Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a pocaintei si se ajunge la petrecerea necurmata in aceasta mantuitoare pajiste. Mare bine este el, si nu doar pentru pacatosi: el e un mare bine si pentru drepti, o mare arma in mainile lor. In toata vremea pribegiei lor pamantesti ei nu o parasesc - prin el se pazesc in curatie si sfintenie. Ei isi intemeiaza postul pe milostenie; ei isi pun postul pe temelia rugaciunii; prin rugaciunea credintei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru - filosofeaza Preacuviosul Marcu - este luat din pamant si prin firea sa se aseamana pamantului: are nevoie sa fie lucrat. Precum semintele semanate in tarina nelucrata cu uneltele plugaresti pier fara sa aduca nici o roada, asa si rugaciunea ramane fara roada daca trupul, daca inima nu sunt pregatite pentru ea prin postire. Imprastierea si ingreunarea gandurilor, raceala si impietrirea inimii, visarile desarte si pacatoase care apar mereu in inchipuire nimicesc rugaciunea celui imbuibat. Si dimpotriva: precum in tarina lucrata osardnic cu uneltele plugaresti, insa nesemanata cu seminte folositoare, cresc cu deosebita putere neghinele, asa si in inima postitorului, daca acesta se multumeste doar cu nevointa trupeasca si nu isi ingradeste mintea cu nevointa duhovniceasca, cu rugaciunea adica, cresc des si cu putere neghinele parerii de sine si semetei cugetari. Semeata cugetare si parerea de sine sunt in postitorul lipsit de dreapta socotinta si impietrit impreunate totdeauna cu defaimarea si osandirea aproapelui, cu o deosebita inclinare spre sminteala - in fine, cu amagirea de sine, trufia, pierzarea.

Postul, aceasta arma puternica, devine pentru nevoitor arma a sinuciderii atunci cand este lasat de sine statator si din arma se preface in scop al vietii, spre slava desarta. Post ca acesta posteau fariseii - si posteau mult, posteau spre vatamarea lor (Matei 9, 14). Nu acest post am ales Eu... de ti-ai si stramba ca un cerc grumazul tau si ai asterne sub tine sac si cenusa, nici asa nu veti chema post primit. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul: ci dezleaga toata legatura nedreptatii, dezleaga datoriile cele cu sila facute, lasa pe cei prinsi intru slobozenie si rupe tot zapisul cel cu nedreptate. Frange celui flamand painea si pe saracii cei fara de casa adu-i in casa ta; de vezi pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea cei ce sunt din samanta neamului tau. Atunci va iesi de dimineata lumina ta, si sanatatea ta curand va rasari, si va merge inaintea ta dreptatea ta, si slava lui Dumnezeu te va inconjura. Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi, si inca graind tu rugaciunea ta va zice: aici sunt (Is. 58, 5-9). Prorocul cere ca milostenia sa mearga inaintea postului si sa il intovaraseasca; el da fagaduinta ca rugaciunea nevoitorului care imbina postul cu milostenia va fi ascultata fara intarziere, ca un asemenea nevoitor se va invrednici de cercetarea harica a lui Dumnezeu.

Si pretutindeni Sfantul Duh legiuieste imbinarea postului cu rugaciunea, intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, ii cheama Domnul pe pacatosi prin gura unui alt Proroc, indemnandu-i si imbarbatandu-i la pocainta, cu post, cu plangere si cu tanguire, si va rupeti inimile voastre, iar nu hainele voastre, si va intoarceti la Domnul Dumnezeul vostru... Trambitati cu trambita in Sion, sfintiti post, vestiti vindecare (Ioil 2, 12-13, 15). Ninivitenii care s-au pocait au facut cunostinta cu puterea postului si a rugaciunii. Dumnezeu rostise deja hotararea asupra lor, ea le fusese vestita de Prorocul Iona; deja Prorocul, ce se indepartase de cetate, o privea tinta si astepta din clipa in clipa sa se implineasca prorocia cea amenintatoare.

Insa, ninivitenii au folosit pocainta, aratand ca nu sunt fatarnici prin parasirea faptelor viclene, prin postul aspru, prin rugaciunea osardnica - si I-a parut rau lui Dumnezeu pentru raul pe care a zis sa le faca lor si n-a facut (Iona 3, 10). In Noul Legamant, Domnul a vestit ca postul va deveni o nevointa de obste a tuturor ucenicilor Lui cand Se va lua Mirele Ceresc – Domnul - de la dansii prin inaltarea la cer (Luca 5, 35). Si cum sa nu posteasca pe pamant ucenicii Domnului Iisus, cum sa nu-L planga pe El, cum sa nu se imbrace in haina intristarii, de vreme ce calea catre Domnul este preaplina de greutati, este pandit de talhari infricosatori atat ca numar, cat si ca rautate!

Toti sfintii lui Dumnezeu si-au petrecut viata pamanteasca in post si rugaciune. Astfel, potrivit marturiei Evangheliei, Sfanta Ana prorocita, fiica lui Fanuil, nu se departa de templu, slujind lui Dumnezeu in post si rugaciuni ziua si noaptea (Luca 2, 37). Despre marea Iudita Scriptura povesteste ca postea in toate zilele vaduviei sale, avea intelegerea din cercare a rugaciunii, stia puterea ei, ajunsese prin rugaciune sa dobandeasca credinta vie in Dumnezeu si a savarsit prin credinta o minunata nevointa (Iudita 8). Acoperit-am cu post sufletul meu (Ps. 68, 12), spune de Dumnezeu insuflatul David - asa puternica este aceasta nevointa! Smerit-am cu post sufletul meu (Ps. 34, 12) - asa se impotriveste aceasta nevointa multumirii de sine si ingamfarii, care apar din imbuibare! Prin mijlocirea postului, rugaciunea mea in sanul meu se va intoarce; fara post, ea este jertfa jalnica a imprastierii mintii, care este nedespartita de imbuibare. Sfantul Apostol Pavel, insirand semnele adevaratilor slujitori ai lui Dumnezeu, aminteste intre aceste semne petrecerea in post (II Cor. 5, 5) si rugaciune (Romani 12, 12; Col. 4, 2). Despre sine el marturiseste ca si-a petrecut viata pamanteasca in necurmate nevointe, lipsuri si necazuri; el aminteste foamea si setea in care l-au aruncat imprejurarile, precum si necurmata postire de buna voie prin care isi chinuia trupul si-l supunea robiei (II Cor. 11, 27; I Cor. 9, 27). Evanghelistul Luca, zugravind in cartea Faptelor impreunapetrecerea in Ierusalim a Sfintilor Apostoli dupa inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare si celelalte femei care au urmat Domnului in vremea calatoriei Lui pamantesti, spune: Acestia toti erau asteptand cu un cuget in rugaciune si in cerere (Fapte l, 14). Din cuvintele acestea se vede limpede ca rugaciunile lor erau foarte lungi, neincetate - lucru cu neputinta fara ajutorul postului. Asa traiau Apostolii! Asa traiau Mucenicii! Asa traiau Cuviosii!

Viata lor a fost si este imbinare a rugaciunii neincetate cu postirea de totdeauna. Mila si dragostea lor fata de frati, fata de cei ce ii iubeau si cei ce ii urau, erau dumnezeiesti, fiindca erau mai presus de firea omeneasca, fiindca erau luate din sanul Domnului insusi. Ei nu numai ca impreuna-patimeau cu toti cei nevoiasi sufleteste si trupeste, nu numai ca iertau toate greselile si cele mai grele jigniri ale aproapelui: ei isi puneau cu bucurie sufletul pentru mantuirea aproapelui, pentru mantuirea vrajmasilor lor.

In imprejurarile insemnate ale vietii si in greutati, inainte de a incepe o lucrare mare, la venirea unor mari necazuri, sfintii lui Dumnezeu posteau si se rugau indoit. Pilda de acest fapt ne-a aratat Mantuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos. Inainte de a iesi sa propovaduiasca si sa mantuiasca omenirea, Domnul a plecat in pustie, petrecand acolo in post patruzeci de zile si patruzeci de nopti. „El a postit”, spune Fericitul Teofilact, „binevoind sa ne arate ca postul este o mare arma si in vremea ispitelor si impotriva dracilor. Precum inmultirea mancarii slujeste drept temei a tot pacatul, asa si infranarea slujeste drept temei a toata fapta buna”.

Calauza in nevointa postului si in nevointa impotriva diavolului este Duhul Sfant. Inaintea alegerii celor doisprezece Apostoli care erau meniti sa pescuiasca lumea spre credinta si mantuire, Domnul S-a suit pe un munte insingurat si a petrecut intreaga noapte in rugaciune (Luca 6, 12); inainte de invierea lui Lazar, Domnul a dat multumita Tatalui pentru ascultarea rugaciunii Sale. Eu stiam, a grait El, ca pururea Ma asculti, fiindca voia Tatalui si a Fiului este o singura voie dumnezeiasca; ci pentru norodul care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis (Ioan 11, 42).

La fel si inainte de alegerea Apostolilor: Domnul nu avea nevoie de rugaciune, dar a purces la rugaciune si a petrecut in rugaciune intreaga noapte ca sa dea prin faptele Sale - asa inteleg Sfintii Parinti cele intamplate atunci - pilda de faptuire, ca sa ne arate ca Dumnezeu primeste si o scurta rugaciune a noastra, dar ca inainte de intamplarile si hotararile insemnate avem neaparata nevoie de rugaciune prelungita si deosebit de incordata.

Inainte de patimi si de moartea pe cruce, carora Domnul a binevoit a li Se supune pentru rascumpararea omenirii, El a mers in gradina Ghetsimani, in locul unde trebuia sa se savarseasca vanzarea, aratandu-Se jertfa de buna voie, adusa dupa voia cea una si nedespartita a Tatalui si a Fiului. Prin aceasta, El ne-a aratat ca suntem datori sa primim toate incercarile trimise noua de sus ca pe ceva care ni se cuvine, sa le primim cu lepadare de sine, cu supunere inaintea voii lui Dumnezeu, cu credinta in Dumnezeu Cel atotputernic, Care vegheaza neadormit asupra noastra, la Care sunt numarati toti perii nostri, de Care nu s-a ascuns osul meu, precum a zis Prorocul, pe care l-ai facut intr-ascuns, si statul meu intru cele mai de jos ale pamantului (Ps. 138, 15).

