Părintele Cleopa Ilie mărturisea că "cea mai mare nebunie, păgânătate si rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace..." [40;325]. Această afirmatie poate părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a modului în care Biserica lui Hristos priveste teoria reîncarnării.
Stim că unul dintre elementele cele mai importante ale credintei crestine este lămurirea învătăturii despre viata de după moarte, despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Strâns legată de această învătătură este combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase conceptii păgâne care încearcă si reuseste să se strecoare astăzi în mintile credinciosilor.
Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credinciosi atât de usor cum este primită credinta în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este usor de înteles. Că Maica Domnului a rămas fecioară si după nastere cred toti crestinii ortodocsi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că asa învată Biserica. Putini dintre ei se întreabă ce implicatii directe are asupra vietii lor acceptarea acestui adevăr.
Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, siguranta cu care oamenii îsi recunosc conceptiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: desi o persoană care crede în reîncarnare se consideră crestină (si procentul unor astfel de persoane este foarte mare), după învătătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui Hristos si stă sub condamnarea anatemei.
Vom încerca să arătăm câteva dintre motivele pentru care Biserica osândeste cu vehementă teoria reîncarnării si pe cei care o acceptă. Nici în cazul acestei controverse argumentele aduse de către Biserică nu vor fi în măsură să îi convingă pe cei înselati să se lepede de rătăcire. Dar aceste argumente sunt suficiente pentru crestinul care crede în adevărul propovăduit de Hristos. Unul dintre semnalele de alarmă care arată înselarea specifică vremurilor pe care le trăim este tocmai faptul că, desi vor să ducă o viată curată si să meargă pe calea mântuirii, un număr mare de credinciosi s-au lăsat înselati de această credintă orientală. Dar credinciosii care cred în reîncarnare sunt rupti de Hristos. Sunt, fără să îsi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, desi putini dintre ei au acceptat rătăcirea constientizând gravitatea unei asemenea optiuni.
Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un crestin crede în reîncarnare sunt următoarele:
1. faptul că se îndoieste că Biserica detine adevărul de credintă si că învătătura Bisericii este în întregime fără greseală;
2. faptul că nu este constient de păcatul ereziei căreia i se face părtas;
3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la reîncarnare;
4. faptul că nu găseste o explicatie mai potrivită pentru suferintele unui număr foarte mare de oameni decât aceea că acestia suportă consecintele propriilor greseli din vietile anterioare;
5. faptul că o credintă conform căreia oamenii au sansa de a-si îndrepta greselile într-o viată viitoare i se pare mai potrivită cu învătătura Dumnezeului care îi iubeste pe oameni decât credinta într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeste pe oameni la chinuri vesnice.
Este evident că multi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt constienti că au o credintă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau nu consideră că îndoiala pe care o au fată de unele puncte din învătătura Bisericii are consecinte grave.
Nimeni nu poate nega că dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi mântuieste pe toti oamenii si un Dumnezeu care primeste în frumusetile raiului numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalti îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnică din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îsi reverse mila Sa iubitoare si asupra celor din iad?
La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însusi, în ceea ce priveste problema sufletului după moarte lucrurile îl depăsesc. Omul nu este Dumnezeu ca să stie cum este mai bine, si de aceea nu îi rămâne decât să primească lucrurile asa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toti oamenii, atunci ar fi făcut-o si iadul s-ar fi golit pe loc.
Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toti în rai, dar omul a ales păcatul. Si dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că nu putea fi altfel. Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în vesnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în asa fel încât să aibă libertatea de a alege păcatul si de a suporta consecintele sale, înseamnă că asa este mai bine (chiar dacă nu ne este dat nouă a întelege de ce este asa).
Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinta de a nu Îl asculta, că avem putinta de a ne îndepărta de El. Este greu de înteles pentru mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai putin aspru în încercarea de a-l convinge pe om să I se supună, de ce nu găseste mijloace pentru a-i mântui pe toti oamenii.
Dumnezeu, Cel care cunoaste toate tainele vietii omenesti, nu a vrut ca omul să îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în vesnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca si dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, si nici vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată.
