Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan

În panteonul marilor ierarhi, teologi si sfinţi ai bisericii creştine un loc aparte îl au Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur.

An de an, la 30 ianuarie, întreaga Ortodoxie, dar nu numai, prăznuieşte în chip deosebit pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gură de Aur, care au strălucit ca nişte luceferi pe bolta cerească a Bisericii creştine. Şi pentru că ei s-au dovedit <<mari dascăli şi ierarhi>>, facultăţile de teologie i-au ales ca patroni şi ocrotitori, ca viata creştina şi luminatori în înţelegerea credinţei creştine.

În viaţa lor, în cultura şi ştiinţa lor, dar mai ales în credinţa lor, teologii de pretutindeni, profesori şi studenţi, caută mereu resurse de trăire a vieţii creştine autentice şi a credinţei celei adevărate.

Dacă despre Sf. Apostol Pavel s-a spus, şi pe drept cuvânt, că este fereastra prin care păgânii L-au cunoscut pe Hristos şi s-au convertit la creştinism, despre Sfinţii Trei Ierarhi putem spune că sunt ca trei ferestre prin care creştinătatea a privit spre Hristos şi a primit lumina de la El.

Cu cât ne apropiem de ei, cu atât îi cunoaştem mai bine, cu cât le cercetam viaţa şi opera, cu atât mai mult ne dăm seama de valoarea lor şi de folosul pe care îl putem avea dacă îi luam ca model de înţelegere şi trăire a vieţii creştine.

Pentru a ne da seama de valoarea lor proprie şi a tuturor laolaltă, pentru ca fiecare dintre ei are ceva specific, dar au şi lucruri comune care îi fac nedespărţiţi, ei trebuie analizaţi împreună..

Astfel, Sf. Grigorie Teologul este simbolul ştiinţei teologice, Sf. Vasile Cel Mare este simbolul energiei şi al acţiunii puse în slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gura de Aur simbol al râvnei apostolice prin cuvânt şi faptă, pentru îndreptarea vieţii credincioşilor, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. Mai concis spus, unul ar reprezenta mintea care gândeşte altul gura care propovăduieşte şi al treilea mâna care lucrează, deşi fiecare a avut şi minte şi gura şi mana care lucrau într-o desăvârşita armonie şi unitate.                            Fiecare dintre ei erau deopotrivă neîntrecuţi pastori sufleteşti, mari dascăli ai lumii creştine, propovăduitori şi apărători ai dreptei credinţe.

Opera lor este vastă, iar activitatea lor a cuprins toate domeniile şi aspectele vieţii: social, cultural, pastoral-misionar, dar au strălucit prin contribuţia lor în formarea învăţăturii celei adevărate şi păstrarea ei în faţa celor ce o atacau din toate părţile.

Mai întâi să facem o trecere în revistă a perioadei în care au trăit, a modului în care s-au pregătit, a ceea ce i-a unit, şi nu în ultimul rând a motivului pentru care Biserica îi prăznuieşte pe toţi la aceeaşi dată, dup ce mai înainte, în cuprinsul aceleiaşi luni, i-a prăznuit pe fiecare separat.

Au trăit în secolul IV al erei creştine, secol numit pe drept cuvânt “secolul de aur al creştinismului”. „De aur” pentru că în acest secol au trăit cele mai mari personalităţi ale Bisericii, dar şi pentru că în acest secol s-a formulat, pentru totdeauna, de către Biserica, prin primele două sinoade ecumenice, dogma fundamentală a creştinismului, Sfânta Treime, precum şi alte învăţături care derivă din aceasta, ca elesiologia, cosmologia etc. Este adevărat că nici unul dintre ei nu a participat la Sinodul I ecumenic, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Tatăl şi Dumnezeu- Fiul, iar la al II-lea Sinod, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Sfântul Duh, a participat numai Sf. Grigore de Nazianz, pentru că Sf. Vasile cel Mare trecuse deja la Domnul, iar Sf. Ioan Gura de Aur era încă tânăr pe atunci. Cu toate acestea, au avut o contribuţie hotărâtoare, atât la formarea învăţăturii celei adevărate, cât şi în păstrarea şi răspândirea ei.

Sf. Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în oraşul Cezareea Capadociei, din părinţi creştini, care i-au dat o creştere aleasă şi o educaţie pe măsură. După studii strălucite de filozofie la Cezareea, Constantinopol şi Atena, s-a retras în părţile Pontului, unde a înfiinţat o mânăstire şi a stat acolo în rugăciune şi în meditaţie până când a fost hirotonit mai întâi preot şi apoi episcop al Cezareei, păstorind în această calitate până la moarte. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, când nu împlinise nici 50 de ani, plâns de întreaga sa turma şi numit încă de atunci „cel Mare”.

A rămas în istoria Bisericii ca primul ierarh care, cu averea moştenită de la părinţi, a înfiinţat primele instituţii de asistenţă socială, numite după numele său “vasiliade”, şi anume: azile, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor căzute, şcoli tehnice etc., toate cu scopul de alinare a suferinţelor şi ajutorul celor săraci.

Sf. Grigore de Nazianz (309-390), a văzut lumina zilei în satul Nazianz din Capadocia. În casa părintească a primit o educaţie aleasă de la mama sa, Nona. A făcut studii la Cezareea Capadociei, Alexandria şi Atena, unde a fost coleg cu Sf. Vasile cel Mare şi Iulian Apostatul, viitorul împărat.

Întors de la studii, a fost botezat de tatăl său, după care s-a retras la o mănăstire din Pont întemeiată de prietenul său Vasile cel Mare, unde s-a îndeletnicit cu studiul şi asceza. A fost hirotonit fără voia lui de către Vasile cel Mare ca episcop de Sasima, dar acolo nu s-a dus niciodată. Datorita ereziei ariene care tulbura întreaga Biserica s-a dus

la Constantinopol, unde intr-o bisericuţă numită Anastasia, adică înviere, şi-a ţinut predicile sale prin care a reuşit să zguduie din temelii arianismul.

În anul 380, împăratul Teodosie cel Mare şi poporul l-au ales patriarh al Constantinopolului, iar în anul următor i s-a încredinţat prezidarea lucrărilor sinodului al II-lea ecumenic. Datorită tulburărilor şi intrigilor unor episcopi care-l acuzau că a umblat după scaunul patriarhal, pe care l-ar fi ocupat în mod necanonic, Sf. Grigore, mâhnit, s-a retras din scaunul patriarhal şi s-a dus în Capadocia, unde a trăit câte zile i-au mai fost rânduite, în singuratatea-i atât de plăcută.

Sf. Ioan Gură de Aur (354-407) s-a născut în Antiohia. A primit o educaţie aleasă de la mama sa, Antusa, rămasă văduvă la 20 de ani în urma morţii tatălui său Secundus, care fusese un mare dregător militar. A învăţat filosofia şi retorica de la cel mai mare retor al timpului, Libaniu, care spera să-l lase în locul său.

După terminarea studiilor a profesat avocatura, dar pentru o perioada foarte scurtă, pentru ca nefiind potrivită spiritului său a părăsit-o. S-a botezat şi a început să se îndeletnicească cu studiul Sfintei Scripturi, mai întâi în casa părintească, apoi într-o mănăstire.

A fost hirotonit diacon şi apoi preot în Atiohia, unde a păstorit 12 ani. În anul 397 a fost înălţat fără voia sa pe scaunul de patriarh al Constantinopolului, unde s-a remarcat printr-o viaţă pilduitoare, dar mai ales prin aprige cuvântări prin care biciuia viciile în special celor de la curtea împărătească, şi chiar pe împărăteasa Eudoxia, care era o femeie cu moravuri uşoare. Datorită acestui lucru împărăteasa a pus la cale îndepărtarea sa din scaun de două ori. A doua oară a fost trimis în exil în Armenia, dar pe drum, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la anul 407. Rămăşitele sale au fost aduse după 31 de ani cu mare cinste la Constantinopol.

Înzestraţi cu calităţi alese, instruiţi la cele mai înalte scoli ale timpului, favoriţi la o glorie uşoară şi ursiţi parcă din leagăn la celebritate cei trei sfinţi au renunţat foarte uşor la toate acestea şi au primit jugul lui Hristos cel plin de greutăţi şi suferinţe, dar cu conştiinţa împăcată că şi-au ales calea cea bună.

Nici unul dintre ei nu râvnea la onorurile unor mari scaune episcopale, nici unul nu aspira la favoruri imperiale, nici unul nu avea interese personale şi ambiţii de măsurat cu ale altora. Fiecare dintre ei se simţea mult mai bine în fericita şi plăcuta linişte căutată, potrivită meditaţiei, rugăciunii şi studiului, a unei chilii de mănăstire, în Pont, în Capadocia, în Isauria, langa Antiohia, sau oriunde, pentru ei, ca asceţi, de o mie de ori mai potrivită şi mai binefăcătoare decât strălucitele scaune de frunte ale Bisericii veacului, râvnite de alţii.

Contrar voinţei lor, însa, au ajuns episcopi pe scaune de frunte, dar asta pentru că se distinseseră întâi în slujba preoţească. Activitatea lor preoţească a fost atât de bogată şi de rodnică, încât putea să ilustreze şi să echivaleze ea singură cu o carieră episcopală. Când rangul şi puterea lor de episcopi a înălţat şi a întins câmpul şi roadele lucrului lor, ei au făcut ca marile lor calităţi sufleteşti şi cu îndoit zel şi devotament pentru credincioşi, adevărate minuni pastorale, care umplu scurta şi frământata lor slujire de ierarhi.

În viaţa şi opera lor, Sf. Trei Ierarhi au multe puncte comune şi cu alţi mari Părinţi şi scriitori ai Bisericii. Totuşi Sf. Trei Ierarhi au câteva însuşiri caracteristice prin care ei se completează, formând o unitate care-i recomandă întotdeauna împreună. De altfel, tâlcul mai adânc al arătării divine pe care a avut-o în anul 1081 mitropolitul Ioan al Evhaitelor, în urma căreia s-a generalizat sărbătorirea împreuna a Sf. Trei Ierarhi la 30 ianuarie, nu este numai acela de a se pune capăt disputelor în legătură cu întâietatea pe care ar fi meritat-o unul sau altul dintre cei Trei Sfinţi Ierarhi, ci mai ales rezultatul unui proces îndelungat de aprofundare a operei lor, prin care Biserica a ajuns la conştiinţa că Sfinţii Trei Ierarhi se completează în mod armonios, fiecare dintre ei definindu-se abia prin raportarea sa la ceilalţi doi.

Astfel, dacă Sf. Ioan Gură de Aur a predicat pe înţelesul tuturor adevărata credinţă, dacă Sf. Grigore Teologul a sintetizat dogma şi a făcut înţeleasă Revelaţia lui Dumnezeu, adevăruri de credinţă care depăşesc cugetarea şi copleşesc mintea, Sf. Vasile cel Mare cercetează şi explică etapele creaţiei, făcând cunoscută opera şi bunătatea lui Dumnezeu în om. Apoi, după cum am afirmat mai sus, în timpul vieţii lor s-a formulat dogma Sfintei Treimi, la care toţi cei trei ierarhi au contribuit în egală măsură atât pentru explicarea şi înţelegerea ei de către credincioşi, cât mai ales prin lupta pe care au dus-o cu cei care doreau cu tot dinadinsul să impună o credinţă străină Revelaţiei dumnezeieşti şi Tradiţiei apostolice. “În lupta cu marile erezii ale vremii lor, cu arianismul, cu sabelianismul, cu pnevmatomahii (adică cu cei care luptau împotriva Duhului Sfânt), cei trei părinţi de seama ai teologiei creştine au reuşit să depăşească caracterul substanţial al gândirii eleniste, fie că era vorba de aristotelism, fie de poatonism, pe care le cunoşteau ca nimeni alţi, şi au făurit pentru prima dată în istoria culturii umane conceptul de persoană, pe care l-au aşezat la temelia învăţăturii lor despre Sfânta Treime”.