Domnul ne-a aratat mijlocul prin care putem si suntem datori sa intarim neputinta firii omenesti atunci cand vin necazurile. El S-a rugat cu osardie. Ucenicilor biruiti de somn le-a poruncit: Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita (Matei 26, 41). Ca necazul venit sa nu puna stapanire pe el, sa nu-l inghita, este neaparata nevoie de rugaciune. Este neaparata nevoie in vremea necazului de acea putere duhovniceasca, de acea pace dumnezeiasca pe care le aduce rugaciunea. Pentru a-l birui pe satana, ce nazuieste ca prin gandurile de intristare si deznadejde sa-l clatine si sa il piarda pe omul supus necazului cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru a nu se imputina credinta noastra in vremea necazului, este nevoie de rugaciune. Avem nevoie de ea ca in chiar mijlocul necazului sa putem simti, dupa spusa Apostolului, toata bucuria pe care ne-a poruncit el s-o avem cand cadem in multe feluri de ispite (Iac. l, 2).

Mangaierea harica ce vine din rugaciune poate fi primita doar de cel curatit prin post si poate fi pastrata numai de cel ce sprijina prin post curatia sa. Pildei Domnului i-au urmat si ii urmeaza adevaratii robi ai Domnului. Inca pe vremea Vechiul Legamant, Sfantul David, manat de Duhul lui Hristos, isi sporea postul si rugaciunile in imprejurarile grele ale vietii (II Imp. 12, 16; Ps. 34, 12). Asemenea lui, Prorocul Daniil, intelegand din cartea Prorocului Ieremia ca se implinise numarul anilor randuiti de Dumnezeu pentru petrecerea iudeilor robiti in Babilon, ca venise vremea intoarcerii lor in Ierusalim, s-a intors spre Dumnezeu cu rugaciune incordata pentru izbavirea iudeilor, intarindu-si rugaciunea prin post: Dat-am fata mea catre Domnul Dumnezeu, spune el, ca sa cerc cu cerere, cu rugaciune, cu posturi, cu sac si cu cenusa; si m-am rugat catre Domnul Dumnezeul meu, si m-am marturisit (Dan. 9, 3-4). Starea in care il aduc pe om postul si rugaciunea este deosebit de buna pentru primirea binefacerilor dumnezeiesti si a descoperirilor dumnezeiesti.

Astfel, de pilda, milosteniile, rugaciunile si posturile sutasului Cornelie au ajuns inaintea lui Dumnezeu si i-au adus cel mai mare bine: cunoasterea lui Hristos. Eram postind si ruganduma intru al noualea ceas in casa mea, ii povestea sutasul despre sine Apostolului Petru, si iata un barbat a statut inaintea mea in haina luminata. Acela era un inger (Fapte 10, 30). De asemenea, Apostolului Petru, care postea si flamanzea, i s-a aratat o fata de masa mare, pogorata din ceruri, care inchipuia lumea pagana, primita de Dumnezeu la credinta in Hristos si la mantuirea intru Hristos (Fapte 10, 11); Apostolilor, care slujeau Domnului si posteau (Fapte 13, 2), Sfantul Duh le-a descoperit ca alesese pe Pavel si pe Varnava pentru a propovadui crestinismul paganilor, le-a poruncit sa-i osebeasca si sa-i trimita la aceasta slujire. Apostolii, auzind in vremea rugaciunii si postirii porunca Sfantului Duh, mai inainte de a o implini postesc si se roaga iar, pentru ca porunca primita cu impreuna-lucrarea postului si a rugaciunii sa fie implinita tot cu impreuna-lucrarea lor. Atunci, postind si rugandu-se si punandu-si pe ei mainile, i-au slobozit (Fapte 13, 3), graieste scriitorul Faptelor Apostolilor. Toata lumea stie ce izbanzi au incununat slujirea lui Pavel si a lui Varnava! Ea a fost incununata de sadirea crestinismului in toata lumea cunoscuta pe atunci. Nenumarate sunt marturiile si pildele faptului ca toti bineplacutii lui Dumnezeu se invrednicesc de dumnezeiestile descoperiri tocmai atunci cand prin post se desfac de materie, iar prin rugaciunea curata, cu mintile goale, neintinate de nici o inchipuire, neimprastiate de nici un gand strain, se infatiseaza intru adanca evlavie si pace lui Dumnezeu, Celui nevazut si nepatruns cu mintea. Iubiti frati! Dupa ce am cunoscut insemnatatea si puterea armelor duhovnicesti care sunt milostenia, postul si rugaciunea, sa ne grabim a ne incinge cu aceste arme! Sa dobandim mila, sa ne imbracam in bunatate, dupa povata si indemnul Apostolului (Coloseni 3, 12).

Trasatura aparte a caracterului nostru, trasatura aparte de totdeauna a purtarii noastre sa fie milostivirea. In afara milostivirii sa nu cautam dreptate. Mila ce vine din firea omeneasca vatamata de cadere este potrivnica dreptatii: mila ce se revarsa din poruncile Evangheliei se afla, cu toata imbelsugarea sa, in legatura nedespartita cu dreptatea dumnezeiasca, ce se si arata prin ea (Ps. 84, 11-14; 88, 15).

Nu numai pe timpul sfintelor posturi randuite de Sfanta Biserica sa ne smerim trupurile prin intrebuintarea cu masura a mancarii - mai ales a mancarii de un anumit fel - ci si in restul timpului sa intrebuintam mancarea cu intelepciune, potrivit nevoilor noastre adevarate, pentru a ne pastra puterile trupesti si sanatatea trupeasca. Dupa ce ne vom fi robit trupul duhului prin postire, dupa ce ne vom fi facut duhul asemanator ingerilor prin bunatate, sa il inaripam cu rugaciunea: fie ca duhul nostru sa dobandeasca fericita deprindere de a se inalta in zbor repede si ades catre Dumnezeu si de a cere binecuvantarea lui Dumnezeu in intreprinderile noastre! Nu vom intarzia sa il vedem pe Dumnezeu ca ajutator si carmuitor al lucrarii noastre. Si nu numai atat! inaltandu-ne des cu gandul la Dumnezeu, putin cate putin vom curati calea obiceiurilor noastre de toata faradelegea - nu numai de cea grosolana, ci si de cea subtire, savarsita cu gandurile si simtamintele.

Cine va cuteza sa-L cheme pe Dumnezeu in ajutor la o fapta pacatoasa? Cine, infatisandu-si cererea imparatului imparatilor, nu se va ingriji mai intai ca cererea sa fie vrednica de privirea imparateasca si dumnezeiasca, ce patrunde in ascunzisurile inimii si vede la fel de limpede toate cele vazute si nevazute? De vom cere ceva dupa voia Lui, doar atunci ne va asculta (I Ioan 5, 14), a spus Apostolul.

Cine, intorcandu-se mereu catre Dumnezeu, nu va dobandi incredintarea si simtamantul ca traieste sub ochii lui Dumnezeu, ca fiecare fapta a sa, fiecare miscare a sufletului sau este vazuta de Atotvazatorul si Pretutindenea Fiitorul Dumnezeu? Aceasta incredintare si acest simtamant au drept urmare neaparata sporirea duhovniceasca a crestinului. Sa ne daruiasca Milostivul nostru Domn aceasta sporire, intru slava numelui Sau si spre mantuirea noastra! Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Patima lăcomiei – robie a sufletului

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu." (Luca 12, 16-21)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta.

Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte.
Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl "înnebuneşte" din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi.

"Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te" (Luca 12, 19).

Lumea materială limitată şi trecătoare nu este unica şi ultima realitate existenţială

Deci, bogatul era stăpânit de o lăcomie fără margini şi o iubire pătimaşă de sine, despre care Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că este începutul tuturor patimilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf. Fac. 3, 6), iubire trupească (pătimaşă) de sine. Aceasta a făcut ca grija lui principală să fie, de-atunci, aceea de a discerne între ceea ce este plăcut şi ceea ce este dureros, pentru a alege fără abatere doar plăcerea simţurilor, considerată ca fiind binele vrednic de dorit. Aşa a ajuns omul să cultive, de fapt, principiul propriei sale morţi,  considerându-l, din înşelare, plenitudine a fiinţării lui. Aşadar, în jurul iubirii pătimaşe de sine, ne spune Sfântul Maxim, "se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor..."1.

Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam şi Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoştinţă, neascultare, nepostire şi nepocăinţă, a avut ca urmare moartea spirituală şi fizică a omului (cf. Romani 6, 23). Pentru Adam şi Eva, darurile create şi limitate au devenit mai importante decât Creatorul şi Dăruitorul lor nelimitat şi veşnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică, ci posesivă şi exploatatoare. Profitul devine mai valoros decât Persoana. Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creaţia devine ostilă omului, iar relaţiile dintre oameni se degradează (cf. Facere 3, 1-18). Când creaţia încetează de a mai fi fereastră şi scară de urcuş spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărţitor, idol şi mormânt al omului (cf. Facere 3, 19).

Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă şi iubirea plăcerii, şi refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, "ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate"2. Numai prin Hristos Domnul şi în El, firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât şi pe cea a fricii de durere. Astfel a fost dobândită pentru om putinţa nepătimirii, adică a libertăţii desăvârşite faţă de păcat şi faţă de patimile egoiste – boli sufleteşti prin care el este subjugat şi împins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Întruparea Domnului, spune Sfântul Maxim, veacurile pregătirii tainei celei din veac ascunse (cf. 1 Tim. 3, 16) s-au încheiat, dar cele în cursul cărora "ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând în cei vrednici îndumnezeirea"3, n-au ajuns încă la sfârşit. Când se vor împlini şi acestea, El se va uni cu toţi, "după har, cu cei vrednici" şi "în afară de har, cu cei nevrednici"4. Celor dintâi li se va dărui astfel o bucurie negrăită şi nesfârşită, în timp ce pentru ceilalţi rămânerea în afara harului şi a legăturii iubirii va fi trăită ca un chin nemăsurat şi veşnic, pentru că s-au închis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine faţă de Dumnezeu, faţă de creaţie şi faţă de semeni, ca şi cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a cărui gândire autosuficientă nu se mai referă la Dumnezeu, omul însuşi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent şi etern în el. El parcă este condamnat să se mulţumească doar cu o existenţă efemeră şi cu fericirea limitată pe care o procură avid şi cu orice preţ în lumea materială limitată şi perisabilă. Toate acestea se realizează în societatea secularizată care îşi este suficientă sieşi, se închide în ea însăşi ori devine totalitaristă şi opresivă în numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transformă repede în idoli sau în ideologii ale puterii. Comunitatea contemporană, chinuită de egoism şi indiferenţă, a devenit astfel o simplă "existenţă comunitară", lipsită de roadele adevăratei comuniuni izvorâte din iubire şi ajutorare. Într-un spaţiu al profitului necondiţionat, oamenii sunt transformaţi adesea în obiecte sau în cifre cu semnificaţii economice. Unii sociologi contemporani au afirmat că dintre toate civilizaţiile existente până acum în istorie, civilizaţia actuală este cea mai narcisistă, care iubeşte să se vadă pe sine şi să se asculte pe sine, să se laude pe sine, să se rezeme doar pe sine şi să fie sieşi suficientă. Omul narcisist nu are altă preocupare decât propria persoană. De aceea, civilizaţia narcisistă este de fapt o civilizaţie autosuficientă, arogantă şi individualistă, fără referire la valori eterne sau transcendente.

Viaţa omului care trăieşte fără a se mai raporta la Dumnezeu şi la semeni este de obicei împovărată de ataşarea cu patimă de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava şi privilegiile demnităţilor lumeşti, de căutarea aproape cu disperare a plăcerii egoiste. Astfel, omul uită uşor, aşa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu a unit lumea aceasta "cu luptele, ostenelile, sudorile", că veacul de acum este doar "stadion", iar abia cel ce va să fie este "cunună". Iraţionalitatea celui care se supune de voie "celor mai slabe ca umbra", adică patimilor egoiste, este însă plătită scump încă de aici, prin trăirea continuă şi chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale, pierdere care va veni inevitabil. Însă perceperea vremelniciei realităţilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providenţial pentru ca el să-şi ridice privirea minţii şi toată dorirea sa către statornicia şi bucuria netrecătoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se întâmplă în viaţa aceasta şi-L va slăvi pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: "Îţi merge bine? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi binele rămâne. Îţi merge rău? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi răul se duce".

Însă omul secularizat contemporan percepe această lume ca şi cum ar fi realitatea ultimă şi unică, pe care o foloseşte ca şi cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creaţie. Astfel, omul nu mai este responsabil în faţa Creatorului şi se comportă în creaţie de o manieră egoistă, posesivă şi chiar iresponsabilă, fără a se îngriji de viaţa generaţiilor viitoare. Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul secularizat exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Prin urmare, omul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat. Acesta nu mai ia în considerare legătura de viaţă care există între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor. Omul uită sau nu vrea să-şi mai amintească de faptul că Dumnezeu este dăruitorul existenţei create, natură şi om. Aşadar, libertatea omului, a fiecăruia şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii.

Pe de altă parte, raţiunea umană credincioasă şi rugătoare vede toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu, un dar care trebuie cultivat şi împărtăşit. Deci, ea este o casă euharistică sau recunoscătoare în faţa Raţiunii divine care a creat lumea. Mai mult, raţiunea rugătoare consideră pe fiecare om ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos. În rugăciune, raţiunea umană contemplă întreaga creaţie în iubirea şi mila lui Dumnezeu, iar nu în singurătate şi suficienţă sau în incertitudine şi hazard. Hristos ne spune că trebuie să ne iubim aproapele aşa cum El îl iubeşte, aşa cum Dumnezeu îl iubeşte (cf. Ioan 15, 12). Adică noi trebuie să iubim pe aproapele în prezenţa lui Hristos şi cu iubirea pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt. De aceea, Sfinţii Părinţi fac diferenţă între iubirea naturală egoistă, care e deseori marcată de păcat, şi iubirea ca dar al Duhului Sfânt, care este comunicat în rugăciune şi în toată viaţa sacramentală a Bisericii. Nu trebuie deci să ne iubim aproapele într-un mod posesiv şi utilitarist, ci în mod euharistic (recunoscător), ca prezenţă şi dar pentru o comuniune sfântă şi mântuitoare (cf. Matei 25, 31-46), ca întâlnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoiaş. Raţiunea luminată de credinţă rugătoare confirmă adevărul că fiinţa umană este creată pentru viaţa veşnică, pentru Înviere, pentru a participa la bucuria şi iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru că cel ce iubeşte pe Hristos va fi menţinut veşnic de Hristos în această iubire divino-umană. De asemenea, dogmele credinţei creştine sunt dogmele vieţii veşnice şi ale libertăţii infinite, întrucât conţinutul lor intim şi ultim este iubirea însăşi a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care ne revelează şi ne comunică viaţa infinită şi veşnică a Sfintei Treimi.

Evanghelia ne cheamă la îmbogăţire spirituală prin rugăciune şi fapte bune
Aşadar, Evanghelia de azi, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai întâi de toate "îmbogăţirea în Dumnezeu" prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să "avem gândul (gândirea) lui Hristos" (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovniceşte ca Hristos: "Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu" (1 Petru 4, 11) şi să trăim duhovniceşte: "umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi" (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 şi 17). Aşadar, postul sfinţeşte gândul, cuvântul şi fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant şi tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul şi rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întăreşte comuniunea dintre oameni; care nu înjoseşte, ci înalţă; care nu dezbină, ci uneşte. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.

Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine.

Existenţa egoistă păcătoasă, numită simbolic "trup" sau "carne", înţeleasă nu ca materie, ci ca despărţire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca autosuficienţă sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu: "Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. (...) Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii" (Romani 8, 9-10 şi 13).

Întrucât "faptele trupului", ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împărăţia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre. Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau.

Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.

Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psallmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat:Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. /Mat. 6:25-33/

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere.

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă.

Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. /Lc. 9:48/

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin”.

Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temnitei

Despre păcatul homosexualităţii

„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii” (Romani 1, 26, 27).

Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult pătimeşte şi se necinsteşte în păcate decât trupul în boli. Bagă de seamă cum şi aici, ca şi în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei zice: „au schimbat fireasca rânduială”. Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce în această cumplită nebunie. Căci „a schimba” presupune a avea ce schimba; după cum atunci când vorbea de credinţă zicea că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună” (l, 25). Bărbaţilor iarăşi le reproşează acelaşi lucru, spunând: „lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”.

Astfel şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţindu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a-şi împlini plăcerile, şi lăsând la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurdităţi, dar încă şi că necinstind ceea ce este firesc, au alergat la ceea ce este potrivnic firii. Or, cele potrivnice firii sunt şi mai grele, iar în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, astfel încât nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credinţa le era satanică, ci şi viaţa le era demonizată. Atunci când le vorbea de credinţă, le-a pus înainte lumea şi cugetul omenesc, spunându-le că, prin mintea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd să se ridice la Creatorul lor, însă fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare. Aici însă, în locul lumii, le pune dinainte plăcerea cea după fire, de care ar fi putut să se bucure cu mai multă libertate şi linişte, prin care ar fi scăpat de ruşine, dar pe care nu au vrut-o. Drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat însăşi firea. Şi ceea ce este încă mai lipsit de cinste este faptul că şi femeile umblă după asemenea legături nefireşti, în timp ce s-ar cădea să se ruşineze mai mult decât bărbaţii.

Este şi aici demnă de admirat înţelepciunea lui Pavel, cum acesta aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, le-a dezvoltat pe amândouă cu toată exactitatea. Căci voia a vorbi şi demn, însă şi înţepător în acelaşi timp pentru auditoriu; însă acestea nu erau cu putinţă amândouă, fără ca una din ele să o excludă pe cealaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge auditoriul, iar de voieşti a-l atinge tare, atunci este nevoie a dezveli lămurit ceea ce spui. Dar iată că acest înţelept şi sfânt suflet le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu exactitate; căci în numele firii a mărit învinovăţirea lor şi în acelaşi timp s-a servit de aceasta ca şi de un văl pentru demnitatea povestirii sale.

