Rugaciunea ca adeverire

Despre rugaciune s-au spus multe lucruri frumoase, insa credem ca nu s-au zis chiar toate cate incap in acest cuvant...

Fiecare om este un unicat, altul nu mai este in lume la fel, deci si felul cum se roaga fiecare si cum simte fiecare este diferit si cu totul aparte de la om la om.

Bineinteles ca, in lucrarea rugaciunii sunt si anumite trairi comune, insa fiecare ajunge altfel, intr-un fel propriu la "dulceata rugaciunii".

Nu ajungem simultan la aceleasi stari de spiritualitate, nu avem cu totii aceleasi bucurii duhovnicesti, aceeasi vrednicie, nu aratam la fel, nu gandim la fel, nu semanam in felul de a vorbi, in felul de a ne purta, asadar, nici in felul de a ne ruga unii sau altii nu semanam, chiar si atunci cand rostim aceleasi rugaciuni si suntem prezenti la aceasi slujba.

Ne rugam diferit, pentru ca suntem diferiti si pentru ca fiecare a ajuns la un anumit nivel spiritual, mai aproape sau mai departe de Dumnezeu.

Unii se roaga in taina, altii cu voce tare, unii se roaga indelung, altii rostesc rugaciuni scurte si dese, unii se aduna la rugaciune, altii se risipesc, etc.

Este si o stiinta a rugaciunii, precum si o scoala a rugaciunii, la care predau nu neaparat cei mai invatati, nu aceia care au doar cunostinte despre rugaciune, care ar putea sa reproduca texte intregi din Sf. Parinti ce au vorbit despre rugaciune. Desigur pot vorbi si acestia despre acest subiect, insa sunt ca unii care vorbesc despre niste lucruri pe care le cunosc doar "pe dinafara, nu pe dinauntru".

Despre rugaciune pot si trebuie sa vorbeasca cei care se roaga, mai ales...

Asadar, fiecare ne rugam asa cum suntem: cel curat se roaga curat, unul mai patimas, se roaga mai patimas, altul mai bland, cu blandete, altul mai ager, cu agerime, altul se roaga cu mai multa smerenie, altul se roaga cu fatarnicie ca sa fie vazut, altul cu slava desarta, altul se roaga in taina, pe ascuns, altul cu dragoste mai multa, altul cu mai putina, dar cu mai multa credinta; fiecare se roaga dupa cum ii este sufletul si viata. De aceea, N. Iorga a zis: "Daca vrei sa cunosti un om cauta sa vezi cum iubeste" sau cum se roaga am putea adauga...

Felul de a fi a fiecaruia dintre noi isi pune amprenta personala si pe rugaciunile particulare pe care le facem fiecare in parte, la ceas de rugaciune.

Cu timpul, la cei desavarsiti, amprenta care se pune pe modul de a se ruga va fi a Duhului Sfant, nu a lor. La un moment dat, Harul este cel care face lucrarea rugaciunii ca o jertfa bine placuta Domnului.

Sf. Marcu Ascetul zice: "A ne ruga oricum sta in puterea fiecaruia, a ne ruga cum se cuvine sta in puterea rugaciunii si in darul Duhului Sfant". De aceea, dupa cum ne invata Parintii, mai intai ne rugam "cum putem", ca mai apoi sa ne rugam "cum trebuie"... Acest "cum trebuie" este de la Duhul Sfant, nu este o lucrare a sinelui nostru, a omului, ci a lui Dumnezeu.

Procesul acesta care este un urcus ce presupune cresterea noastra continua in unirea cu Dumnezeu este, de fapt, "procesul indumnezeirii, procesul asemanarii", dupa cum se exprima Parintele D. Staniloae. Cresterea de la chip la asemanare, lepadarea sinelui, a patimilor si umplerea cu Duh dumnezeiesc, se realizeaza datorita faptului ca "sufletul omenesc este inzestrat cu o potenta receptiva, inteleasa ca o capacitate de a se largi la infinit, nu in mod fizic, ci in mod spiritual" (Ascetica si Mistica).

Sfintii Parinti sustin de asemenea ca: "prin indumnezeire inceteaza lucrarile naturii omenesti, fiind inlocuite cu lucrarile dumnezeiesti, atributele, insusirile si lucrarile naturale fiind coplesite de slava dumnezeiasca, de darurile si lucrarile dumnezeiesti" (Sf. Maxim Marturisitorul - Filocalia II. Capete gnostice).