De fapt, învăţătura despre Sfânta Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat cu înverşunare toate ereziile primelor secole creştine, ai căror corifei, hrăniţi la şcolile filosofice ale timpului şi încrezuţi într-o logică liniară, simplistă, nu recunoşteau decât unitatea lui Dumnezeu, nevăzând cum s-ar împăca ea cu Trinitatea Persoanelor, sau cu viaţa interpersonală. În acest context găsim marea strădanie a Sf. Vasile cel Mare care dorea să evidenţieze cu ajutorul gândirii învăţătura revelată, că Dumnezeu este Unul şi în acelaşi timp întreit în persoane; că nici unitatea nu este contrară vieţii tripersonale, şi nici treimea Persoanelor nu e contrară unităţii lui.

Dar cea dintâi scriere a Sf. Vasile cel Mare, de apărare a Treimii, este “Contra lui Eunomie”, în 3 cărţi. În primele două cărţi ale acestei lucrări, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Fiului născut din Tatăl. Eunomie, ucenic ale lui Aetiu Antiohianul, a dorit să dea, urmând magistrului său, o nouă viaţă arianismului, pe bază stricată, argumentată logic. Acesta, făcând filosofie abstractă şi nu teologie spunea: “Dumnezeu fiind nenăscut… nu poate naşte, ca să transmită Celui născut firea Sa”. Prin aceasta concepţie, Eunomie, erijat în filosof, voia sa destrame Treimea, adică pe Dumnezeu Cel personal, dat fiind ca un Dumnezeu personal nu poate fi monopersonal.

De aceea, Sf. Vasile cel Mare, folosind expresiile revelate sau biblice de Tată şi Fiu, arată implicit ca naşterea si nenaşterea nu sunt însuşiri ale fiinţei, deci nu indică două fiinţe deosebite, ci sunt atribuite ale Persoanelor dumnezeieşti şi deci naşterea şi nenaşterea deosebindu-le ca persoane, arată în acelaşi timp comunicarea aceleiaşi fiinţe de la una la alta.

În cartea a treia “Contra lui Eunomie”, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Duhului, împotriva lui Eunomie, care plecând de la faptul ca Duhul Sfânt e numit al treilea, deducea că e al treilea şi ca fiinţă, fiind o fiinţă inferioară chiar Fiului. De aceea, Sf. Vasile zice: “Precum Fiul e pus, după rând, al doilea după Tată, pentru că e din Acela…, dar nu al doilea după fire, pentru că dumnezeirea este Una…, aşa şi Duhul Sfânt, deşi e după Fiu în ceea ce priveşte ordinea… nu e de o fire străină”.

Dumnezeirea Duhului Sfânt o dovedeşte Sfântul Vasile din faptul că în Sfânta Scriptura e prezent totdeauna ca subiect ce îndumnezeieşte, ce întăreşte în virtute, dar nu ca cel ce e îndumnezeit, desăvârşit, întărit în virtute de altul superior. “Căci creatura are sfinţirea ca răsplată a înaintării în a bineplăcea lui Dumnezeu, dar folosindu-se prin fire de libertate se poate să se aplece spre ambele părţi, spre alegerea binelui sau răului. Dar Duhul Sfânt este izvorul sfinţeniei. El e numit şi Bun şi Domn, ca şi Tatăl şi Fiul. Din toate acestea e vădit că comunitatea de numiri arată nu o înstrăinare după fire, ci o unitate cu Tatăl şi cu Fiul.

Totuşi, în această carte, Sf. Vasile nu se ocupa cu modul special al provenirii Duhului Sfânt din Tatăl, deci cu proprietatea caracteristică a Duhului, tocmai pentru că nici Eunomie nu abordase această temă în scrierea lui, dar Sfântul Părinte a consacrat Duhului Sfânt o lucrare specială, Despre Sfântul Duh, către Amfilohie, completată cu alte opere ale sale şi anume: Omilia XXIV, Contra sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor; Omilia despre Sf. Duh; două omilii intitulate Despre credinţă; Împotriva celor ce ne acuza că noi am spune că sunt trei Dumnezei; precum şi unele epistole etc.

Pnevmatomahii acuzau pe Sf. Vasile, ca si pe ceilalţi ortodocşi, că introduce o învăţătură nouă, recunoscând dumnezeirea Sfântului Duh. Mai mult, ei îl acuzau că introduce o formulă nouă în doxologie: Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, alături de formula întrebuinţată în Biserica, dar preferata si de eretici: Mărirea Tatălui prin Fiul, în Sf. Duh. Pentru a înlătura aceste învinuiri, Sf. Vasile cel Mare s-a sprijinit pe Sf. Scriptura, care constituia izvorul principal în argumentarea ideilor sale, dar şi pe Sf. Tradiţie, pe care o socotea de aceeaşi valoare ca şi pe Sf. Scriptura: “Să nu desparţi pe Sf. Duh de Tatăl şi de Fiul; te opreşte Tradiţia. Domnul aşa a învăţat, apostolii au predicat, părinţii au păstrat, martirii au întărit”.

Un alt izvor pentru apărarea credinţei ortodoxe de inovaţiile ereticilor îl găseşte Sf. Vasile în lauda adusă Sfintei Treimi, nedespărţită de credinţa şi de taina Botezului, adică în viata sacramentală a Bisericii şi în trăirea ortodoxă a dogmei păstrata cu sfinţenie de Biserică. În acest context, el mărturiseşte într-o scrisoare adresată lui Eustatie de Sevasta în anul 375, făcând o ultimă încercare de a-l readuce în sânul Bisericii: ”Cu un lucru îndrăznesc să mă laud în Domnul, acela ca niciodată nu am avut idei greşite şi nu am gândit sau am învăţat în alt chip cu privire la Dumnezeu. Conceptul despre Dumnezeu pe care l-am primit din copilărie de la fericita mea mama şi de la bunica Macrina, pe acesta l-am păzit şi l-am făcut să crească în mine, căci n-am trecut de la o învăţătură la alta atunci când raţiunea s-a împlinit, ci am desăvârşit principiile care mi-au fost transmise de aceasta. După cum se creşte din mic devine mai mare şi totuşi rămâne identic, neschimbându-şi genul, ci pe măsura ce creşte se desăvârşeşte, tot aşa socotesc ca la mine aceeaşi învăţătură prin progres a crescut .

În ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, Sf. Vasile cel Mare respinge principiile fundamentale ale arienilor şi ale pnevmatomahilor, care pretindeau că Dumnezeu poate fi cunoscut după fiinţa Sa. “Cât despre noi, scria el episcopului Amfilohie de Iconiu, noi spunem că învăţăm să cunoaştem pe Dumnezeul nostru din lucrările Sale dar nu pretindem că ne apropiem de fiinţa Sa Însăşi. Într-adevăr, energiile Lui coboară către noi, dar fiinţa Lui rămâne inaccesibilă .

De asemenea, Sfântul Părinte respinge învăţătura ereticilor ca Duhul ar fi o creatură pentru motivul că Duhul e Sfânt, nume ce identifică pe Sfântul Duh ca persoană în Sfânta Treime, având aceleaşi însuşiri pe care le are Tatăl şi Fiul, deci şi sfinţenia: “Sfântul Duh este izvorul sfinţeniei. şi după cum Tatăl este Sfânt din fire, şi Fiul este Sfânt din fire, tot aşa şi însuşi Duhul adevărului este Sfânt din fire, pentru că S-a învrednicit de numirea proprie şi particulară de Sfânt”.

Aducând argumente din Sf. Scriptură, Sf. Vasile arată că lucrările Sfântului Duh sunt comune cu ale Tatălui şi ale Fiului. Astfel, Sf. Duh a fost prezent la facerea lumii, desăvârşeşte zidirea, este prezent cu puterea Sa, este Duhul înfierii, învăţă toate pe cei ce au crezut în Domnul, împarte harul cum voieşte, a grăit prin prooroci, scrutează adâncurile lui Dumnezeu, este dătător de viaţă, iar botezul se face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceste lucrări aparţin Dumnezeirii, nu creaturii, căci “este cu neputinţă să fie aceeaşi fire şi Cel ce sfinţeşte, şi cei ce sunt sfinţiţi, şi Cel ce învaţă si cei ce sunt învăţaţi, Cel ce Se descoperă şi cei ce au nevoie de revelaţie… Deci cum trebuie să-L numim? Duhul Sfânt şi Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, trimis de Tatăl, Duhul de viata făcător, Duhul învierii, cunoscând toate cele ale lui Dumnezeu. Astfel va fi păstrata unitate în Treime, mărturisind un singur Tata, un singur Fiu şi un singur Duh”.

Insistând asupra faptului că Sf. Duh nu poate fi aşezat în rândul creaturilor, pentru că întreaga activitate îl situează alături de Tatăl şi de Fiul, Sf. Vasile ajunge la concluzia că Sf. Duh este Dumnezeu. Demonstraţia lui sistematica asupra Dumnezeirii Sfântului Duh este cuprinsă în opera sa dogmatică “Despre Sfântul Duh”. Prin acest tratat, ca şi prin întreaga sa învăţătură, Sf. Vasile a contribuit din belşug la triumful ortodoxiei asupra ereticilor, cu prilejul celui de al doilea Sinod ecumenic, când s-a formulat pentru totdeauna dogma despre Sf. Duh.

Mergând pe aceeaşi linie, şi dovedind aceleaşi preocupări, Sf. Grigorie de Nazianz se înscrie şi el în lupta celor care atacau învăţătura trinitară, apărând stăruitor deofiintimea Fiului cu Tatăl. Astfel, în anul 379, el vine la Constantinopol la solicitarea unui grup de credincioşi şi din biserica Anastasis a rostit contra ereticilor anomieni, arieni şi extremişti şi contra pnevmatomahilor cele cinci cuvântări teologice adevărate capodopere ale elocinţei creştine din sec. IV, a căror profunzime de gândire teologică, de frumuseţe oratorică şi simţire creştină au rămas neegalate şi sunt admirate de întreaga creştinătate până astăzi. Vorbind despre dumnezeirea Celor Trei Persoane şi de raportul dintre ele, Sf. Grigore a precizat învăţătura creştină într-o sinteza rămasă până acum clasică: Dumnezeu este Dumnezeirea unică după fiinţă şi întreită după însuşiri sau ipostaze. Dumnezeirea se desparte în chip nedespărţit în trei Persoane, iar Persoanele se unesc, rămânând deosebite într-o singură fiinţă. Astfel, Fiul este persoană dumnezeiască, identică după fiinţă cu Sfântul Duh. Sf. Grigore a fixat terminologia treimică şi a precizat deosebirile dintre teologie şi iconomie, fiinţă şi ipostas, Întrupare si Inomenire, naştere şi Întrupare. De altfel, se pare că Sfântul Părinte are şi o contribuţie importantă în formularea ultimelor cinci articole ale Simbolului de credinţă, articole care au fost formulate de Sinodul al II-lea ecumenic, pe care, de fapt, l-a şi prezidat pentru o perioadă de timp.

În ceea ce priveşte pe Sf. Ioan Gura de Aur, predicatorul rămas fără egal în întreaga istorie a creştinismului, nu a făcut din temele dogmatice subiecte speciale, nici pentru Omilii, nici pentru celelalte lucrări ale sale, deşi aproape că nu este latură a învăţăturii de credinţă pe care acest mare dascăl al creştinătăţii să nu o fi atins. A luptat şi el împotriva ereticilor şi în special a anomeilor, o ramură extremă a arienilor, care prin argumente sofisticate susţineau că îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, şi pe baza unor raţionamente false ajungeau la concluzia că Fiul nu este de o fiinţa cu Tatăl.

În Antiohia, unde Sf. Ioan şi-a început activitatea misionară, se găseau mulţi aderenţi ai acestei erezii. Dată fiind mulţimea lor, Sfântul Părinte ar fi voit să înceapă lupta împotriva lor încă de la primele sale predici. Dar, văzând pe mulţi din ei că vin să asculte predicile lui, a socotit că poate să-i câştige şi fără să mai recurgă la o evidenţiere directă a erorii lor. După o vreme, însă, chiar ascultătorii,  dintre anomei,  ai predicilor sale, l-au rugat să arate ce crede el despre învăţăturile lor. Astfel şi-a început Sf. Ioan Gură de Aur predicile sale împotriva anomeilor, arătând în primele cinci din ele punctul de vedere al Bisericii în problema cunoaşterii fiinţei divine, iar în următoarele şapte demonstrând deofiintimea Fiului cu Tatăl.

Aşadar, toţi cei Trei Sfinţi Ierarhi, fiecare în felul lui şi sub forme diferite, au adus o contribuiţe substanţială la explicarea şi formularea dogmei fundamentale a creştinismului – Sfânta Treime.

Arătând că sunt de aceeaşi fiinţa, marii noştri dascăli şi luminători au pus în evidenţa circuitul vieţii divine dintre Persoanele treimii, care poartă numele de perihoreza şi care îşi găseşte temei în cuvintele Mântuitorului din noaptea lacrimilor de sânge: “Precum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” .

Datorită culturii lor filosofice pe care o stăpâneau ca nimeni alţii, n-au adaptat teologia la filosofie, ci au adaptat filosofia la Revelaţia divină şi au transformat învăţătura creştină despre Sfânta Treime din teorie în viaţă şi din speculaţie în doxologie. Ca o mărturie în acest sens stă cuvântul Sfântului Grigore de Nazianz: ”Din ziua în care am renunţat la cele lumeşti, ca să-mi consacru sufletul contemplării cereşti, prea luminoase, când înţelepciunea supremă m-a îndepărtat de cele trecătoare, din acea zi ochii mei au fost orbiţi de lumina Treimii a cărei strălucire depăşeşte tot ce poate concepe mintea omului, iar de pe înălţimea tronului slavei Sale, Treimea revarsă peste toţi şi peste toate razele Sale de lumină negrăită comună celor Trei. Acesta este izvorul a toate câte există aici jos, separate prin timp de cele de sus. Din ziua aceea am murit faţă de lume şi lumea a murit faţă de mine şi aştept să fiu acolo unde este Treimea mea în toată strălucirea splendorii Sale”.

Iată care sunt roadele înţelegerii credinţei celei adevărate în Dumnezeu unic în fiinţă dar întreit în Persoane – împărtăşirea de iubirea lui Dumnezeu mai presus de fire şi intrarea în comuniunea Persoanelor dumnezeieşti.

În acest context, Sfânta Treime nu mai rămâne închisă în transcendentă, ci coboară dinamic în întâmpinarea omului credincios pentru a-l înălţa la asemănarea cu Dumnezeu în Hristos. De la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, Dumnezeu coboară către om şi Biserică, pentru ca omul în Duhul Sfânt, prin Fiul la Tatăl să devină părtaş comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sf. Vasile cel Mare vorbesc de Duhul Sfânt care se coboară peste preot, peste daruri şi peste tot poporul, dar şi de credincioşii care se înalţă către Dumnezeu grăind: “Am văzut lumina cea adevărată, am văzut Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne”. „Ori, această înălţare a omului către Dumnezeu şi atragerea lui în comuniunea trinitara datorită coborârii lui Dumnezeu către om, produce în adâncul fiinţei umane credincioase, prin jertfa lui Hristos şi strălucirea luminii mai presus de fire, umanizarea omului, deschiderea lui faţa de Dumnezeu şi de semeni”.

După concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, omul este cea mai aleasă făptură. El este creat după chipul lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lui a venit în lume Însusi Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Conştienţi de valoarea omului şi de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, Sfinţii Trei Ierarhi au pus în slujba omului tot ce au avut mai bun: ştiinţa lor, viaţa şi întreaga activitate.

Unind o cultura vastă, enciclopedică, cu o adâncă evlavie şi îmbinând viaţa contemplativă cu cea mai activă cu putinţa în duh de muncă necurmată, de jertfelnice până la moarte, ei stau de veghe şi azi ca modele vii, nepieritoare, închinate Bisericii şi omului, cu durerile şi bucuriile lui, cu căderile şi înălţările lui, şi Evangheliei lui Hristos cel răstignit dar înviat şi înălţat în slavă.

Prin cuvântul, prin scrisul şi pilda vieţii lor, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul şi Sf. Ioan Gură de Aur sunt modelele de slujire şi dăruire pentru binele oamenilor. În acest context, să luăm aminte la Sf. Ioan Gură de Aur, care vedea în fiecare om pe Hristos întrupat.

De aceea, studiul vieţii şi activităţii Sfinţilor Trei Ierarhi ne ajută să înţelegem mai bine îndatoririle pe care le avem, de slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Ne ajută în strădania noastră de păstrare a credinţei celei adevărate, prin respectarea adevărului revelat.

Marele lor merit este că îndreptând cugetarea teologică către Dumnezeu cel transcendent, nevăzut, necuprins, neajuns, L-au vestit şi arătat pe Dumnezeu Cel imanent: prieten, frate, aproapele şi Mântuitorul nostru în Iisus Hristos, şi prin aceasta au aşezat teologia în slujba vieţii şi preoţia în slujirea oamenilor.

Rugaciune pentru binefacerile primite de la Dumnezeu

     Suntem obisnuiti sa Ii cerem mereu lui Dumnezeu diferite lucruri mai mult sau mai putin materiale, insa ajungem de multe ori sa ne pervertim fiinta launtrica prin cereri obsedante prin esenta lor. Dar daca tot ne rugam lui Dumnezeu e bine sa ne rugam pur si simplu din suflet si nu a cauta mereu si mereu rasplata. Sa ne gandim la cat de putin ne raportam noi la Dumnezeu, avand in vedere ca El ne-a facut pe noi. Paternitatea aceasta este fiintiala si reprezinta obarsia sufletului nostru. Sa mai meditam putin la cum ar fi daca Dumnezeu, prin pronia Lui, s-ar gandi si ne-ar ajuta pe noi, de atatea ori cand si noi ne gandim la El. Pare absurd, nu?! Insa logica isi pierde uneori valenta atunci cand aceasta ne depaseste. Cu siguranta Dumnezeu nu de gandurile noastre are nevoie, insa prin rugaciunea catre El, noi ne semerim si ne schimbam putin cate putin pe calea mantuirii noastre.
     Sa punem ACUM si AZI inceput nou vietii noastre si sa ne obisnuim sa ne rugam si multumindu-I LUI:

             Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toata milostivirea si indurarea, Care ai nemasurata mila, nespusa si neajunsa iubire de oameni, cazand acum catre a Ta slava, cu frica si cu cutremur, aduc Tie multumire pentru binefacerile de care m-ai invrednicit pe mine, nevrednicul robul Tau. Te slavesc, Te laud si Te cant ca pe un Domn, Stapan si facator de bine. Si iarasi cazand inaintea Ta, iti multumesc si cu smerenie ma rog nemasuratei si negraitei Tale milostiviri, ca si de acum inainte sa-mi daruiesti faceri de bine, ca sa sporesc in dragostea de Tine si de aproapele meu. Izbaveste-ma de tot raul si necazul. Daruieste-mi liniste. Si ma invredniceste ca in toate zilele vietii mele totdeauna multumire sa-Ti aduc si sa graiesc si sa cant cele preabune Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ignatie Teoforul

Trec mereu zilele una dupa alta si cu ele trecem si noi. Fiecare zi este o treapta sau un inel din lantul vietii noastre, cu fiecare zi ne apropiem de un capat, de sfarsitul acestei vieti pamantesti si, fara indoiala, ne apropiem de acel ocean al vietii care este viata de dincolo de mormant. Oricat ar trai cineva de mult, totusi, intr-o buna zi, inchide ochii acestia pamantesti si deschide alti ochi si adeseori si multi vom fi uimiti ce vedem dincolo de mormant, mai ales daca nu ne-am deprins in viata aceasta pamanteasca sa privim si dincolo. Intr-adevar, vom fi uimiti vazand ce e dincolo.

Si mergand asa prin viata, iata ne intalnim in calendar cu un mare sfant al Bisericii, Sfantul Ignatie Teoforul. Acest nume de Ignat e legat de un obicei tare urat, se taie porcii la Ignat. Nici o legatura intre acest obicei si marele martir, Sfantul Ignatie. A fost un sfant lumina, un sfant dragoste, un sfant martir cum putini au fost de-a lungul vietii crestine in lume, acest sfant care era ca o flacara arzand de dorul de a marturisi pe Iisus Hristos (…) Sfantul Ignatie Teoforul face parte din grupa de sfinti ucenici ai apostolilor, care sunt urmasii lor. De pilda, acest sfant Ignatie a fost sfintit arhiereu in Antiohia, unde a fost Sfantul apostol Petru. Si traditia si Sfintii Parinti dupa aceea spun ca Sfantul Petru l-a sfintit arhiereu in Antiohia. Antiohia cea mare era capitala Siriei si capitala Orientului. Mai este o Antiohia a Turciei de astazi, a Iconiei, un oras mai mic. Aceasta insa era un oras capitala, cu scoli multe, civilizatie multa, cultura multa, arta multa, un oras vestit din antichitatea pagana si crestina.

Sfantul Ignatie are acest supra-nume de Teoforul. “Teofor” are doua intelesuri: pe de-o parte “purtat de Dumnezeu”, iar pe de alta parte “purtator de Dumnezeu”. Daca ati fost atenti la Evanghelia citita in seara aceasta cand Iisus - ca sa potoleasca niste discutii intre apostolii care vroiau sa stie cine o sa fie mai mare in imparatia lui Dumnezeu, gandind ca Iisus o sa fie un mare cezar si o sa scape de pagani si de romani; se certau intre ei cine o sa stea de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului - si Iisus raspunde, le spune la toti un exemplu care i-a uimit pe toti: “Cine vrea sa fie mai mare, sa fie sluga tuturor”. Acesta e miezul invataturii crestine. Iisus spune acest cuvant si la spalarea picioarelor-apostolilor, in Joia Mare… spala picioarele ca sa dea exemplu de mare smerenie, mare umilinta. “Eu sunt invatatorul”, spune Iisus, “iata, ce face invatatorul, sa faceti si voi, asa cum fac Eu, daca vreti sa fiti cu adevarat mari”. Marirea se dobandeste prin marea smerenie si aceasta o da ca lectie Iisus Hristos in toata invatatura Sa si expres in invatatura din seara aceasta, din Evanghelia Sfantului Marcu, in care Iisus ia un copil in brate si le spune: “Daca nu veti fi ca acest copil, nevinovat ca el, umil ca el, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu”. Si aceasta insemneaza “purtat de Dumnezeu”: l-a luat Iisus din bratele mamei, sau de alaturi de mama sa, in brate, l-a purtat Iisus care era Dumnezeu; deci “purtat de Dumnezeu”, “Teofor”. Si mai este un alt inteles al “Teoforului”, adica purtator de Dumnezeu”: el insusi, Ignatie, purta pe Dumnezeu in inima lui. Crestinii au explicat acest inteles al doilea al Sfantului Ignatie Teoforul amintind ca in circul din Roma, in nisip, unde a fost taiat, sfasiat de lei, a ramas inima nesfasiata si in ea, in inima Sfantului Ignatie era, cu litere de foc sau de aur, scris: Iisus Hristos. Adica purta pe Dumnezeu in inima lui. Sfantul Ignatie purta pe Dumnezeu in inima sa si era plin de dragostea de Dumnezeu. Daca era el copilul pe care l-a luat Iisus in brate, asta a fost pe la anul 30, in era noastei crestina, si pana in timpul lui Traian, cand sufera martiriul -Traian are razboiul dacic pe la anul 106; dupa aceea, la 111 sufera martiriul Sfantul Ignatie - insemneaza ca a avut saptezeci si sapte de ani Sfantul Ignatie.

Era mare conducator sufletesc in Antiohia, capitila aceasta a Orientului, cand incepuse din nou prigoana impotriva crestinilor, in timpul lui Traian care a cucerit Dacia si a adus elementul latin in sangele neamului nostru, altoindu-1 pe fondul dacic de la noi. Traian, dupa ce a cucerit Dacia, avea un razboi cu partii in Orient, plecand intr-o campanie de la aceasta Antiohie. Si acolo i s-a spus de Ignatie ca e un mare sef crestin care intoarce lumea de la zei la Dumnezeul lui. Si atunci Traian da un decret ca acest Ignatie sa fie arestat, sa fie dus la Roma si acolo sa fie executat. Insa nu oricum, ci dus in circ, circul din Roma, ca acolo sa aiba multa publicitate si sa vada romanii cum sunt pedepsiti sefii crestinilor. Si asa a fost arestat Sfantul Ignatie. Traian si-a continuat drumul sau spre Iran, unde erau partii, iar Sfantul Ignatie [a fost] arestat, inconjurat de zece ostasi romani pe care ii numeste leoparzi, [caci] erau foarte salbatici cu el.

[Pe] Sfantul Ignatie l-au arestat, l-au dus intre sulite si intre sabii pana la Roma. A mers si pe uscat si pe apa, adica pe marea Mediterana pana la Roma si… din cand in cand, trecand pe uscat, strabatand de pilda Macedonia catre tarmurile Italiei, pe marea Adriatica, trecand dincolo pe pamantul Italiei, tot timpul a fost asuprit de acesti paznici ai lui. Acesti ostasi, acesti leoparzi, oameni rai, s-au purtat foarte urat cu el. In drumul de la Antiohia pana la Roma, Sfantul Ignatie poposeste mai ales in doua locuri. Intai in Smirna, in orasul pe tarmul Marii Egee, si dupa aceea la Troa, Troada, vechea Troie a lui Ulise. Si din aceste orase scrie scrisori. Primeste delegatii… [de la] toate bisericile din Asia, sase biserici mari din Asia; primeste delegatii de la episcopii lor si le raspunde la fiecare [cu] cate o scrisoare. Si afland ca se duce la Roma, toara aceasta lume crestina care il iubea foarte mult, a aranjat ca la Roma sa se schimbe hotararea, sa nu fie ucis, sa nu fie sfasiat de fiare. Si a aflat Sfantul Ignatie si a scris o scrisoare catre romani, o scrisoare in care ii ruga pe crestinii din Roma, nu cumva sa mijloceasca ca el sa nu fie sfasiat de fiare, sa nu fie martirizat in circul din Roma. Aceasta scrisoare care este foarte frumoasa, de la inima lui arzatoare, scrie Renan - un autor francez, poate stiti, o Viata a lui Iisus a scris-o el - ca este cea mai aleasa bijuterie din literatura post-apostolica, adica pe la anul 100 dupa Hristos. Foarte frumoase cuvinte si foarte de la inima scrie acest sfant Ignatie catre crestinii din Roma. Am sa va citesc la sfarsitul acestei expuneri pasaje din aceste scrisori ale Sfantului Ignatie, mai ales catre romani.

Ajuns la Roma, Sfantul Ignatie este tinut o zi, poate doua, in arest, dupa aceea se organizeaza o mare sarbatoare in care el este adus in circul roman. Am niste date aici: razboiul dacic s-a terminat in anul 106, sarbatorile care au tinut o suta douazeci si trei de zile in cinstea cuceririi Daciei s-au desfasurat catre sfarsitul anului 107. La 18 decembrie au murit doi insotitori ai Sfantului Ignatie, Zosima si Lupus. La 20 decembrie 107 a fost martirizat Sfantul Ignatie, fiind sfasiat de doi lei in amfiteatrul din Roma. Zece mii de gladiatori au pierit pentru distractia poporului atunci, zece mii de gladiatori! Unsprezece mii de fiare salbatice au fost ucise in acest mare circ Marcellus din Roma. Fiarele au sfasiat trupul Sfantului Ignatie, iar oasele mici si oasele mari, tari si intregi, au fost stranse cu evlavie si duse ca un trofeu la Antiohia si ingropate in cimitirul din Dafini. Dafni era o poiana foarte frumoasa a Antiohiei mari, catre munte. Antiohia este pe malul unui fluviu care curge foarte repede in Marea Mediterana si sus, catre munte, era aceasta poiana unde se distrau toti antiohienii. Si acolo au fost duse oasele Sfantului Ignatie din circul din Roma, cu mare cinste si au fost prohodite si ingropate acolo. In timpul lui Teodosie al II-lea ele au fost mutate cu mare cinste intr-o biserica din Antiohia careia i s-a dat numele Sfantul Ignatie. Si acest locas era mai inainte un templu al zeitei Fortuna, devenind dupa aceea biserica. Acestea sunt datele istorice in legatura cu acest martir si transferul de sfinte moaste de la Roma, din Italia, in Antiohia Orientului.

Frati crestini, vechii romani indeosebi aveau o mare placere sa vada sangele curgand. Acesti gladiatori de care v-am amintit aici… era o mare bucurie moartea lor, sangele varsat era o mare distractie pentru ei. Se intampla ca pe arena nu mureau definitiv, erau muscati de o fiara si erau date alte alte trupuri omenesti sa fie sfasiate, nu mureau. Si atunci, ca sa elibereze terenul, nisipul de pe amfiteatru, luau acesti morti - erau oameni de serviciu; ii luau si ii aruncau intr-o regiune de langa arena, era o regiune a sulitelor infipte cu varfurile in sus. Era ca o padure de suliti, se chema in limba latina spoliarum. Erau aruncati asa incat cadeau in sulite pana ajungeau la baza lor. Si sulita patrundea unde se nimerea, incat pana jos bietii crestini mureau, pentru ca mai ales crestinii erau cei care erau sacrificati pe aceste arene romane. Sfantul Ignatie n-a fost aruncat acolo. S-au apropiat de el doi lei care l-au apucat unul de sus, de cap si altul de picioare, l-au rasturnat si l-au sfasiat incat au ramas numai oasele mari si putine din oasele mici din trupul lui sfant, pe nisipul arenei. Si inima lui, cum am amintit la inceput. Crestinii care priveau cu durere acest martiriu, dupa ce s-a potolit furia poporului, au cules oasele acestea ale Sfantului Ignatie, ce-a mai ramas din sangele lui care patase nisipul arenei si le-au transportat, cum v-am spus, in Antiohia, unde l-au ingropat cu cinste, in timpul lui Teodosie al II-lea, mai tarziu, pe la anul 400 si ceva. Asa sfarseste viata pamanteasca Sfantul Ignatie.

Si acum sa va citesc cateva pasaje scurte din Scrisoarea catre Romani a Sfantului, in care [vedem ca] dorea foarte mult sa nu fie impiedicat acest martiriu al lui, sa fie lasat, ca vrea sa moara pentru Hristos. Si iata, o sa auziti cuvintele lui:

“Scriu tuturor Bisericilor si le poruncesc tuturora, ca eu de bunavoie mor pentru Dumnezeu, daca voi nu ma impiedicati”… scria catre romani. “Va rog sa nu-mi aratati o bunavointa nepotrivita. Lasati-ma sa fiu mancare fiarelor, prin care pot dobandi pe Dumnezeu. Sunt grau al lui Dumnezeu si sunt macinat de dintii fiarelor, ca sa fiu gasit paine curata a lui Hristos”. Era inca in Smirna, era in Turcia de astazi, cand scria aceste lucruri, de atunci dorea sa fie macinat de dintii fiarelor, ca un grau al lui Iisus Hristos. “Mai degraba, lingusiti fiarele, ca ele sa-mi fie mormant si sa nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind, sa fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevarat ucenic al lui Iisus Hristos, cand nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceti rugaciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca sa fiu gasit, prin aceste unelte, jertfa lui Dumnezeu. Nu va poruncesc ca Petru si Pavel. Aceia erau apostoli; eu, un osandit; aceia, liberi; iar eu, pana acum, rob. Dar daca sufar, voi fi un dezrobit al lui Hristos si voi invia liber in El. Acum cand sunt inlantuit, invat sa nu mai doresc nimic”.

In continuare la alt capitol micut: “Din Siria pana la Roma” spune el, “ma lupt cu fiarele pe uscat si pe mare, noaptea si ziua, inlantuit de zece leoparzi, adica de o grupa de ostasi; acestia, chiar cand le faci bine, se fac mai rai. Cu nedreptatile lor, capat mai multa invatatura; dar nu cu aceasta m-am indreptatit “. As dori ca fiarele sa-mi fie pregatite si ma rog sa-mi fie indata gata. Am sa le lingusesc, ca sa ma manance iute, nu precum se tem unii si nu se ating de ele. Iar daca nu vor voi de buna voie, eu le voi sili. Iertati-ma! Eu stiu ce mi-i de folos. Acum incep sa fiu ucenic! Nici o faptura din cele vazute si din cele nevazute sa nu caute sa ma impiedice de-a dobandi pe Hristos! Sa vina peste mine foc si cruce, haite de fiare, taierea carnii, impartirea trupului, risipirea oaselor, strivirea madularelor, macinatul intregului trup, relele chinuri ale diavolului. Sa vina toate, numai sa dobandesc pe Hristos!”

Cata dragoste pentru Hristos! Si noi ne vaicarim cand da un guturai peste noi sau o boala, incepem sa ne intristam si sa ne tanguim si sa cartim mai ales, ca Dumnezeu e vinovat.

“La nimic nu-mi vor folosi desfatarile lumii, nici imparatiile veacului acestuia. “Mai bine-mi este sa mor” in Hristos Iisus, decat sa imparatesc marginile pamantului. Pe Acela Il caut, Care a murit pentru noi; pe Acela il vreau, Care a inviat pentru noi. Nasterea mea mi-i aproape. Iertati-ma, fratilor! Sa nu ma impiedicati sa traiesc, sa nu voiti sa mor! Nu-l dati lumii pe cel care voieste sa fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amagiti cu materia! Lasati-ma sa primesc lumina curata! Ajungand acolo, voi fi om! Ingaduiti-mi sa fiu urmator al patimilor Dumnezeului meu! Daca-L are cineva in el, sa se gandeasca ce vreau si sa aiba mila de mine, pentru ca stie cele care ma apasa.”

“Stapanitorul veacului acestuia” vrea sa ma rapeasca si sa strice gandurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de fata sa nu-l ajute! Mai bine fiti cu mine, adica cu Dumnezeu! Sa nu cautati sa vorbiti de Iisus Hristos, dar sa doriti lumea.” Cam asa facem noi. “Invidia sa nu se salasluiasca in voi. Nici daca v-as ruga, cand as fi langa voi,

sa nu ma ascultati, ci ascultati cele ce va scriu. Va scriu fiind viu si dorind sa mor. Dorinta mea a fost rastignita si nu este in mine foc, care sa iubeasca materia, ci “apa vie” care graieste in mine si-mi spune dinauntrul meu: “Vino la Tatal!”" Un glas launtric ii spune acest cuvant. “Nu ma bucur de hrana cea stricacioasa, nici de placerile vietii acesteia. Vreau painea lui Dumnezeu, care este trupul lui Iisus Hristos, Cel din samanta lui David, iar bautura vreau sangele Lui, care este dragoste nestricacioasa.” Si asa mai departe inca, sunt mai multe capitole in care isi marturisea acest dor de a muri pentru Iisus Hristos.