După ce, deci, aduce reproşuri mai întâi femeilor, de îndată merge mai departe asupra bărbaţilor, spunând: „asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”. Iată dovada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amândouă genurile [sexele] sunt corupte – şi bărbatul, care este menit dascăl al femeii, ca şi femeia, căreia i-a fost poruncit a fi de ajutor bărbatului -, nu doar că nu mai îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, dar se şi duşmănesc unii cu alţii. Bagă de seamă, apoi, şi cât de reprezentative sunt cuvintele de care s-a slujit, căci nu spune simplu că s-au îndrăgostit şi s-au dorit unul pe altul, ci că „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”. De unde se vede că toată dorinţa cea nesăbuită vine din lăcomia poftei, care nu poate răbda să stea în hotarele ei. Aşadar, tot ceea ce pofteşte cineva, din cele ce depăşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd şi pierzător, căci sunt schimbate cele îngăduite şi folositoare cu cele neîngăduite şi nefolositoare. După cum sunt unii care, lăsând la o parte pofta firească a hranei celei de obşte, ajung să înghită prafuri şi pietricele, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, râvnesc până şi la apa din mocirlă, tot aşa şi aceia s-au înfierbântat de acea dragoste nelegiuită. Şi de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat şi s-a lăţit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit.
„Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea”, zice mai departe. Să nu-ţi închipui, zice, dacă ai auzit spunând că „s-au aprins”, că boala aceasta provine numai din dorinţă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aţâţat focul dorinţei. De aceea nici nu zice „fiind târâţi”, sau „căzând”, după cum zice în alte părţi, ci „lucrând”, adică faptul că acţionaseră în păcat, şi nu oarecum, ci cu o voinţă determinată. Şi nu zice „dorinţa”, ci „ruşinea săvârşind”, fiindcă au făcut de râs firea şi au încălcat legile rânduite de Dumnezeu.
Bagă de seamă, apoi, şi marea confuzie venită din amândouă părţile. Fiindcă nu numai capul a căzut jos la pământ, ci şi picioarele au luat-o razna în sus, şi au devenit duşmani între ei, provocându-se o luptă mai grozavă decât un război civil, mai hidoasă şi mai încurcată. Căci lupta aceasta au împărţit-o în patru feluri noi şi nelegiuite; războiul acesta nu era îndoit, ci întreit, ba chiar împătrit. Gândeşte-te bine: trebuia ca aceştia doi, adică bărbatul şi femeia, să fie una, după cum este spus: „Şi vor fi amândoi un trup”. Iar aceasta o face dorinţa de unire, care leagă prin fire amândouă genurile. Însă această dorinţă firească nimicind-o diavolul, şi făurind un alt mijloc, a rupt în felul acesta genurile unul de altul şi a făcut ca unul să devină doi, adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi celuilalt, ceea ce este cu totul potrivnic legii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup”, iar diavolul a împărţit acel trup în două. Şi iată astfel primul război. Apoi, iarăşi, aceste două părţi s-au războit fiecare atât contra sa, cât şi contra celeilalte; căci şi femeile defăimau pe alte femei, şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul contra altuia, dar şi contra genului femeiesc, ca-n vălmăşia unei lupte pe întuneric. Ai văzut al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea război? Mai este însă şi un alt război, căci pe lângă cele descrise, ei au săvârşit nelegiuire şi împotriva firii înseşi. Deoarece diavolul ştia bine că ceea ce uneşte amândouă genurile este mai ales această dorinţă, s-a gândit să rupă această legătură, astfel încât să se dezbine nu numai în a nu mai face copii, ci chiar în a se război unul cu altul, şi a se răscula unul contra altuia.

„Şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”. Iată cum ajunge discursul său iarăşi la originea răului, adică la necucernicia lor, provenită din falsa credinţă, şi aceasta este plata unei asemenea impietăţi.
Vorbind de gheenă şi de pedeapsă, şi fiindcă celor neevlavioşi şi care preferau a trăi în astfel de plăceri nu li se păreau acestea demne de credinţă, ci mai degrabă ridicole, Apostolul arată că pedeapsa se găseşte în chiar această plăcere smintită. Dacă însă unii ca aceştia nu simt pedeapsa, ba încă resimt mare plăcere în asemenea fapte murdare, să nu te uimească, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vreo boală mintală, deşi de multe ori se nedreptăţesc ei singuri, cauzându-şi rele, ei totuşi nu-şi dau seama de aceasta, ci râd şi benchetuiesc în fapte ca acelea, pe care cei sănătoşi le plâng şi le detestă, însă prin aceasta nu voim a spune că aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest fapt murdar pedeapsa le va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor în care se găsesc. De altfel, nu trebuie a ne da cu părerea din faptele celor bolnavi [mintal], ci din ale celor sănătoşi. Iată că faptul acesta pare a fi vechi, fiind reglementat chiar de o lege în fiinţă, dată de un legiuitor de-al lor, care a interzis prin aceasta slugilor să-şi ungă trupul cu untdelemn şi să practice pederastia, acordând privilegiul acestei murdării numai celor liberi [stăpânilor], sau mai bine zis nu privilegiul, ci necinstirea firii. Cu toate acestea, ei nu o considerau ca necinstire, ci ca pe ceva foarte cinstit, şi oarecum ca pe un drept mai mare asupra slugilor, fiind şi legiuit de către atenieni, popor considerat a fi cel mai înţelept, ba chiar de către marele lor legislator Solon! Apoi şi multe alte cărţi ale filosofilor sunt pline de această boală molipsitoare. Însă de aici noi nu putem spune că faptul acesta este legiuit, ci că noi îi credem pe cei care au primit o asemenea lege ca fiind cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi. Ceea ce pătimesc femeile desfrânate, aceleaşi le pătimesc şi aceştia, ba încă mai grav decât ele, fiindcă, deşi contrar legii, cel puţin ele-şi doresc împreunarea firească, pe când pederaştii doresc ceva cu totul contrar şi legii, şi firii.

Chiar dacă nu ar fi iadul, şi nici ameninţarea pedepsei, totuşi acest fapt în sine este mai grozav decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere în aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când eu văd pe cineva alergând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroi, iar acela, în loc să se acopere, încă se şi mândreşte, atunci nu numai că nu-l laud pentru aceasta, ci chiar îl deplâng, fiindcă nu simte, sărmanul, că singur se face de râs.
Dar pentru a arăta mai clar batjocura aceasta, daţi-mi voie să aduc şi alt exemplu. Dacă cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare, şi ea în loc să se ruşineze, încă s-ar mândri de acea faptă, oare nu ar fi, pentru aceasta, vrednică de plâns, fiindcă, deşi ar fi putut să scape de această boală, dacă ar fi voit, totuşi ea nici măcar nu o simte ca boală? Desigur că ar fi vrednică de lacrimi. Deci, dacă faptul acela este cumplit, nici faptul pederaştilor nu este mai prejos. Fiindcă a fi cineva batjocorit de ai săi este cu mult mai de plâns decât dacă ar fi batjocorit de străini. Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât ucigaşii: fiindcă e cu mult mai bine a muri decât a trăi defăimat astfel de o lume întreagă. Ucigaşul desparte sufletul de trup, iar aceştia împreună cu trupul pierd şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire. Şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi gravitatea faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât a face asemenea fapte.

Nimic nu este atât de cumplit decât această batjocură. Dacă Pavel, vorbind de păcatul desfrânării, zicea: „Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18), apoi ce am putea spune de această nebunie, care este cu atât mai rea decât desfrânarea, încât nici nu poate fi exprimată? Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar că ai şi pierdut şi dreptul de a fi bărbat; căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, deoarece ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile. Şi ca să afli cât de mişelesc e faptul acesta, spune-mi, te rog: dacă, venind la tine un om, ţi-ar spune în gura mare că tu eşti câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai prejos şi mai de necinste decât acest animal; căci câinele cel puţin este folositor omului, pe când cel desfrânat nu este folositor la nimic. Şi iarăşi: dacă cineva, ameninţându-te, ţi-ar porunci să naşti copii şi să lehuzeşti, oare nu te-ai umple de mânie împotriva lui? Dar iată acum că cei înnebuniţi după astfel de păcate singuri îşi făuresc relele cele mai grozave. Căci grozavă sminteală este a te schimba în natura femeiască şi a continua să rămâi şi bărbat în acelaşi timp, sau, mai bine zis, a nu fi nici femeie, nici bărbat.
Şi de vrei ca şi din alte părţi să afli gravitatea acestui păcat, atunci întreabă de ce oare toţi legiuitorii pedepsesc prin legile lor pe cei ce se fac singuri eunuci, şi vei găsi că nu din alt motiv decât pentru că-şi mutilează singuri natura lor omenească; deşi aceştia nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii prin acest fapt, ba chiar de multe ori, după această mutilare, ei sunt folositori. Însă nimic nu poate fi mai inutil decât un desfrânat şi un pederast. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia? Dar dacă poate râzi auzind de iad, şi nu crezi în focul cel veşnic, atunci adu-ţi aminte de Sodoma, fiindcă prin acea nenorocire icoana iadului ne stă în faţă chiar în viaţa prezentă. Fiind mulţi care şi astăzi, ca şi atunci, nu cred în învierea cea de apoi, şi nici în cele ce vor urma după înviere, şi care râd când aud spunându-li-se de focul cel nestins, Dumnezeu ne-a luminat prin chiar întâmplările din viaţa prezentă. O astfel de întâmplare este arderea Sodomei şi toată urgia de acolo. Cei ce au fost acolo ştiu, căci singuri au văzut cu ochii lor acea calamitate trimisă de Dumnezeu, şi urmările fulgerelor şi tunetelor de sus. Tu judecă acum singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost nevoit a le arăta gheena mai înainte de timp! Deoarece mulţi Îi dispreţuiau cuvintele, şi atunci ca şi acum, Dumnezeu le-a arătat neaşteptat icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. Într-adevăr, ciudat a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, după cum şi păcatul pe care ei îl săvârşiseră – pederastia cea potrivnică naturii; şi [ploaia de foc] a ars pământul acela, după cum şi pofta trupească făcuse acelaşi lucru cu sufletele lor.

De aceea şi acea ploaie a fost opusul unei ploi obişnuite: nu numai că n-a deschis pântecele pământului, ca să-l facă a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pentru primirea seminţelor ce ar fi aruncate în el. Astfel era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci acea nelegiuire făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei.
Ce poate fi mai odios decât un bărbat tăvălindu-se în desfrânare? Ce poate fi mai greţos? O, ce nebunie! O, ce smintire! Dar de unde şi cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună, care a adus firea în halul celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât acelea, pe cât şi sufletul e mai înalt şi mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără de minte decât animalele necuvântătoare, mai fără de ruşine decât câinii! Căci nicăieri printre acestea nu vei găsi o astfel de împreunare, ci firea îşi cunoaşte hotarele sale. Voi însă, care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât dobitoacele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte, batjocorindu-vă şi voi înşivă.
Însă de unde şi cum, oare, s-a născut acest rău? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu.

Când unii scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate cele bune fug de la dânşii. Deci, pentru a nu se întâmpla aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu-l pierde atât de mult pe om ca atunci când cade de pe această ancoră, după cum nimic nu-l poate salva mai mult decât aceasta, dacă el îşi are ochii necontenit aţintiţi spre ea. Dacă noi, având înaintea ochilor pe un om, ne sfiim totuşi a face păcate, şi de multe ori ne ruşinăm până şi de slugile cele mai liniştite, nefăcând nimic absurd prin aceasta, de aici poţi înţelege câtă siguranţă am avea dacă veşnic ne-am gândi, cu frică, la Dumnezeu. Când ne vom găsi astfel, atunci diavolul nu se va putea arunca asupra noastră, de vreme ce s-ar trudi în zadar; dar dacă ne va găsi rătăciţi din calea cea dreaptă, şi mergând fără nici un frâu, atunci acesta, luând motiv chiar de la noi, va putea uşor să ne lege din toate părţile şi să facă cu noi tot ceea ce voieşte. După cum păţesc slugile cele leneşe care, ducându-se în piaţă să târguiască, lasă însă la o parte scopul pentru care au fost trimise de stăpânul lor, alipindu-se de cei ce stau degeaba acolo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dumnezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, frumuseţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoare cu nimic, după cum şi slugile, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşetori, iar mai apoi, venind acasă târziu, primesc lovituri de la stăpânii lor. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios.

Însă, iubiţilor, să nu facem şi noi aşa. Şi noi am fost trimişi aici de Stăpânul a toate spre a îndeplini multe şi grabnice îndatoriri. Iar dacă le lăsăm pe acelea şi stăm privind distraţi la asemenea nimicuri, pierzându-ne tot timpul în zadar, atunci vom lua pedeapsa cea mai grea. Dacă însă tu nu voieşti să stai degeaba, atunci ai înainte-ţi ceea ce se cuvine să admiri, şi pentru care poţi să-ţi consacri tot timpul vieţii tale; ai înainte-ţi lucruri vrednice nu de râs, ci de admiraţie şi de laude nesfârşite. Cel ce admiră cele de râs, de multe ori este el însuşi de râs, şi chiar mai rău decât un bufon.

Deci, ca nu cumva să păţeşti acestea, fugi degrabă la treaba ta! De ce ai stat, spune-mi, uitându-te absorbit la bogăţie, gândindu-te ca şi înaripat la ideea de a o avea? Ce vezi acolo de admirat şi vrednic de a-ţi cuceri ochii? Caii aceia împodobiţi cu aur? Servitorii aceia, dintre care unii barbari, alţii eunuci, îmbrăcaţi cu haine luxoase pe dinafară, în timp ce sufletul lor e moleşit cu desăvârşire, sub o expresie plină de mândrie? Sau agitaţia şi vuietul de acolo? Şi cum pot fi acestea vrednice de admirat? Cu ce sunt superiori cerşetorilor care dansează şi fluieră prin pieţe? Căci şi aceştia, fiind cuprinşi de marea lipsă a virtuţii, joacă mai ridicol decât jocul acelora, purtându-se în toate părţile: astăzi, de pildă, la o masă luxoasă, mâine în casele femeilor desfrânate, altădată înaintea unui roi de linguşitori, sau înaintea unei mulţimi de gură-cască. Dacă aceia sunt îmbrăcaţi în haine aurite, tocmai pentru aceasta sunt de plâns, fiindcă pentru ei sunt de preţ tocmai acele lucruri care nu preţuiesc nimic înaintea lui Dumnezeu. Să nu-mi spui de haine, ci dezveleşte sufletul lor, priveşte în el şi vezi tu dacă nu cumva este brăzdat de mii de răni, zdrenţuit, pustiu şi nesprijinit de nimeni.

Ce folos poate fi din nebunia cea de pe dinafară? Fiindcă este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată mulţumirea sufletească; el nici nu simte sărăcia exterioară, din cauza bogăţiei lăuntrice. Pe când împăratul, desfătându-se în cele ce nu-i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt cele mai intime, adică în suflet, în gândurile şi în conştiinţa sa, care sunt nedespărţite de fiinţa sa şi după moarte.
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să lepădăm hainele cele aurite şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorâte din ea. Căci numai astfel ne vom bucura şi aici, ca şi acolo, de adevărata mulţumire, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

din “Omilii la Epistola catre Romani” -Sf. Ioan Gura de Aur

Să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sfantul Ioan Gura de Aur

 Astazi crestinii ortodocsi il sarbatoresc pe Sfantul Ioan Gura de Aur (Ioan Chrysostom 347-407) arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei crestine, considerat sfant deopotriva in Biserica Rasariteana si in Biserica Apuseana, care il venereaza cu titlul de "doctor al Bisericii"

Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la Antiohia, anul nasterii sale fiind plasat intre 344 si 354. A fost botezat la varsta de 20 de ani si a studiat filosofia, sub indrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu Libaniu. A fost hirotonit diacon de catre Arhiepiscopul Meletie (381), si preot de catre Flavian, urmasul lui Meletie (386). Dupa moartea lui Nectarie, patriarhul Constantinopolului, Sfantul Ioan a fost ales patriarh al Constantinopolului, fiind hirotonit de patriarhul Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398. Ioan reformeaza cetatea si preotimea, care se aflau intr-o mare stare de decadere. Astfel, el suprima luxul resedintei episcopale, introducand traiul modest. Criticile sale indreptate impotriva coruptiei i-au adus multi dusmani. Dusmanul sau cel mai important a fost Teofil de Alexandria.

Animozitatile sunt intensificate dupa ce Ioan Gura de Aur ii primeste pe Fratii Lungi, acuzati de origenism si alungati din Egipt de patriarhul Teofil, pe care ii gazduieste, fara a intra in comuniune cu ei. Amintim ca desi Fratii Lungi i-au adresat lui Ioan o plangere impotriva lui Teofil, acesta nu o ia in considerare. Imparateasa Eudoxia, il convoaca pe Ioan la un sinod la Stejar, spre a se dezvinovati de acuzele aduse. Ioan nu se prezinta la sinod si pentru acest fapt este depus in anul 403. Imparatul ratifica hotararea sinodului si il trimite pe loan in exil in Bitinia. Acest exil nu a durat multa vreme, deoarece este rechemat in scaun.  Dupa revenire, Sfantul Ioan critica din nou dezmatul si zarva produse in jurul unei statui de argint ce o infatisa pe Eudoxia si care era aproape de catedrala in care el slujea. Din porunca imparatesei Eudoxia, Sfantul Ioan a fost alungat din scaun si surghiunit la Cucuz, in Armenia. Adversarii sai intervin pe langa imparat si este trimis la Pityum, un orasel pe malul rasaritean al Marii Negre. El nu rezista calatoriei si  trece la cele vesnice pe 14 septembrie 407, la Comana in Pont.

Moastele sale au fost aduse la Constantinopol si asezate in Biserica Sfintilor Apostoli in 438, de catre patriarhul Proclu al Constantinopolului. In anul 1204, in timpul Cruciadei a IV-a, moastele Sfantului Ioan impreuna cu moastele Sfantului Grigorie de Nazianz, au fost luate de catre venetieni si duse la Roma, unde au fost depuse in catedrala Sfantul Petru. Dupa 800 de ani, Biserica Romano Catolica a inapoiat moastele celor doi Arhiepiscopi ai Constantinopolului, Bisericii Ortodoxe. Pe 27 noiembrie 2004, papa Ioan Paul al II-lea a oferit moastele celor doi sfinti, Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu I.

In anul 1997, Silvano Piovanelli, Cardinalul Florentei, a daruit Bisericii Ortodoxe Romane o particica din moastele Sfantului Ioan Gura de Aur, care se afla momentan in Biserica Sfanta Ecaterina, paraclisul Facultatii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucuresti.

Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur

In timpul Sfantului Ioan Gura de Aur nu exista un formular fix, asa cum exista in prezent, pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Ioan a adunat intr-un formular actele cultice si rugaciunile si a dat nastere Liturghiei care ii poarta numele si care este cel mai des folosita.

Amintim ca Sfantul Ioan este pomenit de trei ori pe an: 13 noiembrie, 27 si 30 ianuarie.

Tot in aceasta zi, Biserica face pomenirea Sfantului Cuvios Mucenic Damaschin.

Incepe Postul Nasterii Domnului

Marti, 13 noiembrie, se lasa sec pentru Postul Craciunului sau Postul Nasterii Domnului. Din randuielile bisericesti aflam ca se lasa sec in seara zilei de 14 noiembrie, insa, pentru ca in 2012 aceasta data cade miercurea, se lasa sec cu o zi mai inainte. Acest post se incheie pe 24 decembrie. Postul Craciunului ne aminteste de postul patriarhilor si dreptilor din Vechiul Testament si de postul lui Moise de pe Muntele Sinai. Dupa cum acestia au postit in vederea venirii lui Mesia, tot astfel se cuvine sa intampinam si noi nasterea lui Hristos.

Primele mentiuni despre tinerea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin si episcopul Leon cel Mare al Romei.

Hotararea ca toti credinciosii sa posteasca timp de 40 de zile s-a luat la Sinodul local din Constantinopol, tinut in anul 1166, in timpul patriarhului Luca Chrysoverghi. Amintim ca inainte de acest sinod, crestinii posteau diferit: unii numai sapte zile, iar altii sase saptamani.

Dezlegari in Postul Craciunului

In Postul Craciunului avem dezlegare la peste sambata si duminica. In tipicul Sfantului Sava se mentioneaza ca in zilele de luni, miercuri si vineri, trebuie sa postim fara untdelemn si vin. In cazul in care, in aceste zile vom face pomenirea unui sfant cu o cinstire mai larga, se face dezlegare pentru dragostea sfantului. De exemplu in zilele de 16 noiembrie (Sfantul Apostol si Evanghelist Matei), 23 noiembrie (Cuv. Antonie de la Iezerul-Valcea), 30 noiembrie (Sfantul Apostol Andrei), 4 decembrie (Sfanta Varvara), 5 decembrie (Sfantul Sava), 6 decembrie (Sfantul Nicolae), 9 decembrie (Zamislirea Sfintei Fecioare Maria), 17 decembrie (Sfantul Proroc Daniel) si 20 decembrie (Sfantul Ignatie Teoforul). Daca aceste zile vor cadea marti sau joi, mancam peste, iar daca va fi luni, miercuri sau vineri dezlegam numai la untdelemn si vin, iar peste mancam doar daca se intampla sa fie hramul bisericii.

Post aspru in Ajun

Ziua de 24 decembrie poarta denumirea de Ajunul Craciunului. E o zi de post mai aspru fata de celelalte zile. Exista obiceiul sa nu se manance pana la ora 3-4 p.m. Aceasta practica aminteste de postul tinut in vechime de catehumenii care in seara acelei zile primeau botezul si impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului.

De luat aminte

De multe ori mi-a fost dat sa aud ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Insa, nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa-L intampine pe Hristos, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului

In timpul Postului Nasterii Domnului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Dumnezeu ne-a pregătit împărăție veșnică

Ispita insoteste fiecare fapta buna

Datori suntem a avea grija unii de altii, in duh de dragoste, spre mantuire, precum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel, zicand: "De va cadea un om in vreo greseala, voi, cei duhovnicesti, indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blandetii, luand seama la tine insuti, ca sa nu cazi si tu in ispita" (Galateni 6, 1). Dar, totodata, precum ni se spune, suntem datori a lua aminte la noi insine, ca nu cumva, ajutandu-l pe altul, sa cadem in ispita.

Ispita insoteste fiecare fapta buna

Invatand spre mantuire si savarsind fapte bune, crestinul se face izvor de intelepciune pentru cei din jurul sau, putand fi asemanat cu "lumina lumii" si "sarea pamantului", despre care vorbeste Mantuitorul, zicand: "Voi sunteti sarea pamantului; daca sarea se va strica, cu ce se va sara? De nimic nu mai e buna, decat sa fie aruncata afara si calcata in picioare de oameni. Voi sunteti lumina lumii; nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda. Nici nu aprind faclie si o pun sub obroc, ci in sfesnic, si lumineaza tuturor celor din casa" (Matei 5, 13-15).

Sfantul Ioan Carpatiul, in cuvintele sale isihaste, spune: "Uneori, cel ce invata e dat spre necinstire si rabda ispite pentru cei ce se folosesc duhovniceste de el."

Crestinii sunt luptati mai mult de diavol, pentru a nu mai fi model si a nu mai invata pe ceilalti sa cinsteasca pe Dumnezeu. Invatand, fie prin cuvant, fie prin fapte, viata acestora este lumina care arata pacatele lumii si dreapta-slavire de Dumnezeu: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16).

Aproape de fiecare data cand il invatam sau il ajutam pe aproapele, diavolul ne pune in cale ispite. Diavolul urmareste orice fapta buna si o insoteste cu o ispita pentru a-l face pe crestin sa nu mai invete de bine si sa nu mai faca bine aproapelui sau. Pentru aceasta, trebuie sa ave o dragoste curata si statornica pentru a nu fi cuprinsi de parere de rau, la intalnirea cu ispita de dupa o fapta buna.

De fiecare data cand rostim Psalmul 50, ii spunem lui Dumnezeu: "Invata-voi pe cei faradelege caile Tale si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce" (Psalmul 50, 14). Astfel, suntem datori sa-i invatam pe cei langa noi, cu smerenie si cu dragoste, iar nu sa ii lasam in pacatele lor, ascunzandu-ne intr-un soi de smerenie egoista sau fricoasa.

Sa nu-l invatam insa pe cel patimas chiar in momentul in care acesta e cuprins de patima, caci nu ne va asculta, ci mai mult vom spori caderea. Sa ne rugam atunci pentru el, in taina, asteptand un alt moment prielnic pentru a vorbi cu el.

Daca vrem sa ii ajutam pe cei de langa noi, trebuie ca mai intai noi sa fim statornici in dreapta credinta, in smerenie si in frica lui Dumnezeu. Preotii care savarsesc molitfele de alungare a demonilor patimesc mari ispite, nu atat pentru ca au slabiciuni, cat pentru faptul ca diavolul ii uraste de moarte. Tot asa, diavolul ii uraste pe toti facatorii de bine.

Cand nu suntem intariti duhovniceste, ori ii invatam pe ceilalti din mandrie, iar nu din dragoste curata, ne lipsim de ajutorul lui Dumnezeu si ajungem batjocura diavolilor. Sfanta Scriptura de spune despre fiii lui Scheva, care vroiau sa scoata demonii, in numele lui Iisus, fara insa a-I urma Acestuia: "Si au incercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scotand demoni, sa cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicand: Va jur pe Iisus, pe Care-l propovaduieste Pavel! Iar cei care faceau aceasta erau cei sapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Si, raspunzand, duhul cel rau le-a zis: Pe Iisus Il cunosc, il stiu si pe Pavel, dar voi cine sunteti? Si, sarind asupra lor omul in care era duhul cel rau si biruindu-i, s-a intaratat asupra lor, incat ei au fugit goi si raniti din casa aceea" (Fapte 19, 13-16).

Parintele Cleopa ne indemna sa avem grija pe cine trecem pe pomelnice, sa nu fie oameni uratori de Dumnezeu, batjocoritori de cele sfinte, inselati de invataturi straine etc, deoarece diavolii care ii tin pe aceia robi vor veni asupra noastra, sa ne razboiasca. Un alt parinte deosebit spunea, mai in gluma, dar in serios: "Cand treci pe pomelnic oameni hulitori de Dumnezeu, diavolii care il tin pe aceia vin la tine, suparati, pentru ca incerci sa le iei clientii."

Faptele bune sunt urmate de ispite, dar…

"Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorati toata ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghiere." Dar, in toate acestea, suntem mai mult decat biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 35-39).

S-a împlinit planul demonilor lui Satan asupra omenirii?

Satan a organizat o conventie mondiala cu toti demonii sai. Odata ce s-au adunat toti inaintea lui a luat cuvantul si le-a zis: Nu putem pe crestini sa-i oprim sa mearga la Biserica, sa citeasca Biblia si sa descopere cuvantul…

Nu avem nici o putere sa oprim relatia intima pe care o au cu Salvatorul lor. Odata ce se prind in legatura cu lisus, puterea noastra asupra lor este nimicita. Asadar m-am gandit si iata ce idee mi-a venit: Dati-le voie sa mearga la Bisericile lor, sa se inchine Dumnezeului lor, dar furati-le timpul ca sa nu mai aiba timp sa dezvolte si sa intretina o relatie cu lisus Hristos.  

Cum vom face asta?

Potrivnicii crestinilor au tacut. Iata! Tineti-i ocupati cu aspectele neesentiale ale vietii, inventati nenumarate scheme care sa le ocupe mintea tot timpul. Tentatii, sa cheltuiasca, sa-si doreasca mai mult, mai mult, mai mult.
Sa caute sa munceasca cat mai mult – 10, 12, 14 ore pe zi, chiar si Duminicile, pentru ca sa creada ca asa isi pot implini toate cele ce tin de trebuintele lor materiale. Imputinati-le timpul pe care 1-ar petrece cu copiii, cu familiile lor. Suprastimulati-le mintea ca sa nu mai poata auzi linistea, care le-ar putea oferi un timp de meditatie la rostul vietii lor si sa vada desertaciunea sufletelor lor.
Televizoare peste tot, dvd-uri, computere, ziare si reviste, nu-mi pasa cum le numiti, orice lucru de care se pot folosi fara oprire si prin care putem vinde vise goale. Asta va incarca mintile lor si va rupe orice legatura cu Hristos. Umpleti-le vietile cu super-oferte, si orice servicii si produse gratuite -sperante false si iluzii.
Nu uitati de femeie. Ea a stiut intotdeauna sa ispiteasca. Folositi-o cat mai sumar imbracata pentru a insela ochii barbatilor, care vor fi mai slabi si vor vedea ca frumusetea trupului este importanta si vor deveni nesatisfacuti de propriile lor neveste. Tineti-le pe neveste ocupate cu casa, cu masa, cu copiii, cu indatoririle fata de sot, de parinti, pentru ca odata sfarsita ziua sa nu le mai poata oferi sotilor dragostea lor, astfel ei se vor umple de amar si vor cauta mangaiere in alta parte.
Dati-le pe Mos Craciun, pentru a-i indeparta de la adevaratul sens al Nasterii Mantuitorului, la fel si cu Pastile, dati-le iepuras, sa uite de Inviere si de puterea lui lisus Hristos asupra pacatului si a mortii. Ei singuri isi vor indeparta proprii copii de la adevar. In vacante invatati-i sa faca excese: discoteci, gratare, petreceri, sa nu se poata linisti prea mult ca sa poata reflecta la creatia lui Dumnezeu. Astfel, faceti ca ei sa se intoarca la viata de zi cu zi si mai obositi, sa nu aiba timp sa se incarce cu energia naturii lui Dumnezeu. Dati-le parcuri distractive, evenimente sportive in fiecare zi, spectacole de muzica, filme.
Tineti-i ocupati, ocupati, ocupati. Umpleti-le viata cu atat de multe inventii si cauze bune, incat sa creada ca ei sunt stapani pe vietile lor si pot face ,,ceva”. Curand isi vor sacrifica si sanatatea si familia pentru a face “ceva” cu viata lor.
O sa mearga, o sa mearga. E un plan bun. Acum plecati si faceti cum v-am spus. Astfel demonii au plecat pe pamant sa faca totul spre a-i tine pe oameni ocupati cu scopurile lor in viata, pentru a le imputina timpul in care ar putea discuta despre puterea lui lisus, si despre necesitatea schimbarii vietii lor.

Intrebarea este: A reusit oare satan in planul lui sau nu? Judeca tu.

Predică la Duminica XXII-a după rusalii - Bogatul Nemilostiv şi Săracul Lazăr

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.