In toate lucrarile este ucenicie si toate se invata cu timpul, cu sfat si cu povatuire. La inceput citim despre rugaciune cum se face, intrebam pe duhovnicii nostri, primim canon de rugaciune de la ei si o pravila zilnica. Facem toate acestea cu indrumare din partea lor si cu ascultare, incredintati fiind ca, "ascultarea este mai mare ca rugaciunea si ca postul facute din voie proprie", cel putin la inceputul vietii noastre duhovnicesti.

Pe urma, dupa o vreme de rugaciune mai multa, vom ajunge sa sporim mai mult si in calitatea rugaciunilor, intrucat "si Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Romani 8,36).

Aceasta osteneala a noastra, ca orice alta osteneala omeneasca va fi rasplatita de Dumnezeu, caci El se bucura vazand cum tindem tot mai mult sa-L cuprindem in imbratisarile fierbinti ale rugilor noastre. El iese ca un Tata iubitor in intampinarea fiilor care il cauta si le intinde o mana de ajutor...

In felul acesta, omul credincios nu doar se foloseste de rugaciune din cand in cand, ci devine rugaciune. In sensul acesta, P. Evdokimov zice: "Nu este suficient sa ai rugaciunea. Trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc, sa devina cantec de lauda, ofranda si rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti" (Taina iubirii).

Rugaciunea este iubire adevarata, a celor ce vin la intalnire ca doi indragostiti si care se deschid unul spre altul: Dumnezeu si omul; rugaciunea este, deci, trairea omului in jurul lui Dumnezeu si a lui Dumnezeu in jurul omului.

Am abordat aceasta tema, intrucat observam cu toti si mai ales noi, slujitorii altarelor, ca foarte multi dintre contemporanii nostri se roaga tot mai putin, tot mai pe fuga, cu multa risipire si fara sa mai ajunga la "dulceata rugaciunii".

Deci este o problema aici! Exista explicatii si neaparat trebuie sa gasim si solutii!

Lumea si-a diversificat ofertele, omul este ademenit din toate partile spre tot felul de preocupari, alergam, alergam si iarasi alergam... Ne risipim in mii de lucruri neimportante, uitand de cele esentiale!

In fuga aceasta zilnica fugim de noi, de fapt si de Dumnezeu, pentru ca nu mai stam un ceas, doua, sa ne adunam gandurile, sa ne oprim din miscarea pe orizontala vietii si sa privim pur si simplu ...in Sus, spre Cer, in cateva momente de rugaciune si de meditatie sfanta...

Toata aceasta stare de lucruri ne influenteaza si credinta. Credinta fara rugaciune se imputineaza, iar rugaciunea fara credinta se risipeste. Este o stransa si subtila legatura intre acestea. O credinta profunda si statornica determina o rugaciune profunda si statornica si vice versa. Una se hraneste din alta si se intaresc una pe alta.

De fapt, rugaciunea "hraneste" toate virtutile, alimenteaza cu har toata asezarea sufleteasca a omului. Daca nu ne mai rugam, ne dezintegram cu adevarat ca fiinte, prin dezumanizare, ne desfiintam launtric si ne golim putin cate putin, desacralizandu-ne printr-o viata fara sfintenie si fara Dumnezeu. Omul lipsit de harul rugaciunii devine posesorul unui trup cu cap si creier, dar cu un suflet intunecat si mort. Rugaciunea este viata, lumina, har, putere, ajutor, paza, intarire, sfintire si binecuvantare de Sus.

Asa cum plantele au nevoie de apa, soare si caldura, tot asa si omul are nevoie de har, de duh, de rugaciune si de lumina care se revarsa ca un izvor din Fiinta Divina.

Rugaciunea ne umple sufletul si viata de prezenta lui Dumnezeu, fiind ca, ea este intalnire reala si spirituala cu Fiinta Divina. Lipsa rugaciunii il face "nevazut" pe Cel care este pretutindenea, pentru ca, ne mai rugandu-se, oamenii traiesc in lume ca si cum nu ar mai fi Dumnezeu, ca niste orbi; oricum, ca niste oameni care sufera de miopie sau strabism spiritual, caci au incetat a-L mai vedea pe Dumnezeu de aproape sau de departe. Rugaciunea confirma ca, omul este temator de Dumnezeu, ca ii recunoaste autoritatea si imparatia Sa in cer si pe pamant.

Oamenii nu mai cred in Dumnezeu pentru ca nu se mai roaga. Se roaga tot mai putin si cred tot mai putin. Pacatuind tot mai mult "se ascund" tot mai mult si ei si Dumnezeu. Doar credinta adevarata ii mai indeamna pe oameni la dialog si comuniune cu Cel de Sus. Credinta si rugaciunea deschid ochii spirituali ai omului. El incepe sa vada pe Dumnezeu si sa-l caute pretutindeni.

De aceea, credinta este adeverire a existentei lui Dumnezeu si a posibilitatii reale de a comunica cu Fiinta Divina. Si pentru ca aceasta comunicare se face prin intermediul rugaciunii, rugaciunea este, deci si ea, adeverire...

"Credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea (adeverirea) lucrurilor celor nevazute" (Evrei 11,1).

La fel si rugaciunea! Omul care se roaga dovedeste, de fapt ca, el crede si este credincios Domnului, intrucat sta de vorba cu o Persoana pe care nu o vede la inceput, despre care doar stie si crede ca ii asculta rugaciunile, sperand ca poate o va si vedea sau cel putin va primi un semn al prezentei Sale.

Desi nu o vede si nu o aude la inceput, desi poate o vreme nu-i simte aceasta prezenta, savarsind a priori aceasta lucrare cu incredere "din oficiu", adica rugandu-se, omul neincetat dovedeste ca este credincios.

Afirmand ca rugaciunea este intalnire de iubire intre om si Dumnezeu, cautare, gasire si regasire reciproca in comuniune duhovniceasca, in aceasta "poveste de iubire" se intalneste duhul omului cu Duhul lui Dumnezeu, care se unesc si se imbratiseaza, in cele din urma.

Inima omului ravneste cu dor dumnezeiesc si inaltandu-se bate la portile Raiului. Pana sa ajunga la unire calatoreste impreuna cu mintea prin lume, prin cuvinte si intelesuri, prin suflet si prin simturi, cautand odihna si bucuria Duhului Sfant. Prin urmare, rugaciunea este cale spre cer, iar in final este si intalnire. Cat timp este pe cale, rugatorul trebuie sa se roage si iar sa se roage...

Rugaciunea este exercitiu si trebuie sa devina obisnuita si respiratie...si sa se arate smerenia, pentru a veni Harul. Dupa aceea se deschide drumul si se intrevad zari luminoase, dupa ce si norii patimilor au fost risipiti. Porumbei de lumina vor veni spre noi plutind pe deasupra, scantei de foc se aprind in ochi de lacrimi, adiere de har si mireasma de duh vor imbalsama sufletul si cugetul, sufland peste jaratecul inimii, dand foc mintii si gandurilor ce vor cadea ca niste carbuni aprinsi peste altarul inimii.

Deci, rugaciunea este adeverire a credintei noastre, adeverire a dragostei noastre de Dumnezeu, adeverire a nadejdii noastre in Domnul, adeverire a existentei ingerilor si a lumii de Dincolo, a vietii de dupa moarte, adeverire a vietii vesnice pe care o vor mosteni cei care se roaga lui Dumnezeu, intru Duhul Sau si intru Adevarul Sau, in Biserica Treimii.

Acesta este examenul la care ne supune Domnul Dumnezeu. Cei care trec acest examen al credintei, adeverind prin rugaciune, credinta lor in Cel Nevazut, primesc acest certificat de "credinciosi ai Domnului". Doar lor li se vor deschide ochii...

Traim cumva experienta orbului din nastere; cu toti suntem, oarecum, orbi din nastere. Intalnirea noastra cu Domnul ne deschide ochii. Mai intai, Domnul ne intreaba: crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? Daca raspunsul nostru este: credem, dar cine este? Putem auzi si noi raspunsul Mantuitorului: L-ai si vazut! Cel care vorbeste cu tine, Acela este(Ioan 9, 35-38). Aceasta "minune" se intampla cand te rogi si te inchini Lui ... pentru ca "rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu".

Asadar, rugaciunea ca si credinta este adeverire si incredintare a trairilor si convingerilor noastre in Hristos - "Dumnezeul Cel Nevazut, Necuprins, Neajuns, pururea fiind si acelasi fiind in tot locul stapanirii Sale" (Liturghier), prezent in Biserica Sa, acolo unde credinciosii vin spre a I se inchina "in duh si adevar, pentru ca Tatal astfel de inchinatori isi doreste" (Ioan 4,23).

De aceea, cei care spun ca sunt credinciosi dar nu se mai roaga, sunt pe jumatate mincinosi, intrucat nu se poate concepe o raportare corecta la Dumnezeu in lipsa rugaciunilor si a inchinarii din Biserica.

Prin urmare, daca ne rugam Lui, dovedim ca si noi credem in El cu adevarat, iar daca ne rugam din ce in ce mai mult, vom crede din ce in ce mai tare si vom simti prezenta, pronia si lucrarea lui Dumnezeu din viata noastra, ca o adeverire a celor propovaduite, a celor nadajduite de noi si de care ne vom impartasi mai deplin "in ziua cea neinserata a Imparatiei Sale". Amin!