Si acum e Scrisoarea catre Efeseni, un paragraf scurt despre Nasterea Domnului din Sfanta Fecioara Maria: “Stapanitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, nasterea lui Hristos din ea si moartea Domnului. Trei taine rasunatoare, care s-au savarsit in tacerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a stralucit pe cer mai mult decat toate stelele; lumina ei era nespusa si noutatea ei minuna; toate celelalte stele, impreuna cu soarele si luna, hora faceau in jurul stelei, care covarsea cu lumina ei pe toate.” Si nu uitati ca aceste cuvinte sunt scrise cu vreo saptezeci de ani dupa venirea lui Iisus Hristos in lume. “Atunci orice magie s-a nimicit si orice legatura a rautatii a pierit; nestiinta s-a risipit; iar vechea imparatie a cazut, cand Dumnezeu s-a aratat in trup omenesc spre innoirea vietii vesnice. A luat inceput ceea ce fusese hotarat de Dumnezeu si prin aceasta toate se puneau in miscare, pentru ca se pregatea nimicirea mortii.”

Si inca un mic capitol din Scrisoarea catre Efeseni, cam cum trebuie sa fim noi: “Mai bine este sa taci si sa fii, decat sa vorbesti si sa nu fii. Bine este a invata, daca cel ce invata face. Unul este invatatorul, Cel care “a zis si s-au facut”; iar cele pe care le-a facut tacand, sunt vrednice de Tatal Lui. Cel ce are cu adevarat cuvantul lui Iisus, acela poate sa auda chiar tacerea Lui, ca sa fie desavarsit, pentru ca sa faca prin cele ce spune si sa se cunoasca prin cele ce tace. Nimic nu-i ascuns Domnului, ci chiar cele ascunse ale noastre sunt aproape de El. Pe toate, dar, sa le facem ca si cum Domnul ar locui in noi, ca sa fim temple ale Lui; ca El este in noi, Dumnezeul nostru, precum si este si Se va arata inaintea fetei noastre, daca Il iubim cu dreptate.”

Frati crestini, ne aflam catre sfarsitul postului in cinstea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest post este randuit in amintirea postului pe care l-a facut profetul Moise cand a urcat pe Muntele Sinai si a primii Tablele Legii, cele zece porunci. In cinstea apropierii de Dumnezeu, asa cum spune Scriptura, a stat fata catre fata si a ascultat de glasul lui Dumnezeu si a scris cele zece porunci care sunt date omenirii intregi pentru paza lor, prin care ne indreptam viata noastra, ca sa ne apropiem de Dumnezeu cu gand curat si cu cinste sufleteasca. Primele patru porunci, stiti ca sunt datorii catre Dumnezeu, iar ultimele sase, datorii catre noi in fata lui Dumnezeu. In cinstea postului pe care l-a tinut Moise cu ocazia primirii acestor zece porunci, praznuim si noi crestineste postul acesta dinaintea Nasterii Mantuitorului Hristos. Moise a primit Tablele Legii, poruncile scrise pe piatra. Noi (…) ne pregatim sa primim Cuvantul intrupat, Cuvantul lui Dumnezeu, Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat prin Sfanta Fecioara Maria. Si, fara indoiala, praznuind din an in an sarbatoarea Nasterii Domnului, Il rugam pe Iisus pruncul sa coboare si in noi, in fiecare inima, sa simtim prezenta si mireasma Lui dumnezeiasca.

Cand a venit plinirea vremii si s-a intrupat Cuvantul lui Dumnezeu in lume, frati crestini, in lumea pagana era un mare haos. Indeosebi dezmatul, viata morala era foarte scazuta. Omenirea murea prin propriile sale pacate. Noi acum, inainte de Nasterea Domnului, ne pregatim crestineste, postim rugandu-ne, pomenindu-ne mortii nostri, cautand sa fim in raporturi bune cu cei din jurul nostru… cu familia noastra, pentru ca asa ne invata Dumnezeul intrupat. Si asa e si bine. Daca omenirea ar urma aceste porunci dumnezeiesti, n-ar mai fi razboaie in lume. Lumea intreaga ar fi o mare familie in care oamenii s-ar intelege unii pe altii si s-ar intrajutora. Ar fi ca o adevarata familie toata omenirea pe glob. Dar oamenii, unii au pe deasupra, altii putin mai inlauntru porunca lui Dumnezeu si isi schimba oarecum viata; insa… majoritatea oamenilor au ramas tot oameni pamantesti, cu inimi de piatra, cum spune undeva Scriptura. Adica nesimtitori la aceasta adiere a Duhului Sfant, aceasta lucrare a lui Dumnezeu asupra noastra.

Predica la Duminica a XVII-a dupa Rusalii

 Despre credinta cea mare si statornica   
 O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti (Matei 15, 28)

Iubiti credinciosi,

Credinta cea mare si staruitoare a femeii cananeence a fost aratata si laudata nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascal al Bisericii lui Hristos, ci de Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, stiutorul inimilor omenesti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El lauda in fata poporului credinta cea mare a femeii cananeence. O, intelepciune fara de margini a Mintuitorului! O, adincul indurarilor Lui! Vine o femeie pagina, necajita si straina tocmai din Fenicia Siriei - dupa cum arata dumnezeiescul evanghelist Marcu - si il roaga pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii sa alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu stia cine este Hristos. Auzise si ea de la alti credinciosi iudei, ca Iisus Hristos este din neamul lui David, imparatul si proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le facea in poporul lui Israel si credea cu toata taria inimii sale ca va face Hristos mila si cu dinsa. Aceasta femeie straina de poporul ales, vazind multimea ce urma pe Mintuitorul, nu indrazneste sa se apropie prea mult de El, ci de departe striga: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se chinuieste de diavol! (Matei 15, 22).

Trei ginduri mari stapineau mintea si inima ei. Intii, credinta tare catre Dumnezeu; al doilea, nadejdea ei fara de indoiala ca Domnul o va asculta si-i va implini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinta fiicei sale. Pe toate aceste trei ginduri le-a scos la lumina din inima sa, cind a zis: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerind mila de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rau se chinuieste de diavolul! Adica: "Doamne, daca miluiesti pe fiica mea, pe mine ma miluiesti. Aceasta este durerea inimii mele si pentru aceasta strig catre Tine, sa faci mila cu fiica mea si sa izgonesti duhul cel rau din ea, care o chinuieste cumplit".

Auzind si ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fara indoiala, ca si pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toata strigarea ei din inima, Mintuitorul nu i-a raspuns un cuvint (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui mila de ea si de fiica ei? Oare n-a venit El sa caute si sa mintuiasca pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tacea la strigarea indureratei mame si nu raspundea nici un cuvint? Iata de ce tacea: ca sa scoata la lumina un lucru mare, care era in sufletul acelei femei necajite si straine, adica credinta ei statornica si mare in Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mintuitorului, auzind strigarea ei, li s-a facut mila de ea si L-au rugat pe Domnul, zicind: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra...

Dar Mintuitorul, ca si cind n-ar fi bagat de seama nici strigarea ei si nici rugamintile sfintilor Sai ucenici, raspunde negativ, zicind: Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mintuitorului, biata mama indurerata, nu se deznadajduieste de mila Lui, ci vine si se inchina cu si mai mare smerenie inaintea Mintuitorului, zicind: Doamne, ajuta-ma! (Matei 15, 25). Adica: "Doamne, nu ma lasa, ca singura mea nadejde numai spre mila si puterea Ta fara de margini mi-am pus si cred ca vei face mila si cu mine, cea straina si nevrednica de indurarea Ta. Caci numai Tu stii cu adevarat durerile inimii mele!"

Dar si dupa aceasta staruinta din inima, biata femeie este respinsa de Mintuitorul care zice: "Nu este bine a lua piinea fiilor si a o arunca la ciini" (Matei 15, 26). Prin ciini intelegem aici pe pagini, pentru viata lor necurata si pentru inchinarea lor la idoli, iar pe iudei ii numeste fiii lui Avraam. Piinea inseamna facerile de bine facute de Mintuitorul. Dar ce face indurerata mama, auzind ca este socotita in rindul ciinilor? Oare se supara? Oare huleste? Oare se deznadajduieste de mila si de ajutorul ce-l asteapta de la Preabunul nostru Mintuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereste foarte in inima sa si se socoteste cu adevarat in rindul ciinilor, avind in continuare nadejdea unui ciine catre stapinul sau, ca pina la urma ii va arunca si ei o faramitura de piine, adica nu o va lasa nemiluita cu totul. Apoi, in marea smerenie a inimii sale, indrazneste a zice catre Mintuitorul: Da, Doamne (adica sint ciine), dar si ciinii maninca din farimiturile care cad de la masa stapinilor lor (Matei 15, 27).

Vedeti, fratilor, credinta cea tare si fara indoiala a acestei necajite mame? Vedeti smerenia inimii ei? Este alungata ca un ciine, dar nu se deznadajduieste de cererea ei si crede cu mare tarie, ca pina la urma va capata o farimitura din piinea indurarilor lui Dumnezeu si Stapinului ei. Vedeti ca smerenia si credinta acestei femei pagine este mai mare decit a multor crestini din zilele noastre. Care dintre credinciosii nostri se mai roaga lui Dumnezeu cu credinta, cu smerenia si cu staruinta acestei femei cananeence? Nu se supara, vazindu-se asemanata cu ciinele, si asteapta sa fie miluita, macar ca un ciine. Iar Preamilostivul nostru Mintuitor, vazind smerenia si credinta ei cea mare si statornica, ca un Atotstiutor al inimilor, vazind inima ei de mama indurerata pentru suferinta fiicei sale, vazind ca acest suflet necajit nu si-a pierdut credinta si nadejdea in mila Lui, ii raspunde: O, femeie, mare este credinta ta! Faca-se tie precum voiesti! Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

Ati auzit de minunile credintei celei tari si statornice ale femeii cananeence? Ati vazut ca mila si indurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tamaduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinta mamei sale, iar credinta ei cea statornica si staruitoare a laudat-o, zicind: O, femeie, mare este credinta ta!

Sa ne punem o intrebare: prin ce mijloace a ajuns aceasta femeie la o credinta atit de mare si statornica? Cum a ajuns ea sa cunoasca pe Mintuitorul, deoarece nici o revelatie nu a avut, nici Sfinta Scriptura nu o citise spre a fi invatat credinta cea dreapta in Dumnezeu? Femeia cananeeanca a primit credinta in Dumnezeu prin auz. Ca desi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfinta Scriptura nu o cunostea, dar auzind ea de la multi oameni despre minunile cele preaslavite ale Domnului, a crezut cu tarie in inima ei ca acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru indreptarea si mintuirea oamenilor si ca va face mila si cu fiica sa cea chinuita de duhul cel rau.

Apostolul Pavel ne-a invatat, zicind: Credinta vine prin auz, iar auzul din cuvintul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).

Iata cit de mare adevar arata aceste cuvinte ale Sfintului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeanca si a crezut cu tarie in inima sa, si prin credinta ei cea mare si statornica a dobindit cele ce dorea; adica vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mintuitorul a tacut la strigarea ei cea dintii, si apoi inca de doua ori a fost respinsa, la cererea sa, ca sa se vada prea luminat credinta ei cea mare si statornica.

