Inaltarea Domnului

Cand se implineau patruzeci de zile de la Invierea Domnului, apostolii au revenit la Ierusalim. Este de presupus ca ei au parasit Galileea la indemnul lui Iisus, caci din proprie initiativa nu s-ar fi hotarat sa revina in cetatea sfanta, unde puteau fi prinsi si inchisi de catre arhierei.

Inainte de a relata Inaltarea la cer, Sfantul Luca tine sa sublinieze ca Hristos "S-a infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu" (F.A. 1,3). Trebuie retinuta insistenta cu care evanghelistul revine asupra faptului ca Iisus a confirmat Invierea Sa "prin multe semne doveditoare". Din afirmati a de mai sus rezulta de asemenea ca in Evanghelii nu se afla consemnat tot ce a grait El in acele zile. Se pare ca Domnul a staruit mai mult asupra tainei Imparatiei, ceea ce evanghelistii au omis sa mentioneze. Porunca de a se reintoarce la Ierusalim facea parte probabil tot din acele invataturi pe care ei nu le-au mai inserat in scrierile lor.

In cetatea sfanta Iisus Se arata pentru cea din urma data ucenicilor, pe cand "cei unsprezece sedeau la masa", dupa cum precizeaza Sfantul Marcu (16, 14), singurul evanghelist care consemneaza cuvintele Domnului rostite cu acest prilej. Relatand aceasta ultima aratare, el arata dintru inceput ca Iisus i-a mustrat pe apostoli "pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" (V. 14). Se poate deci constata din nou cat de putin pregatiti au fost ucenicii pentru a accepta minunea Invierii, la evidenta careia s-au plecat numai dupa aratarile si semnele daruite lor de Hristos.

Si data asa, Domnul repeta porunca de a propovadui Evanghelia in toata lumea, indemn care apare insa amplificat cu un adaos bogat in intelesuri. "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (16, 15) le spune El celor unsprezece care se gaseau adunati la Ierusalim. Este o afirmatie de o importanta capitala, din care reiese limpede ca toata zidirea este chemata la mantuire. Cuvintele Sfantului Pavel din epistola catre romani se inscriu pe linia aceleiasi conceptii. Hristos S-a intrupat pentru mantuirea omului si pentru ca intreaga creatie, ce fusese supusa stricaciunii din pricina caderii, sa fie restaurata si sfintita de har. Lucrarea Sa a avut drept scop mantuirea universala, de aceea din Imparatia de la sfarsitul veacurilor va face parte toata zidirea, purificata de urmele pacatului. In clipa cand Hristos Se pregateste sa inalte firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi, parga a indumnezeirii omului, El intelege sa aminteasca ucenicilor legatura ce exista intre om si creatia care pana atunci impreuna suspina si se afla ca in dureri de nastere (Rom. 8, 22). Vestea cea buna adusa de Hristos priveste deci intreaga faptura. Indata dupa ce rosti indemnul la propovaduire, Domnul adauga: "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16).

Apostolii sunt datori sa predice vestea cea buna la toate neamurile, dar Evanghelia nu va fi primita de toti. Oamenii sunt liberi sa accepte cuvantul divin transmis de apostoli sau sa-l respinga, osandindu-se astfel in mod deliberat. Aceasta alternativa va fi mereu actuala pana la sfarsitul veacurilor, caci pana atunci omenirea va fi continuu in situatia de a opta intre viata si moarte spirituala.

Celor ce vor crede Iisus le fagaduieste ca se vor bucura de daruri deosebite: "In numele Meu, demoni vor izgoni, in limbi noi vor grai, serpi vor lua in mana si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama, peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi" (16, 17 -18). Fara indoiala ca Domnul are aici in vedere harismele, care vor insoti primirea Duhului Sfant si pe care apostolii le vor poseda in toata plenitudinea lor. Ulterior, multi crestini ajunsi pe treptele sfinteniei se vor invrednicide asemenea daruri, care insa nu vor fi legate in mod mecanic de primirea botezului. Trebuie insa subliniat ca toate aceste lucrari, care depasesc puterile naturale ale omului, vor fi indeplinite in numele lui Iisus.

Apropiindu-se clipa cand Domnul avea sa-i paraseasca pe apostoli, El le porunceste sa nu se departeze de Ierusalim inainte de a primi fagaduinta Tatalui, adica pe Sfantul Duh: "Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile" (F.A: 1, 5). Hristos le descopera deci in mod limpede apropiata venire a Duhului.

Cuvintele Sale trezesc in apostoli o nedumerire: oare pogorarea Sfantului Duh, pe care El le-o fagaduia, avea sa insemne instaurarea imparatiei lui Israel? Ucenicii dau din nou dovada de o intelegere gresita, confundand planul terestru cu cel spiritual, deoarece continua sa astepte restabilirea puterii lumesti a poporului ales. Domnul nu le raspunde decat prin cuvintele: "Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa" (1, 7). El tagaduieste astfel ucenicilor si, prin ei, tuturor muritorilor dreptul de a cunoaste momentul cand vor avea loc evenimentele care vor puncta destinul istoric al umanitatii, precum si trecerea in faza eshatologica. Aceeasi interdictie se extinde de fapt asupra intregului viitor, care va ramane pururea pentru om o mare necunoscuta. Orice incercare de a scruta tainele viitorului poate duce la o foarte grava rupere a echilibrului psihic, asa cum s-a constatat in repetate randuri.