A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. (Luca 16, 21-31)

Ce este Iadul?

EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie.

M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?... Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35).

Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y.Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”.

***

Nemuritoarea Evanghelie ne asigură şi de faptul că există altă lume. O propovăduieşte Vechiul şi, în principal, Noul Testament. Există iad, există rai! O propovăduieşte pretutindeni, o spune şi astăzi prin pilda bogatului şi a lui Lazăr.

Iată ce istoriseşte! Este ştiut. Ce zice?

Se aud glasuri. De unde? Bogatul strigă din iad. Iad?

- Veţi zice: Vai, vai!…

- Să vă spun, fraţii mei. Eu astăzi nu am venit să predic. Când aseară am citit pericopa, am zis: Ah, de-aş fi într-o peşteră din Sfântul Munte, să mă mântuiască Dumnezeu, să nu merg şi eu în iad!Pentru că şi eu, ca un păcătos, vreau să nu existe iadul. Dar din nefericire există! După cum există noapte, există şi iad. Şi aţi auzit ce a discutat bogatul din iad cu dreptul Avraam din rai, acolo unde s-a dus şi săracul Lazăr. Ne spune Evanghelia astăzi.

Vede bogatul pe Lazăr în acele măreţii şi-l roagă pe Avraam pentru puţină răcoare. Cu neputinţă, răspunde Avraam. Cere atunci un dar pentru cei cinci fraţi ai săi. Să învieze Lazăr din morţi, să se ducă să le spună să se pocăiască, pentru ca să nu sfârşească şi ei în iad. Zice Avraam:

„Au pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16,29), au Sfânta Scriptură.

- Nu, zice bogatul; dacă va avea loc o înviere din morţi, vor crede.

- Nu, zice în sfârşit Avraam. Dacă nu cred în Sfânta Scriptură, chiar dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede.

***

Vedem aşadar doi bogaţi. Pe unul în inima iadului, pe altul (Avraam) în inima raiului. Cum se întâmplă asta? Erau diferiţi. Unul îşi închidea poarta, altul o deschidea. Unul era neîndurător, altul era îndurător. Daţi-mi bogaţi ca Avraam! Dacă am fi avut astfel de bogaţi, n-ar mai fi existat vorba despre săraci. Dacă păşeşti pe drumul lui Avraam, vei merge direct în inima raiului. Dacă păşeşti pe drumul celui nemilostiv, vei merge în inima iadului.

- Şi ce este acest iad?, veţi întreba.

- Îmi cereţi părerea mea? Nu are valoare. Să ne sprijinim iarăşi pe Sfânta Scriptură. Ce spune ea despre acest subiect? Prin imagini, pilde, exemple, într-un limbaj alegoric şi metaforic, ni se creează o idee despre groaznicul iad.

În puţine cuvinte: iad = foc, mare de foc, lac arzând; foc, care deşi arde, nu luminează. Iadul este întuneric, iadul este scrâşnirea dinţilor. Vor clănţăni din fălci. Iadul va fi foame şi sete de veşnicele bunătăţi; cei din iad “vor flămânzi ca un câine” (Psalmul 58, 7 şi 17), vor fi ca şi câinii flămânzi. Iad – va să zică – loc al mirosului greu, din cauza necurăţiei oamenilor. Dacă mormintele sfinţilor noştri, când le deschideau, izvorau bună mireasmă – noi credem în cinstitele moaşte –, oasele păcătoşilor vor avea un miros greu. O, voi, care cheltuiţi atâţia bani pe parfumuri, gândiţi-vă că într-o zi acest trup va fi izvor de o nedescrisă rea-mirosire. Iadul înseamnă obezi insuportabile. Iad – nu v-am zis încă nimic – este locul unde nu răsare floarea care se numeşte nădejde. Toţi, şi criminalul, şi ucigaşul, şi tâlharul, şi condamnatul, şi întemniţatul, trăiesc cu nădejde. Nădejde, tu niciodată nu-l laşi pe om! Dar acolo, în iad, nu mai există nădejde de întoarcere şi de îndreptare. Zile, săptămâni, luni, ani, veacuri, milenii vor trece. Dar niciodată iadul nu va avea sfârşit.

Un exemplu. Care este cel mai mare munte din Grecia? Olimpul. Trei kilometri înălţime. Închipuiţi-vă acest munte ca fiind din nisip subţire, ca şi nisipul din Sahara, şi o cioară venind la fiecare o mie de ani şi luând în ciocul său un fir de nisip. Sau imaginaţi-vă un ocean. Şi la fiecare mie de ani, trecând un înger şi luând o picătură de apă.

Câte mii de ani trebuie să treacă până va veni ultima clipă când cioara va lua ultimul fir de nisip, iar îngerul ultima picătură de apă? Şi totuşi clipa aceea va veni. Să fiţi siguri. Însă nu va veni niciodată clipa în care îngerul va spune: “Iadul a luat sfârşit”.

O, dacă ar fi cu putinţă să ajungă la urechile noastre glasurile celor ce se chinuie în iad, ce am fi auzit? Plângere şi ţipăt mult s-a auzit jos, în „valea lui Iosafat” (Ioil 3: 2). Ce strigă ei? Un cuvânt, fraţii mei, pe care aici în lume să nu-l spuneţi. Este păcat. Care cuvânt? „Blestem”, „Blestem”, „Blestem”!… Dar ce blesteamă?

Vor spune: Picioare, care în zilele de duminică alergaţi la cluburile drăceşti, la golfuri şi la teatre, şi nu aţi călcat în biserică, să fiţi blestemate. Mâini, care nu aţi făcut semnul crucii cu grijă, normal şi corespunzător, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; mâini care nu aţi dat milostenie, mâini care aţi lovit, mâini care aţi pălmuit, mâini care aţi ucis, mâini care aţi lucrat împotriva Sfântei Evanghelii, mâini care aţi lovit pe mamă şi pe tată, să fiţi blestemate! Urechi, care ore în şir v-aţi întins să ascultaţi toate lucrurile ruşinoase; urechi, care v-aţi astupat ca să nu auziţi propovăduirea Evangheliei; urechi păcătoase, să fiţi blestemate! Şi voi, ochilor, care în loc să priviţi cerul, stelele, sfintele icoane, v-aţi deschis pentru păcat şi v-aţi făcut magneţi ai iadului, să fiţi blestemaţi! Limbilor, care n-aţi spus nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”,limbi care aţi bârfit, aţi vrăjit, v-aţi certat; limbi, care v-aţi mişcat spre a huli pe Dumnezeu, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Sfinţi, să fiţi blestemate!

***

O, fraţii mei! Aceste cuvinte le veţi asculta? Vă veţi pocăi? Ce veţi face astăzi? Dacă luaţi hotărârea cea bună, bucurie îngerilor, bucurie în cer, bucurie Sfintei Treimi. Dacă însă nu vă veţi pocăi, o, atunci să fiţi siguri că va veni o zi, cea din urmă zi, în care îngerul Domnului va striga pentru noi: „Săvârşitu-s-a”. Pentru că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata” (Evrei 9, 27).Vom muri ca să mergem la Judecată.

În sfârşit, vă fac o urare:

„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătorul Scaun de Judecată a lui Hristos“ (Sf. Liturghie).

Mă rog ca noi toţi, atunci când va veni ceasul cel din urmă, să ne pecetluim viaţa cu cuvintele tâlharului:

“Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” Luca 23,42).

Amin.

† Episcopul Augustin de Florina

Sfintii Doctori fara de arginti Cosma si Damian

Sfintii Cosma si Damian au trait in secolul al IV lea. S-au nascut dintr-un tata pagan si o mama crestina, in Asia Mica. Datorita vindecarilor daruite oamenilor, ei sunt cunoscuti si sub numele de doctori fara arginti. Au primit acest nume pentru ca vindecarea era data nu de medicamente, ci de Hristos. Pentru acest motiv ei nu primeau niciun fel de plata de la pacientii lor. Singura lor plata era ca cel tamaduit sa creada in Hristos. Pentru ca Damian a acceptat trei oua de la Palladia, o femeie care a fost vindecata de o boala, acesta a cerut sa nu fie ingropat alaturi de fratele sau. Dar, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, cei doi au fost ingropati impreuna.

Trebuie sa retinem ca orice sfant alina suferintele oamenilor, dar unii au fost si doctori: Cosma si Damian (1 noiembrie), Chir si Ioan (31 ianuarie), alti sfinti ce poarta numele Cosma si Damian (1 iulie) si Pantelimon (27 iulie).

Sfintii Cosma si Damian erau frati, de neam din Asia, avand tata pagan si mama crestina, anume Teodotia. Aceasta, dupa moartea barbatului ei, a trait in vaduvie, avand vreme libera si fara piedici si a slujit cu sarguinta lui Hristos, inchinandu-si toata viata lui Dumnezeu. Ea s-a facut ca vaduva aceea pe care o lauda Apostolul, cand zicea ca vaduva cea adevarata si singura nadajduieste spre Dumnezeu si petrece in rugaciuni si in cereri, ziua si noaptea.

Deci, precum vietuia Teodotia, cu placere de Dumnezeu, asa ii invata si pe iubitii sai fii, Cosma si Damian, caci i-a hranit cu buna invatatura, in credinta crestineasca si cu dulceata dumnezeiestii Scripturi, povatuindu-i spre toata fapta buna. Iar ei, venind in varsta desavarsita, petrecand in legea Domnului si deprinzandu-se in viata cea fara de prihana, s-au facut ca doi luminatori, stralucind pe pamant cu faptele cele bune. Pentru aceasta au si luat de la Dumnezeu darul tamaduirii, dand sanatate sufletelor si trupurilor, vindecand tot felul de boli, tamaduind toate neputintele si izgonind duhurile cele viclene.

Dar ajutau nu numai oamenilor, ci si dobitoacelor si nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, caci toate acestea le faceau nu pentru avere, adica sa se imbogateasca cu aur si cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca sa arate catre El dragostea lor, prin dragostea cea catre aproapele; nici nu doreau slava omeneasca prin aceste tamaduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tamaduiau neputintele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a daruit puterea de a tamadui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbaveau de boli, fara plata si fara sa astepte multumire, implinind porunca Celui ce a zis: In dar ati luat, in dar sa dati. Pentru aceea au fost numiti de cei credinciosi, doctori fara plata sau fara de arginti. Astfel, petrecandu-se viata lor cu buna credinta, in pace s-au sfarsit. Si nu numai in viata lor, ci si dupa moarte s-au preamarit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserica cu pomenirea cea de peste an, ca niste calzi folositori si doctori, aparatori ai sufletelor si trupurilor noastre.

Iar despre viata lor cea buna si despre tamaduirea cea fara de plata, exista o astfel de povestire: O femeie oarecare, cu numele Paladia, zacand pe patul durerii de multi ani si neavand nici un ajutor de la doctori, a auzit de acesti sfinti ca tamaduiesc toate bolile, si a trimis la dansii cu rugaminte ca sa vina la ea, caci era aproape de moarte. Sfintii, ascultand rugamintea, au mers in casa ei si indata femeia, dupa credinta sa, a dobandit tamaduire, prin venirea la dansa a Sfintilor doctori si s-a facut sanatoasa, slavind pe Dumnezeu, Cel ce a daruit robilor Sai un dar al tamaduirii ca acesta. Fiind multumita de acea mila a doctorilor, a vrut sa-i rasplateasca cu daruri. Dar acestia n-au vrut sa ia, ca niciodata nu luasera nimic de la nimeni, fiindca nu vindeau darul pe care il aveau de la Dumnezeu.

Deci, femeia a cugetat ca macar pe unul dintr-insii sa-l sileasca prin rugaminte, sa primeasca de la dansa cat de putina rasplata; si, luand trei oua, a venit in taina la Sfantul Damian, rugandu-l sa ia de la dansa acele oua in numele Sfintei Treimi. Iar Damian, auzind de numele lui Dumnezeu in Treime, a luat de la femeie acel mic dar, pentru juramantul ei cel mare, prin care l-a rugat.

Sfantul Cosma, instiintandu-se de aceasta, s-a mahnit foarte mult. Apoi, sosind mutarea din viata a Sfantului Cosma, acesta a poruncit, aproape de iesirea sufletului din trup, sa nu fie pus Damian langa dansul, cand se va sfarsi, pentru ca a calcat porunca Domnului si a luat plata de la femeie pentru tamaduire. Deci, odihnindu-se in Domnul, Sfantul Cosma, dupa catava vreme a venit si ceasul sfarsitului lui Damian, mutandu-se din viata aceasta vremelnica la cea vesnica. Iar oamenii chibzuiau unde sa-l ingroape, ca stiau porunca Sfantului Cosma si nu indrazneau sa puna pe Damian langa fratele sau. Si fiind ei in nepricepere, a alergat indata acolo o camila, care fusese mai inainte indracita, si pe care o tamaduisera sfintii. Aceea a grait cu glas omenesc ca, fara indoiala, sa-l puna pe Damian aproape de Cosma, de vreme ce nu pentru plata a luat de la femeie acele trei oua, ci pentru numele lui Dumnezeu. Si asa cinstitele lor moaste au fost puse impreuna, la locul numit Firaman.

Odinioara, un barbat oarecare din acele locuri, in vremea secerisului, a iesit sa-si secere holda si, slabit de arsita soarelui, a mers sub un stejar sa se odihneasca si, culcandu-se, a adormit greu. Tinand gura deschisa, venind un sarpe, i-a intrat in gura si in pantece. Apoi, desteptandu-se omul, nu stia ce i se intamplase si, mergand in tarina, a secerat pana seara, apoi a venit la casa sa si, dupa cina, s-a culcat. In timp ce se odihnea, sarpele a inceput a musca cele dinlauntrul lui. Iar el striga de durere si, desteptandu-se toti si alergand la dansul, il pipaiau si nu pricepeau de unde vine acea durere. Iar el a strigat cu glas mare, zicand: "Sfintilor doctori, Cosma si Damian, ajutati-ma!" Si indata ce au sosit sfintii, l-au adormit, incat sarpele sa iasa pe aceeasi cale pe unde a intrat. Dormind omul iarasi cu gura deschisa, prin rugaciunile Sfintilor Cosma si Damian, cu puterea lui Dumnezeu au scos sarpele din om si, iesind acesta din gura lui, toti cei care se aflau acolo s-au inspaimantat de acea minune infricosatoare. Apoi, iesind sarpele, indata s-a desteptat omul acela si s-a facut sanatos desavarsit, cu ajutorul sfintilor celor fara de arginti.

In acelasi loc era un alt barbat, pe nume Malh, ce locuia aproape de biserica Sfintilor doctori Cosma si Damian, care era in Firaman. Vrand el sa plece la drum lung, a dus-o pe femeia sa la biserica si i-a zis: "Iata, eu ma duc departe, iar pe tine te las in seama Sfintilor Cosma si Damian, spre paza; sezi in casa ta, pana cand iti voi trimite semn de la mine, pe care il vei cunoaste ca este al meu si, cand va voi Dumnezeu, iti voi trimite semnul acela si te voi lua la mine". Malh, incredintand sfintilor pe femeia sa, a plecat la drum.

Trecand cateva zile, diavolul a luat chipul unui om cunoscut si, venind la femeia lui Malh, i-a aratat un semn ca acela despre care zisese barbatul ei. Diavolul aratandu-i semnul, ii poruncea sa mearga la barbatul ei, zicand: "pe mine m-a trimis barbatul tau ca sa te duc la dansul". Iar femeia a zis: "Semnul acesta il cunosc, dar nu voi merge, ca sunt incredintata Sfintilor fara de arginti, Cosma si Damian; iar daca voiesti sa merg cu tine la barbatul meu, vino impreuna cu mine in biserica sfintilor si jura-te mie, inaintea altarului, ca nu-mi vei face nici un rau pe drum". Iar diavolul a fagaduit asa; si, mergand cu dansa in biserica, inaintea altarului, s-a jurat, zicand: "Asa ma jur pe puterea lui Cosma si Damian, ca nu-ti voi face nici un rau pe drum, ci te voi duce la barbatul tau".

Femeia, auzind juramantul, a crezut diavolului celui mincinos, care se aratase in chip de om cunoscut si a pornit cu dansul la drum. Iar inselatorul, luand-o pe ea, a dus-o in loc pustiu si neumblat voind sa-i faca rau si s-o omoare. Dar ea, vazandu-se in cea mai de pe urma nevoie, si-a ridicat ochii la cer si a strigat din inima catre Dumnezeu, zicand: "Dumnezeule, ajuta-mi cu rugaciunile Sfintilor Cosma si Damian si grabeste de ma izbaveste din mainile acestui ucigas". Si indata s-au aratat grabnicii ajutatori, Sfintii cei fara de arginti, Cosma si Damian, strigand asupra diavolului. Iar el, vazandu-i pe dansii, a lasat femeia si a fugit si, alergand la o ripa inalta, a cazut in prapastie si a pierit.

Sfintii, luand pe femeie, au dus-o la casa ei. Si a zis femeia, inchinandu-se lor: "Multumesc voua, stapanii mei, ca m-ati izbavit de groaznica pierzare; deci, rogu-va, spuneti-mi cine sunteti, ca sa stiu cui sa dau multumire pana la sfarsitul vietii mele". Iar ei au zis catre dansa: "Noi suntem Cosma si Damian, robii lui Hristos, carora te-a incredintat barbatul tau, cand a plecat la drum; si pentru aceea ne-am sarguit a grabi spre ajutorul tau si te-am izbavit pe tine de diavol, cu darul lui Dumnezeu".

Atunci femeia, auzind aceasta, a cazut la pamant de frica si de bucurie, iar ei s-au facut nevazuti. Apoi femeia striga, laudand si multumind lui Dumnezeu si slugilor lui, Sfintilor Cosma si Damian. Si, cu lacrimi alergand la biserica, a cazut inaintea icoanei sfintilor, spunand tuturor ceea ce se facuse, cum si-a facut Domnul mila de dansa, cu rugaciunile placutilor Sai. Si graia in rugaciune cuvintele acestea: "Dumnezeul parintilor nostri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov si al semintiei lor celei drepte, Care ai stins cuptorul cel cu foc celor trei tineri si Care ai ajutat roabei tale Tecla, in priveliste, Iti multumesc ca si pe mine, pacatoasa, m-ai izbavit de lanturile diavolului, prin placutii Tai, Cosma si Damian. Ma inchin Tie, Care faci minuni mari si preaslavite si Te maresc pe Tine, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, in veci. Amin".

Parintele a dat binecuvantarea la Baikonur: zbor fara incidente in Cosmos!

Odata ce parintele Serghei a binecuvantat racheta Soyuz, aceasta a parcurs toate etapele ce o pregatesc pentru o lansare reusita de pe cosmodromul din Baikonur! Doi astronauti rusi si unul american vor porni marti in spatiu, spre Statia Spatiala Internationala. Noutatea e ca se va folosi o noua rampa, caci cea folosita pana acum, Gagarin, e in reparatii. 

Oleg Novitsky – comandant, Yevgeny Tarelkin si Kevin Ford – ingineri, primul de la Roscosmos, al doilea de la NASA, incep o misiune de cinci luni pe ISS. Racheta a fost ridicata pe pozitie, la Baikonur, inca de duminica. Imaginile surprind preparativele pentru lansare la Baikonur: slujba tinuta de parintele Serghei, probabil un spectacol nemaivazut de astronautul american, singurul care a mai fost in spatiu, rusii fiind la prima lor misiune, Tarelkin isi permite o ultima ferchezuiala pamanteana la salonul de frizerie al Hotelului Cosmonautilor de la Baikonur, un martor a zeci de lansari – un mecanic al locomotivei ce tracteaza uriasa racheta afara din hangar