Alta pricina pentru care Iisus Hristos nu a tamaduit indata pe fiica cananeencei, a fost si aceasta ca sa arate evreilor cita credinta staruitoare are o femeie pagina si cita impietrire si necredinta aveau carturarii, arhiereii si fariseii, care nu numai ca nu credeau in El, dar cautau in tot chipul sa-L piarda (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiti credinciosi,

Multi dintre sfintii si alesii lui Dumnezeu au aratat marea si statornica credinta in El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfintii prooroci, dumnezeiestii Apostoli si toti mucenicii care L-au marturisit si si-au pus sufletul pentru El. Unii dintre acestia au fost calauziti direct de Dumnezeu, iar cei mai multi de Sfinta Scriptura, care i-a condus la cunoasterea si credinta in Dumnezeu, caci prin citirea Sfintei Scripturi se naste credinta in Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 s.a.)

Iata in Evanghelia de astazi o femeie pacatoasa, straina de neamul lui Israel, de credinta cea adevarata si de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atita tarie in Mintuitorul si in puterea minunilor Lui, incit este vrednica de lauda si de mila Preabunului Dumnezeu. Mintuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotstiutor, a aratat mai inainte ca multi din pagini vor ajunge la cunostinta de Dumnezeu si la credinta cea dreapta in El, zicind: Si vor veni de la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi si vor sedea la masa intru Imparatia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).

Care a fost pricina ca aceasta femeie cananeeanca a alergat cu atita sirguinta in urma Domnului si a cerut cu atita staruinta ajutorul si mila Lui in nevoia ei? Negresit ca era o mama necajita si indurerata cu inima, din cauza suferintei celei mari a fiicei sale care era rau chinuita de diavol. Oricine isi poate inchipui cita durere si mihnire avea biata mama, cind vedea pe fiica sa de atitea ori cazind jos, racnind, lovindu-se cu capul de pamint, scrisnind din dinti si tremurind cu tot trupul cind duhul cel rau o chinuia. Numai acela isi poate da seama de acest lucru, care a vazut pe viu pe un om indracit, cind il apuca duhul cel rau si il munceste.

Orice om cu suflet bun si o inima miloasa, compatimeste pe asemenea oameni care, prin ingaduinta lui Dumnezeu, sau din cauza pacatelor parintilor sint stapiniti de diavoli, cu atit mai mult o mama buna, cind vede in asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru ca nimic in lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevarate. Pentru a va da seama de acest lucru, in cele ce urmeaza vom arata din nou citeva infatisari ale credintei acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta buna principala care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stapinite de diavolul din Evanghelia de astazi? A fost credinta cea tare si puternica a mamei sale. Credinta ei in Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastra, ca a multor crestini de azi. Credinta ei statornica, vie, neindoielnica in Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Inca nici n-a fost nevoie s-o aduca inaintea Domnului. Prin credinta mamei i-a vindecat Mintuitorul fiica de la distanta, in clipa cind a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti (Matei 15, 28).

Credinta tare nu este legata de loc si de timp. Ea vindeca, iarta, izbaveste de primejdii, inviaza din morti, indiferent de loc, de virsta si de distanta. Noi ne rugam in biserica pentru credinciosi si ei primesc ajutor, sanatate si cele de folos, acasa, pe cale, la locul lor de munca. Sa ne intarim prin credinta din exemplul acestei mame din Evanghelie. Sa alungam indoiala in credinta, nepasarea, nesimtirea si impietrirea inimii noastre si necredinta care bintuie peste lume, ca de nu vom avea credinta dreapta, statornica si puternica in Hristos ca aceasta femeie, nu ne vom putea mintui.

Credinta vine din auz, spune Sfintul Apostol Pavel, adica auzirea cuvintului lui Dumnezeu. Numai ca cei care seamana cuvintul vietii si invata poruncile Sfintei Evanghelii trebuie sa fie preoti ortodocsi si sa aiba viata crestina exemplara. Credinta se intareste mai ales prin sfinta rugaciune, prin post si milostenie, prin spovedanie regulata si prin Sfinta Impartasanie.

Femeia cananeeanca avea si credinta tare, dar si rugaciune staruitoare, caci mereu striga in urma lui Hristos: "Doamne, ajuta-mi si vindeca pe fiica mea!" Nu se descuraja, desi Domnul o trecea cu vederea; nu slabea in credinta, nici nu cirtea ca este asemanata cu ciinii, nici nu inceta a se ruga si a striga in urma Lui: "Doamne, ajuta-mi! Doamne, miluieste pe fiica mea, ca rau este chinuita de diavolul!" Asa si noi sa ne rugam lui Dumnezeu: "Doamne, miluieste sufletul meu, ca este chinuit de diavolul mindriei, de duhul desfrinarii, de patima miniei, a lacomiei si a trindaviei! Doamne, scapa-ne de robia patimilor, de slabirea credintei, de indoiala gindurilor, de duhul necuratiei, de neinfrinarea limbii si de toate cursele vrajmasului diavol!"

Iubiti credinciosi,

Mare este puterea credintei in lume! Mare a fost credinta Maicii Domnului, a Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Mucenici si a Cuviosilor Parinti! Mare a fost credinta parintilor, a mamelor care ne-au nascut si a inaintasilor nostri. Ei uneau credinta cu rugaciunea, cu postul, cu milostenia si smerenia. Acestea erau virtutile Sfintilor si ale parintilor nostri. Acestea erau si virtutile femeii din Evanghelia de astazi. Acestea trebuie sa fie cununa de margaritare care se cere sa impodobeasca pe crestinii nostri, inima noastra, casele noastre, copiii si viata noastra.

Credinta si rugaciunea cu lacrimi au facut cele mai mari minuni in Biserica lui Hristos si in viata crestinilor. Prin acestea se savirseste jertfa Sfintei Liturghii si cele sapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc si astazi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaste si la multe icoane din tara noastra. Prin acestea dobindim iertare de pacate si mintuire.

De aceea aveti datoria sa mergeti regulat la slujbele Bisericii, sa duceti in familie viata cit mai curata si sa va cresteti copiii in frica de Dumnezeu. Copiii lasati de capul lor, nedusi la biserica, nespovediti regulat si nehraniti cu rugaciunea si cuvintul lui Dumnezeu, ajung rai, betivi, desfrinati, necredinciosi si chiar ucigasi de oameni. Caci daca se departeaza de Dumnezeu, de biserica, de parinti, de rugaciune si de cele sfinte, patimile ii robesc si diavolii ii arunca in necredinta, in deznadejde si in osinda iadului.

Sa aveti grija de copii ca de lumina ochilor! Invatati-i, educati-i, mingiiati-i, duceti-i la biserica, hraniti-i cu Trupul lui Hristos si cu cuvintele Sfintei Evanghelii, caci vom da greu raspuns pentru ei. Sa cerem de la Iisus Hristos credinta femeii cananeence si izgonirea patimilor din inimile noastre. Sa invatam a ne ruga cu rugaciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: "Doamne ajuta-ne sa ne mintuim si sa Te slavim in vecii vecilor!" Amin.    Parintele Ilie Cleopa

Calea spre inima omului

Calea spre inima omului reprezinta cheia bunei-intelegeri si a comuniunii, atat in familie, cat si in orice intalnire sociala. Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune, drept pentru care, orice am face, nu vom putea anula tinderea spre comuniune, atat de adanc sadita in fiinta noastra.

Pentru ca am fost creati spre a trai in comuniune, nu este usor sa ne simtim odihniti langa persoane care au inima inchisa comuniunii sau articulata pe cu totul alte valori decat noi. Lipsa de comuniune si de intelegere se vede atunci cand sotul se arata nemultumit de sotie, cand sotia se plange de sot, cand copiii se cearta intre ei, cand bunicii devin povara, cand vecinii intruchipeaza o piedica in calea fericirii noastre, cand colegii de serviciu ne incomodeaza etc.

Deci, atat in familie, cat si in orice comunitate sociala, ne dorim sa traim in unitate, evitand orice forma de conflict, exterior sau interior. Pentru a avea insa o unitate familiala sau sociala, este nevoia ca mai intai sa avem o unitate interioara, un mod de a gandi asemanator si o inima care sa vibreze pe aceleasi coordonate. De cele mai multe ori insa, oamenii sunt atat de diferiti incat numai cu mari chinuri pot ajunge la o unitate satisfacatoare. Astfel, cand fiecare isi doreste altceva, deseori in pofida dorintelor celuilalt, unitatea devine o utopie.

Slabiciunile noastre si ale celui de langa noi sunt tot atatea porti prin care diavolul ne poate strica buna asezare, iar cum impotriva diavolului nu avem nici o putere de unii singuri, ci numai impreuna cu Hristos, care a calcat moartea si a surpat puterea diavolului, se cade ca tot impreuna cu El sa pornim spre inima omului.

Calea spre inima omului

Pentru a ajunge la o unitate odihnitoare este nevoie de o nevointa zilnica, binestiind ca "lucrurile bune cu anevoie se dobandesc". Pentru ca aceasta lucrare sa rodeasca in viata noastra, la ea trebuie sa lucram atat noi, cat si Dumnezeu: noi trebuie sa cautam a creste neincetat in dragoste, iertare si smerenie, iar Dumnezeu trebuie sa adauga harul Sau cel tamaduitor.

Numai pasind pe calea care duce la inima omului se poate ajunge cu adevarat la cel de langa noi. Aceasta cale insa nu poate fi strabatuta atat prin inteligenta, discursuri persuasive si metode oferite de psihologie, cat prin impreuna-lucrarea harului lui Dumnezeu.

Cand noi punem rugaciunea, compatimirea si dragostea, iar Dumnezeu pune mila si harul Sau, gandurile noastre ajung cu usurinta la inima celui de langa noi. Nefacand astfel, nu este de mirare faptul ca, vorbind ore nenumarate cu cel de langa noi, ajungem la concluzia ca acela nu a inteles nimic si ca noi am obosit degeaba.

In fata patimilor si a ispitelor neincetate, parca din ce in ce mai mari, psihologia ar trebui sa isi recunoasca neputinta, recunoscand harului lui Dumnezeu dreptul de suveranitate in tamaduirea tuturor patimilor si in realizarea oricarei comuniuni durabile.

Cuvintele cele bune pot fi de folos numai unora, iar nu tuturor, drept pentru care, cea mai buna, sigura si eficienta cale spre inima omului este rugaciunea neincetata inaltata Domnului, cu durere. Astfel, cand nu poti vorbi celui de langa tine despre Dumnezeu, vorbeste lui Dumnezeu despre cel de langa tine; cand nu te asculta sotul sau sotia, copilul sau parintii, te asculta intotdeauna Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii.

Calea cea mai scurta spre inima celui de langa noi va ramane pentru totdeauna rugaciunea rostita cu durere, cu credinta si cu nadejde catre Bunul Dumnezeu, iar calea cea mai lunga va ramane cea a discursurilor mestesugit alcatuite, aglomerate de explicatii si lamuriri. Daca cea dintai cale rodeste intotdeauna, pasirea pe ea aratand smerenie si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu, care spune "fara Mine nu puteti face nimic", cea de-a doua cale rodeste destul de rar, iar si atunci numai pentru o scurta durata, ea fiind adesea un rod al mandriei si al increderii prea mari in puterea noastra de convingere.

Parintele Arsenie Boca obisnuia sa spuna oamenilor ca "cea mai lunga cale este cea care duce de la urechi, la inima." Astfel, atata timp cat noi nu avem puterea duhovniceasca de a vorbi inimii celui de langa, noi, decat sa vorbim urechilor lui, mai bine sa ii vorbim lui Dumnezeu, care poate vorbi direct inimii aceluia.

Luminarea mintii omului (metanoia - schimbarea mintii) este o lucrare a harului, iar harul vine abia dupa ce inima noastra se curateste prin pocainta si smerenie. Niciodata nu vom putea ajunge sa patrundem intelesurile cele tainice ale vietii fara ajutorul harului Duhului Sfant. Iar daca mintea noastra se lumineaza abia dupa ce lucreaza in noi harul lui Dumnezeu, se cade sa intelegem ca si in cei de langa noi tot atunci o sa apara intelegerea si patrunderea celor bune, cand in ei se va pogora harul lui Dumnezeu. Astfel, a ne ruga pentru cei de langa noi este cu mult mai roditor decat a le tine discursuri moralizatoare.