Dacă sufletul nu vrea să se deschidă fată de Dumnezeu, el trebuie să îsi asume consecintele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum să mântuiască pe nimeni cu forta. Dar în acelasi timp El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă dragostei arătate de Dumnezeu. Si în functie de acest răspuns îi asteaptă fericirea sau osânda vesnică.
Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viată curată cât si a celor care au murit nepocăiti (conceptie denumită apocatastază), se află în contradictie cu învătătura Sfintei Scripturi.
Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totusi în secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtutii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că "până în secolul al XIX-lea aproape toti teologii crestini au sustinut realitatea chinului etern în iad... (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credintei crestine universale ca si doctrina despre Treime si Întrupare. Începând cu 1800, situatia s-a schimbat în întregime, si nici o învătătură traditională nu a fost abandonată pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă. Sustinătorii ei printre teologii de astăzi sunt mai putini ca niciodată înainte... Printre cei mai putin conservatori, salvarea universală, fie ca sperantă, fie ca dogmă, este acum atât de larg acceptată încât multi teologi o presupun fără să mai caute dovezi" [10;44].
Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: "Într-o seară am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult." [49;41]; (chiar dacă râsul patologic este specific charismaticilor, ironizarea învătăturii despre iad este prezentă în multe dintre grupările "crestine").
Observând în lumea occidentală o largă răspândire a conceptiei mântuirii colective (iadul nefiind considerat vesnic), putem vedea în ea o primă treaptă pentru acceptarea teoriei reîncarnării. Iată de ce gândirea new-age-istă se foloseste atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinta vesnică.
Biserica Ortodoxă nu a preferat si nu preferă nimic adevărului. Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învătătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: "Dacă cineva învată sau cugetă că pedeapsa demonilor si a oamenilor păcătosi nu va fi vesnică, ci va avea un sfârsit, si că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema" [61;162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: "Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor si în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie anatema" [61;162].
Conceptia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenta sufletelor. Biserica învată că sufletele omenesti nu au fost create de la începutul lumii sau că ar fi "scântei divine", părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Asa cred numai cei care confundă creatia cu Creatorul si sustin vechile idei panteiste.
Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeasi clipă în care apare si embrionul uman în care se va sălăslui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părintesti, nefiind posibilă existenta unui suflet care are libertatea de a se întrupa (si nici măcar de a exista) independent de părinti.
Atât în teoria reîncarnării cât si în cea a preexistentei sufletului se poate observa foarte usor o implicatie directă: dacă sufletul există independent de părinti, si de-a lungul mai multor vieti fiecare suflet a avut mai multe perechi de "părinti", unicitatea relatiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare fundamentul dragostei dintre părinti si copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă în societatea hindusă anumite traditii foarte puternice mentineau strânsă legătura dintre părinti si copii, chiar dacă acestia credeau în reîncarnare, în societatea contemporană, refractară fată de orice formă de traditionalism, credinta în reîncarnare generează puternice conflicte între generatii, tinerii căutând cu orice pret să îsi manifeste independenta fată de cei pe care nu îi mai recunosc drept părinti în adevăratul sens al cuvântului.
Bineînteles că nu implicatiile sociale ale acestei credinte orientale sunt cele mai grave, ci cele duhovnicesti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaste învătătura Bisericii despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Pentru că totusi foarte multi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi despre reîncarnare, si implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim putin asupra textelor de Dumnezeu inspirate.
"Vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vietii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii" (Ioan 5, 28-29).
"Iar dacă se propovăduieste că Hristos a înviat din morti, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a mortilor? Dacă nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică si credinta voastră. (...) Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Căci precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia." (I Cor. 15, 12-22).
"Dar va zice cineva: Cum înviază mortii? Si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu ce semeni nu dă viată, dacă nu va fi murit. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (...). Asa este si învierea mortilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune" (I Cor. 15, 36-42).
"Mortii Tăi vor trăi si trupurile lor vor învia" (Isaia 26, 19). "Eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar această piele a mea ce se destramă" (Iov 19, 25).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu