adevar deplin, al omului.

Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs in lume. Tu, in ceea ce Parintii au numit uriasii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranta – nestiinta si lenea. Nu ramai in lene nici o clipa. Esti viu si calci peste serpi si peste balauri, peste valurile marii. Si in tine e harul lui Dumnezeu. Neincetat.

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum sa dreaga un os; cum sa-l repare, cum sa opereze. Si, in zbuciumul lui, deodata, noaptea, a scanteiat ca o lumina in el: Maduva rosie la adult contine celule care poseda capacitatea de a genera un os nou cu maduva rosie la mijloc. “Ma framantam sa stiu de ce am fost trezit brusc in miezul noptii de o idee care mi-a fulgerat in cap, provocandu-mi o stare de epuizare fericita, daca pot spune asa. Ceea ce am observat eu in maduva rosie adulta reflecta ceea ce se intampla de fapt in perioada embrionara – la zamislirea si la formarea vietii noastre. Deci celulele multipotente embrionare raman toata viata in peretele capilarelor sinusale din maduva.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut aceasta luminare? Am inteles ca la toti laureatii premiului Nobel asa le-au venit ideile: scanteind. Iluminand deodata. Aceasta scanteiere a harului, a luminii divine care e in noi. Cum zice Sfantul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtam in vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Sa luam seama la aceasta scanteiere. Intr-un moment al vietii mele, daca luam seama la aceasta scanteiere n-as fi facut o greseala in viata mea.

Luati aminte toti: Petru, in fata lui Iisus, era in fata harului si a mers pe valuri. Indata ce a privit catre el a cazut in valuri. Luati toti aminte cand va rugati, cand aveti o intrebare, rugati-va si lumina divina nu va intarzia. Sfantul Serafim, fiind intrebat cum da raspuns, cuvant cuiva, a raspuns: Eu ma rog si cuvantul care vine intai, acela il spun. Scanteia divina sa n-o pierdem! Clipa sa n-o pierdem; e clipa harului

Da-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care in fata Ta calca pe valuri! Aceasta lumina in noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi fata de ea. Nici o clipa sa nu apuna. Sa nu fie apus, sa nu fie noapte in noi. Acolo sa fie, cum zice Inteleptul: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. – Veghere neadormita in fata luminii, in fata puterii ajutorului Tau. Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica a VIII-a dupa Rusalii

Nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manince (Matei, 14, 16)

Iubiti credinciosi,

In Sfanta Evanghelie de astazi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de oameni numai cu cinci paini si doi pesti. Caci mergand prin Galileea, vestea tuturor cuvantul mantuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrini si bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale Mantuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i invete Sfanta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mantuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i calauzeasca spre Hristos.

Vazand Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14). Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar inaintea tamaduirii sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se intorc mult mai usor la pocainta.

Dar facandu-se seara, au venit la Dansul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15). Ucenicii, vazand poporul obosit, flamand si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mantuitorului sa inceteze cuvantul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa manance si sa se odihneasca.

Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult omeneste decat duhovniceste. De aceea Mantuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste cuvinte: Nu trebuie sa se duca!, adica: Nu indepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata, sunt ca niste oi fara pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamanzi si insetati trupeste si sufleteste si au nevoie de pastori buni, de cuvinte de mangiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de la voi! Dati-le voi ca sa manance!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mantuitorului Hristos: Nu avem decat cinci paini si doi pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvantat painile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor painile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mancasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, ucenicii au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21).

Aceasta mare minune a inmultirii painilor, s-a savarsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In amintirea ei s-a zidit aici o manastire mica, ce dainuieste pana astazi. Intr-un chip desavarsit minunea inmultirii painilor se repeta pe pamant de la inceputul zidirii si pana astazi, ca o liturghie permanenta a creatiei. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu paine si hrana peste cinci miliarde de oameni, cat numara tot pamintul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii painilor, cel putin tot atat de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?

Iubiti credinciosi,

Omul fiind format din doua parti, adica trup si suflet, are in viata si bucurii sufletesti si bucurii pamantesti, are si ispite sufletesti si ispite trupesti. Are nevoie pe pamant de hrana sufleteasca pentru mantuire si de hrana trupeasca materiala pentru a-si mentine viata in trup. Pentru hrana materiala avem parinti care se ingrijesc de copii si le asigura cele necesare vietii. Iar pentru hrana duhovniceasca necesara mantuirii sufletelor, avem parinti duhovnicesti, episcopi, preoti si duhovnici care se ingrijesc de mantuirea credinciosilor incredintati lor de Hristos.

Iata pentru ce a poruncit Mantuitorul ucenicilor Sai: Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le voi sa manance! (Matei 14, 16) Si care este hrana cu care episcopii si preotii hranesc pe credinciosi?

Cea dintai hrana cu care pastorii Bisericii sunt datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este painea vietii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvantul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si scris cu litere de foc in Sfanta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.

Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mintui. Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvint si prin viata noastra, impreuna cu singele mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mintuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfinta Scriptura, sa semene neghina in ogorul semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfintului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica. Printre acestia se numara atit necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urasc Biserica Lui, cit si toti sectantii rupti din sinul Bisericii apostolice care isi fac "bisericutele" lor si se leapada de dreapta credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta Scriptura.

Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie tiriti in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atit la Liturghie si la vecernie cit si in toate ocaziile, sa explice credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase afara de biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspindirea si citirea cartilor anticrestine si sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.

Mai ales astazi, cand sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie la datorie, sa cunoasca bine Sfanta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca Evanghelia "cu timp si fara timp", sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura curata a Bisericii Ortodoxe. Oricat ar parea de greu, preoti buni sint destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvintul si fapta dreapta credinta.

A doua hrana duhovniceasca, de aceeasi valoare cu credinta curata, este viata morala in randul credinciosilor nostri. Dumneavoastra fratilor, ca fii adevarati ai Bisericii lui Hristos aveti mari datorii sa pastrati cu sfintenie credinta ortodoxa pina la moarte, chiar cu pretul vietii. Apoi sa traiti, adica sa puneti in practica invatatura Sfintei Evanghelii, stiind ca, credinta fara fapte bune este moarta (Iacob 2, 17-20). Adica sa fiti oameni de rugaciune, sa traiti in pace cu totii, sa mergeti regulat la biserica, de unde primiti adevarata hrana duhovniceasca; sa faceti milostenie, sa fugiti de desfranare si de betie, doua grele pacate care stapanesc astazi aproape toata lumea si sa va cresteti copiii in frica si dragostea de Dumnezeu.

Aveti grija de tot si mai ales de fiii si de familia dumneavoastra sa nu cada in cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au inmultit avorturile, certurile in familie, desfriul si divortul. Ba in ultimul timp s-au raspindit la noi filme si chiar carti si reviste pornografice care cad in mainile tinerilor si copiilor nostri si trag pe multi la desfranare. Parintii in familie, batrinii intelepti si crestinii buni impreuna cu preotii din parohii sunt datori in fata lui Dumnezeu sa ajute generatia tinara, pe cei slabi in credinta si lipsiti de educatie crestina, ca sa nu cada in aceste cumplite patimi ce corup societatea noastra.

Credinciosii nu trebuie sa lase totul in grija preotului. Ei trebuie sa ajute pe preot, sa-l intrebe, sa colaboreze, sa-i ceara sfatul ori de cite ori este nevoie si sa asculte cu sfintenie cuvantul lui. Iar daca au vreo indoiala, sa mearga la preotii batrini, la manastiri si la nevoie, chiar la episcopul lor. Viata morala exemplara a preotului si a credinciosilor, ca si colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formeaza un puternic zid de rezistenta impotriva tuturor ispitelor si furtunilor.

Sfintele slujbe facute la timp, dupa randuiala, cu evlavie si fara graba, hranesc cel mai mult pe credinciosii din satele si orasele noastre. Si daca exista coruri si cintari frumoase la slujbe si predici bune, calde, inspirate din traire, pe intelesul tuturor, slujbele ii intaresc in credinta pe toti, umplu bisericile de credinciosi, atrag la ortodoxie chiar si pe cei ce s-au rupt de Biserica si ii apropie de Hristos pe toti.

Fericite sunt asemenea parohii care au preoti buni, cu slujbe si predici frumoase, izvorite din credinta; cu pastori model si mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu si pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinari religioase si de familie, nici secte, nici betii, nici alte grele pacate, ci toti vor fi cu un cuget si o inima in sanul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutata in parohie si de citirea cartilor ortodoxe. De altfel s-au tiparit numeroase carti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Se recomanda sa functioneze la fiecare parohie o biblioteca cu cele mai bune carti de invatatura ortodoxa, care sa se dea enoriasilor la citit, dupa nevoie, cu binecuvantarea preotului. Cele mai bune carti pentru intarirea credintei sunt: Sfinta Scriptura sau Biblia, Vietile Sfintilor pe fiecare luna, Despre credinta ortodoxa, Filocaliile, Catehismul, Mintuirea Pacatosilor, Convorbiri duhovnicesti, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Romanesc, carti de explicare a credintei, precum si multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credinciosilor sa nu lipseasca sfintele icoane, Sfinta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau macar o carte de rugaciuni.

Toate acestea sporesc credinta in casa si in inimi si hranesc mult pe credinciosii nostri. Iar daca lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cartile sfintele si exemplele preotului, indata patrund sectele si dezbinarea in casa si in parohie si nimic nu este mai greu decat sa indreptezi o parohie dezbinata si tulburata.

Credinciosii trebuie sa se spovedeasca, pentru a se putea hrani cu Sfanta Impartasanie care este Trupul si scump Sangele lui Hristos, mai ales in cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, batranii, vaduvele si copiii sa se impartaseasca mai des, dupa sfatul preotului. Nu trebuie sa fugim de Sfintele Taine, fie de frica osindei, fie din nepasare, dar nici sa cerem prea des Sfanta Impartasanie ci sa tinem regula Bisericii, calea de mijloc, stiind ca extremele, excesele, adica nepasarea si indrazneala, sint ale vrajmasului.

Iubiti credinciosi,

Iata cateva cai prin care pastorii Bisericii lui Hristos isi hranesc enoriasii, dupa porunca Domnului: Dati-le voi sa manance. Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate intai de Sfintii Parinti. Insa nu este de ajuns numai sa avem preoti buni la sate si orase. Dumneavoastra credinciosii sunteti datori sa colaborati cu preotii la intarirea ortodoxiei in parohie, la hranirea celor flamanzi si insetati, la ajutorarea, cercetarea si miluirea saracilor, a orfanilor, a vaduvelor, a copiiilor si a celor greu bolnavi. Sa nu uitam ca de multe ori credinciosii reusesc sa atraga multe suflete si sa intre acolo unde nu poate patrunde preotul. Nu lasati pe preot sa lupte singur. Ajutati-i la biserica, la slujbe, la curatenie, la cercetarea bolnavilor, la indrumarea celor din jur sa vina la Hristos.

Sa ne rugam cu totii lui Dumnezeu sa rinduiasca pastori in buni Bisericile Sale, spre intarirea dreptei credinte intru lauda Preasfintei Treimi si mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Cleopa Ilie