Cand mintile noastre vorbesc limbi diferite, comunicarea dintre inimi nu mai poate avea loc prin cuvinte, ci numai prin harul lui Dumnezeu. Cata vreme inca mai nadajduim in "puterea" noastra de a-l schimba pe cel de langa noi, nimic din cele dorite nu se va intampla, deoarece Dumnezeu incepe sa lucreze abia atunci cand ne marturisim neputinta si ne punem nadejdea numai in El. Astfel, calea "eu - Dumnezeu - aproapele" va fi intotdeauna mai scurta si mai roditoare decat calea "eu - aproapele".

Sfantul Arhidiacon Stefan

Iar Stefan, fiind plin de har si de putere, facea minuni si semne mari intru popor (Fapte 6, 8)
Iubiti credinciosi,
Astazi, Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare sarbatoreste pe Sfintul, Slavitul Apostol, Intiiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. Astazi, a treia zi dupa Nasterea Domnului, praznuim pe Apostolul Stefan, usa mucenicilor, sluga cea dreapta, preainteleapta si plina de dragoste si de credinta; pe urmatorul cel adevarat al Mintuitorului nostru Iisus Hristos, care mai inainte de altii si-a pus sufletul sau pentru dragostea lui Hristos si L-a marturisit cu mare si inflacarata credinta in fata iudeilor si mai-marilor lor. Sfintul Arhidiacon Stefan este cel dintii care a vazut cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56).

De aceea fericitul Augustin a zis ca "el este mai intii intre diaconi, dupa cum Petru intre Apostoli"; iar Lucian il numeste pe el arhidiacon.
Sfintul Apostol Stefan era iudeu de neam din semintia lui Avraam, precum singur spune in cuvintul sau de aparare in fata sinedriului (Fapte 7, 2). Numele sau de Stefan este de origine greaca si inseamna "coroana". Cind i s-au descoperit moastele scria pe mormintul sau "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat cel dintii dintre crestini cununa muceniciei. Sfintul Stefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca si Sfintul Apostol Ioan, foarte rivnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunostea bine Vechiul si Noul Testament si, fiind plin de Duhul Sfint, marturisea pe Hristos cu multa putere in fapta si in cuvint.

Multimea credinciosilor sporea din zi in zi, fiind adeverita prin practicarea tuturor faptelor bune. Toti se socoteau frati si aveau impreuna o inima si un suflet. Cei bogati isi vindeau averile, iar pretul il puneau la mijloc spre folosul de obste. Din aceste fonduri, o parte se cheltuia cu mesele-agape sau "mesele dragostei", alta parte se folosea pentru ajutorarea saracilor, a orfanilor si vaduvelor.
Se ridicasera insa citeva plingeri in privinta aceasta, dar indata s-au linistit, cunoscindu-li-se cauzele. Grecii murmurau impotriva evreilor, pe motiv ca vaduvele lor nu erau bagate in seama cind se impartea milostenia. Sfintii Apostoli, ca sa curme acest rau si aceasta neintelegere, adunara pe credinciosi si le facura cunoscut ca ei nu pot sa paraseasca slujba cuvintului si sa slujeasca la mese (Fapte 6, 2).

Deci, le-au zis: Fratilor, cautati sapte barbati dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfint si de intelepciune, pe care sa-i rinduim la aceasta slujba, iar noi vom starui in rugaciune si in slujirea cuvintului. Si a placut cuvintul acesta inaintea intregii multimi si au ales pe Stefan, plin de credinta si de Duh Sfint, si pe Filip, pe Prohor si pe Nicanor, pe Timon si pe Parmena si pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus inaintea Apostolilor si, rugindu-se, au pus miinile peste dinsii (Fapte 6, 3-6). Cuvintul "diacon" in limba greaca inseamna "slujitor", pentru ca ajutau pe episcopi si preoti la savirsirea celor sfinte si serveau la mesele- agape de obste. Unii cred ca diaconii acestia s-ar fi ales dintre greci, ca sa potoleasca mai bine nemultumirile lor. Dar dupa nume nu putem considera ca ei ar fi fost elini, pentru ca si evreii pe acea vreme isi puneau nume grecesti, care aveau aceeasi insemnatate si care erau mai usor de rostit.

Din timpurile cele mai vechi ale Bisericii diaconii ajutau pe preoti si episcopi la serviciul divin, predicau Evanghelia, imparteau piinea binecuvintata de episcopi sau preoti si imparteau Sfinta Impartasanie poporului; aceasta o dovedeste si Sfintul Ioan Gura de Aur care zice: "Dar si catre voi, diaconilor, care slujiti, de nevoie este si catre voi a vorbi, ca, cu multa osirdie, sa impartiti darurile acestea, ca nu mica munca apasa asupra voastra, daca, stiind pe cineva nevrednic, il veti ingadui sa se impartaseasca de masa aceasta; Singele Lui din miinile voastre se va cere. Macar voievod de ar fi, macar eparh, macar cel incununat cu coroana, daca se apropie cu nevrednicie, opreste-l ca mai mare stapinire ai decit acela" (Sf. Ioan Gura de Aur, Impartire de griu, Cuvintul 55, Pentru Sfintele si Preacuratele Taine, Buzau, p. 458-459).

Hirotonia celor sapte diaconi s-a facut deci prin alegerea lor de catre toti si apoi prin punerea miinilor Apostolilor pe capetele lor, prin care se coboara Duhul Sfint peste cei hirotoniti, in urma unei hotariri a adunarii tuturor Apostolilor. Aceasta adunare, in limba greaca, se numeste "Sinod". Traditia diaconilor in Biserica este din Legea Veche. Ei se numeau leviti si ajutau la slujbele ce se faceau in templu. Sfintul Apostol Pavel vorbeste ce misiune au diaconii in Biserica lui Hristos si le cere o viata morala exemplara, asemenea preotilor: Diaconii, zice el, sa fie de asemenea, cucernici, nu vorbind in doua feluri sau dati la vin mult, neagonisitori de cistig urit, pastrind taina credintei in cuget curat. Dar si acestia sa fie pusi mai intii la incercare si apoi, daca se dovedesc fara prihana, sa se diaconeasca. Femeile lor, de asemenea, sa fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpatate, credincioase intru toate. Diaconul sa fie barbat al unei femei, sa-si chiverniseasca bine casa sa si pe copiii sai (I Timotei 3, 8-12).

Desi titlul "diaconos" este dat oricarei forme de slujire, "diaconia" in Biserica arata o functie specifica, adica cea mai de jos treapta a ierarhiei, cum spune la Filipeni (1, 1), unde se vorbeste in mod clar de diacon si episcop. Sfintul Ignatie, ucenic al Apostolilor, porunceste credinciosilor sa respecte diaconia, intrucit diaconii sint slujitori ai lui Dumnezeu si servitori ai tainelor lui Iisus Hristos.
Acelasi sfint zice: "Se cuvine ca toti sa se poarte cuviincios, chiar si fata de diaconi, ca slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, caci serviciul lor nu sta numai in a imparti mincarea si bautura, ci a implini si serviciile sfinte in Biserica lui Dumnezeu. De aceea si diaconii trebuie a se feri ca de foc de tot felul de sminteli. Fiecare credincios in parte sa respecte pe diaconi, ca o porunca a lui Iisus Hristos; pe episcop ca pe infatisatorul Tatalui si pe preoti ca pe sfatul lui Dumnezeu si ca pe niste colegi ai Apostolilor".

Sfintul Ioan Gura de Aur zice ca marele Arhidiacon Stefan a fost ales cel dintii dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfint, el predica Sfinta Evanghelie cu mare zel si cu mare inflacarare si facea mari minuni in popor, caruia nu-i putea sta impotriva vrajmasii Crucii lui Hristos. De aceea cuvintul Domnului se raspindea din ce in ce mai mult si numarul ucenicilor crestini se adauga mereu in Ierusalim. Ba erau si multi din preoti care se supuneau credintei (Fapte 6, 7).

Dar sa auzim si alte laude mari si adevarate despre Arhidiaconul Stefan. Iata ce vorbeste despre viata lui Sfintul Asterie al Amasiei: "Stefan este cel care ne-a chemat astazi la aceasta praznuire... Nimenea inainte de Stefan nu si-a varsat singele pentru Evanghelie... dupa cum Cain, ucigasul de frate, a fost primul care a facut inceputul uciderii pe pamint, Stefan cel prea fericit a fost primul care a sfintit prin patimile sale evlavioase pamintul, cu propriul sau singe; barbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintii prin faptele sale cele de barbatie". Apoi, facind aluzie la sfintii si marii Apostoli, zice: "Sa nu te intristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii suparat, Ioane, numai daca compar pe barbat cu intelepciunea voastra, ca daca as voi sa-i atribui lui Stefan ceva mai mult, mai mult bucurati-va si fiti veseli, ca voi sinteti parinti neinvidiosi si va bucurati de vitejia fiilor vostri si simtiti placere cind sinteti biruiti de copiii vostri. Daca este ceva mare si frumos in Stefan, apoi aceasta se datoreste voua, dascalii si initiatorii lui".

Victoria atletilor este cinste pentru cei ce i-au invatat pe ei. Pentru aceasta, ingaduiti-mi sa va las putin la o parte, si voi vorbi cu incredere ceea ce imi ofera subiectul de azi, pentru apararea celui mai brav luptator al lui Hristos.
"Esti mai in virsta decit ceilalti ucenici, Sfinte Petre, si ai vestit inainte de toti pe Hristos. Pe cind tu, insa, propovaduiai cuvintul Evangheliei, pe cind mergeai din cetate in cetate si schimbai tara dupa tara, propovaduind, Stefan abia intra in stadiu, si, totusi, a rapit cununa luptelor si, mutindu-se la cer, a fost slavit. Pe cind tu inca erai pe pamint, pe Stefan - si acesta este lucrul mare - l-a strigat insusi Tatal si Fiul printr-o vedenie minunata" (Fapte 7, 53-56).

Apoi zice: "Cunoastem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Matei 4, 21). Esti evanghelist al lui Hristos, al doilea vinat dupa Petru. Cine oare n-ar admira credinta ta? Abia ai fost chemat si ai ascultat fara sa-ti mai pese de ceva. Ai parasit odata cu corabia si pe Zevedeu tatal tau si ai urmat pe Hristos, ca un adevarat ucenic. Marturisesc ca ai suferit cu draga inima pentru credinta. Irod tiranul te-a omorit cu sabia (Fapte 7, 1-2), dar dupa Stefan, multi ani mai tirziu. Si pentru ca sa nu mai vorbesc de fiecare in parte, Stefan a luat cununa muceniciei inaintea tuturor sfintilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a invins, imitind pe David, chiar daca l-a imitat in sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I Regi 17, 32-52); tot cu pietre si Stefan l-a biruit pe diavolul; cel dintii prin pietrele ce le-a aruncat, celalat prin pietrele cu care era lovit".

Iubiti credinciosi,
Sa ne intoarcem la viata Sfintului Stefan si la cuvintul nostru de la inceput: Pe cind marele Stefan propovaduia cuvintul Domnului cu mare indrazneala si era plin de har si de putere si facea minuni mari in popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor si a cirenenilor si a alexandrinilor si a celor din Cilicia si din Asia, certindu-se cu Stefan si nu puteau sa stea impotriva intelepciunii si a duhului cu care el vorbea (Fapte 6, 8-10).

Atunci au pus martori mincinosi ca sa spuna ca l-au auzit hulind impotriva lui Moise, a lui Dumnezeu si a Legii, zicind ca Iisus Nazarineanul va strica locul acesta si va schimba datinile pe care ni le-au lasat noua Moise. Si uitindu-se la dinsul toti cei ce sedeau in sinedriu au vazut fata lui ca o fata de inger (Fapte 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevarate sint acestea? Iar Sfintul Stefan s-a sculat in picioare si a tinut un puternic cuvint de aparare in fata tuturor, zicind: Barbati, frati si parinti, ascultati! Dumnezeul slavei s-a aratat parintelui nostru Avraam cind era in Mesopotamia, mai inainte de a locui el in Haran. Si a zis catre el: Iesi din pamintul tau si din rudenia ta si vino in pamintul pe care ti-l voi arata. Atunci iesind din pamintul haldeilor, a locuit in Haran, iar de acolo, dupa moartea tatalui sau, l-a stramutat in aceasta tara in care voi acum locuiti si nu i-a dat mostenire in ea nici un pas de pamint, ci i-a fagaduit ca i-o va da lui spre stapinire si urmasilor lui dupa el, neavind el copii (Fapte 7, 1-5).

Si aratind despre legamintul dintre Dumnezeu si Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, ratacirea evreilor in pustiul Sinai, Tablele Legii, inchinarea la idoli, intrarea in pamintul fagaduintei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David si Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urma a zis cu glas ca de inger: Voi cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfint; precum parintii vostri, asa si voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit parintii vostri si au ucis pe cei ce au vestit mai inainte sosirea Celui Drept, ai Carui vinzatori si ucigasi, v-ati facut voi acum? Voi, care ati primit Legea intru rinduieli de la ingeri si n-ati pazit-o!

Iar ei, auzind acestea, se framintau de minie si scrisneau din dinti impotriva lui. Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfint si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus Hristos stind de-a dreapta lui Dumnezeu si a zis: Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigind cu glas mare, si-au astupat urechile si au navalit asupra lui. Si scotindu-l afara din cetate il bateau cu pietre. Iar martorii si-au pus hainele la picioarele unui tinar, numit Saul. Si-l bateau cu pietre pe Stefan care se ruga si zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeste duhul meu! Si ingenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).

Asa s-a savirsit cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, marturisind pe Dumnezeu si rugindu-se pentru iertarea ucigasilor sai! Fericitul Augustin si unii dintre Sfintii Parinti atribuie convertirea Sfintului Apostol Pavel rugaciunilor Sfintului Apostol si Arhidiacon Stefan, considerind aceasta ca o dovada a marii indrazneli dinaintea lui Dumnezeu.
Dupa moartea lui, citiva credinciosi i-au ridicat trupul si l-au inmormintat cu mare evlavie la un loc tainuit plingind mult dupa el, cu toate ca martorii lui il priveau ca o biruinta a vietii asupra mortii, ca un triumf al crestinismului asupra necredinciosilor. Sfintele lui moaste s-au descoperit in chip minunat in secolul al V-lea de preotul Lucian, care a scris despre aceste mari descoperiri. El afirma ca Sfintul Stefan a fost ingropat la doua mile de Ierusalim, prin ingrijirea si cheltuiala lui Gamaliel.
In tara noastra Sfintul Apostol si Arhidiacon Stefan se bucura de o mare cinstire. In numele lui s-au ridicat mai multe biserici, iar in rindul credinciosilor sint numerosi cei care ii poarta numele.

Iubiti credinciosi,
Astazi, cind S-a nascut Hristos in pestera, Stefan Apostolul se duce la cer. Mintuitorul vine la oameni sa-i rascumpere din robia pacatului si sluga Lui se inalta cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruintei. Mintuitorul se face om pentru noi, iar Stefan indumnezeit, fiind plin de Duh si de putere, merge sa stea inaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereste in pintecele si in bratele Fecioarei Maria, iar Stefan se smereste sub loviturile de moarte ale iudeilor necredinciosi. Hristos se intrupeaza din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfintul Apostol Stefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.

Sa invatam de aici ca fara iubire crestina, fara smerenie adinca si fara jertfa martirica nu ne putem mintui. Intii Dumnezeu ne-a iubit pe noi pacatosii, ca apoi sa-L iubim si noi pe El. Intii El a venit la noi, ca apoi sa ne urce pe noi la El, in cer. El a rabdat intii moarte de cruce, ca apoi si noi sa indraznim a-L marturisi si a rabda toate pentru Dumnezeu, pentru dobindirea vietii vesnice. De la nastere pina la cruce viata lui Hristos pe pamint este singurul si adevaratul model de traire duhovniceasca si de jertfa divina pentru mintuirea lumii. Deci, daca El ne-a iubit intii, datori sintem si noi sa-L iubim din inima pe pamint. Daca El S-a smerit pentru noi si a rabdat moarte de ocara pentru iertarea si rascumpararea noastra, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinta si de rele patimiri pentru Hristos? Cine se poate mintui fara necazuri si jertfa? Caci una este calea mintuirii. Aceasta pe care ne-a aratat-o Hristos si pe care au mers sfintii Lui. Adica dragostea desavirsita, iertarea, smerenia, rabdarea, rugaciunea, milostenia si apoi jertfa cea mai de pe urma, cind plecam la Domnul sa luam plata ostenelilor dupa faptele noastre.

Sfintul Apostol Stefan, cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti. Sa traiesti pe pamint crestineste, sa marturisesti cu viata si cuvintele tale pe Hristos, sa rabzi greutatile si ispitele pamintesti cu tarie si nadejde, sa te rogi neincetat si sa fii lovit de moarte de catre fratii tai, iar tu sa-ti dai duhul zicind: Iarta-le lor, Doamne, pacatul acesta, ca nu stiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a facut Sfintul Arhidiacon Stefan? Cine mai iarta astazi pe fratele sau, care nu numai ca-i rapeste averea si cinstea, dar vrea sa-l si ucida? Ca daca noi ne certam si ne urim de moarte, numai pentru un cuvint, pentru o mica jignire sau un lucru pamintesc, care moare odata cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea sa ne ia si viata?

Intr-adevar, a slabit dragostea aceea sfinta, curata, deplina si dezinteresata dintre noi oamenii. Ne-am dezvatat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi si de a-i cere iertare noi mai intii, ca apoi sa ne ierte si el. Caci, cind iertam din inima si ne smerim noi mai intii in fata lui, atunci Duhul Sfint ii inmoaie inima ca sa se smereasca si el si sa ne ierte. Deci sa pasim intii noi spre fratele nostru, sa facem noi primul pas de iertare si indata se va smeri si el si ne va ierta.
Dupa Mintuitorul, Sfintul Apostol Stefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plina de credinta si ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe aceasta credinta curata in Hristos s-o pastram si noi, chiar cu pretul vietii. Pe aceasta dragoste sfinta si desavirsita s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi si pentru urmasii nostri.

Icoana Nasterii Mantuitorului

Icoana Nasterii Domnului este una din reprezentarile cel mai des intalnite, insa, a ramas necunoscuta in simbolismul ei. Desi ne-am inchinat in fata ei de multe ori, putini sunt cei care au observat ca Icoana Nasterii Domnului este impartita in trei registre. Primul registru simbolizeaza lumea cereasca, al doilea unirea dintre divin si uman, iar al treilea umanitatea.

In primul registru, sus, apare bolta cereasca. O singura raza rasare din ea, descoperindu-ne ca Dumnezeu este unul in fiinta. Raza se desface in trei, aratandu-ne ca in Dumnezeu sunt prezente trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, toate participand la mantuirea omului. Raza de lumina dumnezeiasca ajunge pana spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formeaza o stea.

In partea de sus, in dreapta compozitiei, in afara pesterii, un inger vesteste Nasterea Domnului unuia sau mai multor pastori. In partea opusa a compozitiei sunt mai multi ingeri, iar sub ei, trei magi, venind calare, aducand daruri. Magii nu au aceeasi varsta. Unul este tanar, altul matur si un altul batran, ceea ce ne descopera ca mesajul adus de Hristos se adreseaza intregii omenirii.

In al doilea registru este reprezentata Maica Domnului, stand pe o hlamida purpurie, culoarea imperiala bizantina, simbol al faptului ca este „Imparateasa ingerilor“. Mama isi priveste pruncul, iar prezenta sa arata ca Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real. Acest registru nu este pur uman, caci este reprezentat si pruncul. Pruncul Hristos nu este infasat in scutece, ci invelit in giulgiu si asezat intr-o racla din piatra, elemente care anticipeaza moartea Domnului de mai tarziu.

Amintim ca trecerea pe pamant a Logosului intrupat s-a petrecut intre doua pesteri: cea din Betleem (locul nasterii Sale) si cea din Ierusalim (locul inmormantarii Sale). Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu ramane in mormant, semn ca nu acesta este locul de odihna al firii omenesti.

Daca privim cu atentie icoana Nasterii Maicii Domnului, observam ca cele mai apropiate de prunc sunt animalele. Aceste doua animalele reprezinta profetia lui Isaia (1, 3): "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“.

In al treilea registru este prezent Iosif, mai mult indoielnic decat credincios celor descoperite. El asculta cuvintele unui batran, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos - personificarea diavolului. Acest batran ii vesteste lui Iosif ca o fecioara nu poate naste, ca acest lucru e contrar legilor firii. Invoca drept exemplu toiagul pe care il poarta: un toiag uscat, nu poate inmuguri. Sunt si icoane in care Fecioara Maria nu priveste spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i inlatura indoiala lui Iosif.

Tertulian, scriitor bisericesc, care a trait in a doua jumatate a secolului al II-lea si prima jumatate a secolului al III-lea, a spus ca dupa cum Adam a fost facut dintr-un pamant feciorelnic, tot asa Hristos trebuia sa Se nasca dintr-o mama fecioara. Si dupa cum Eva era fecioara cand a primit cuvantul mortii, tot astfel se cuvenea ca Maria sa fie fecioara spre a-L primi pe Cuvantul vietii.

In partea dreapta este redata scena imbaierii pruncului. Din marturiile episcopului Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, reiese ca langa pestera in care S-a nascut Hristos, exista o cuva de piatra, care potrivit traditiei ar fi cea in care a fost spalat Pruncul dupa nasterea Sa. Si in evangheliile apocrife ale lui Iacov si Matei, se vorbeste despre doua femei, Salomeea si Zelemi, chemate de Iosif pentru a o asista la nastere pe Sfanta Fecioara. Aceasta scena a spalarii Domnului a provocat multe controverse, uneori lipsind din reprezentarea Nasterii Domnului. Se credea ca redarea acestui episod, ne-ar face sa credem ca Hristos a fost un simplu om. Insa, daca intalnim aceasta scena, ea are rolul de a intari adevarul fundamental mantuirii: Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, ceea ce nu a fost asumat, nu poate fi mantuit. Asa ne putem explica de ce zugravii au ales sa reprezinte si aceasta scena.

Cert este ca scena imbaierii pruncului Hristos, nu se regaseste la Dionisie din Furna in "Explicarea artei bizantine“ sau in "Erminia picturii bizantine“, desi alti doi zugravi, Manuil Panselinos si Teofan Cretanul, admirati de Dionisie, includ scena in reprezentarile lor.

In Apus, apar mai multe inovatii in redarea Nasterii Domnului: Pruncul apare dezbracat si nu infasat in scutece, pestera a fost inlocuita cu o constructie facuta de om, Iosif apare langa Prunc, sunt introduse mai multe animale, incat Prucul Iisus abia mai poate fi vazut.

In concluzie, putem spune ca Icoana Nasterii Domnului este o teologie in imagine, caci ea reda prin culoare si face prezent ceea ce Evanghelia ne descopera prin cuvant.

Craciunul-Nasterea Mantuitorului

Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand - dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.

b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii ("Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !...").

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine "Lumina lumii" (Ioan IX, 5). Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: "Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez" (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila (vezi mai departe la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e) In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor. Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.