Se pare ca, dupa ce le grai aceste lucruri, Mantuitorul parasi impreuna cu apostolii Ierusalimul, indreptandu-Se spre Betania (Luca 24,50). Ajunsi pe Muntele Maslinilor, Domnul rosti ultima Sa fagaduinta: "Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului" (FA. 1,8). Coborarea Sfantului Duh va insemna pentru ucenici o adevarata nastere spirituala, de aceea dupa Cincizecime ei vor deveni alti oameni. Astfel intariti, prin puterea Duhului, le va reveni misiunea de a marturisi credinta in Iisus si in Inviere pana la marginile pamantului. De apostolat tine deci in primul rand indatorirea de a-L face cunoscut lumii pe Hristos si invatatura Sa.

Dupa ce le-a dat aceasta porunca suprema, Domnul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Nicaieri in Evanghelii nu mai apare Iisus in aceasta atitudine solemna, amintind de aceea a unui preot care slujeste. Evanghelia dupa Luca se deschide cu o slujba religioasa intrerupta de aparitia ingerului venit sa vesteasca preotului Zaharia nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Ea se sfarseste, dupa cum observa Schlier, cu momentul in care Iisus incheie aducerea propriei jertfe cu o binecuvantare. Liturghia este de data aceasta indeplinita pana la capat, iar Hristos Se infatiseaza in ipostaza de arhiereu care isi binecuvanteaza credinciosii. El patrunde in cer, in sanul Sfintei Treimi, cerand indurare pentru omenirea apasata de pacate si de dureri.

Apostolii, care in clipa cand Domnul a inceput sa Se departeze de ei I s-au inchinat cu smerenie, nu incetara totusi sa priveasca spre cer, desi norul Il ascundea de ochii lor. In teofaniile din Biblie, Dumnezeu le-a vorbit adesea oamenilor din nor, fapt constatat si cu prilejul Schimbarii la Fata a lui Hristos. Dumnezeu Se descopera prin mijlocirea norului, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite atat sa revelelze prezenta Divinitatii, cat si sa o ascunda.

In clipa cand Iisus incepe sa Se inalte EI este acoperit de nor, semn ca Fiul Se reintoarce la Tatal, iar fata Sa nu mai poate fi intrezarita de ucenici, norul fiind un adevarat val care acopera chipul Sau omenesc.

Pe cand apostolii priveau in sus, incercand sa-L mai urmareasca cu ochii, doi barbati in haine albe - desigur, doi trimisi ceresti - s-au aflat langa ei, zicandu-le: "Barbati galileeni, de ce stati si priviti la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (F.A. 1, 11). Ca in toate imprejurarile de seama din viata lui Hristos, si de aceasta data puterile netrupesti sunt de fata, incercand sa talcuiasca muritorilor ceva din taina mai presus de fire. Se cuvine a observa in primul rand - fapt atestat si de ingeri - ca Hristos nu a fost rapit la cer, ca odinioara Enoh sau proorocul Ilie, ci S-a inaltat cu de la Sine putere. Domnul Insusi vestise in mod indirect ucenicilor Inaltarea Sa, atunci cand, in sinagoga din Capernaum, ii intrebase: "Dar daca veti vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai inainte?" (Ioan 6, 62).

Ingerii amintesc ucenicilor de a doua venire a lui Hristos pentru ca acestia sa nu se lase coplesiti in acea clipa de durerea despartirii. Totodata, prin aceste cuvinte ei vor sa sublinieze legatura indisolubila dintre Inaltare si Parusie. Inaltarea, care constituie ultimul act din viata pamanteasca a lui Iisus, reprezinta de asemenea anticiparea zilei celei mari a Judecatii, cand, la trambita arhanghelului, dreptii care nu vor fi murit inca vor fi rapiti in nori", dupa cuvantul apostolului (1 Tes. 4, 17). In cuvantarea de ramas bun, Domnul spusese ucenicilor: "Ma duc sa va gatesc loc. Si daca Ma voi duce si va voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu" (Ioan 14, 2-3). Prin Inaltarea Sa Domnul a deschis omului portile cerului si a facut posibil ca, la sfarsitul veacurilor, faptura indumnezeita sa revina la Creatorul sau.

Apostolii vor fi intuit ceva din aceste taine, auzind cele vestite de solii ceresti, de aceea Luca spune ca ei s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare. Bucuria resimtita de ucenici va fi fost impartasita, la diferite niveluri existentiale, de toate fiintele spirituale, martore ale intrarii lui Iisus in cer, cu trupul Sau indumnezeit. O cantare din Penticostar incearca sa evoce bucuria puterilor netrupesti: "Puterile cele intelegatoare au strigat catre cele mai de sus: Imparatul a toate, trup pamantesc purtand, a venit la noi intru odihna Sa, pe oameni indumnezeind pentru multa milostivire si nemasurata mila". Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca daca ingerii se bucura pentru un pacatos care se pocaieste, asa cum a aratat Iisus in parabola cu drahma cea pierduta (Luca 15, 10), anevoie ne putem inchipui ce bucurie va fi fost cand puterile netrupesti au vazut firea omeneasca patrunzand in cer prin parga sa.

Inaltarea Domnului reprezinta ultima etapa din ciclul Intruparii, ea readucandu-L pe Fiul, purtand trup omenesc, in sanul Sfintei Treimi. Prin ea Hristos este asezat de-a dreapta Tatalui, eveniment pe care il descoperise cu anticipare judecatorilor Sai atunci cand spusese: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii" (Matei 26, 64).

Sfantul Ioan Damaschin subliniaza ca prin "dreapta Tatalui" trebuie sa se inteleaga slava Dumnezeirii, in care Fiul salasluieste dinainte de veci si unde Se inalta, dupa Inviere, cu trupul Sau preamarit.

Sederea de-a dreapta mai are insa si o alta semnificatie. Ea arata ca Tatal Ii incredinteaza misiunea de a calauzi lumea spre transfigurarea finala. Sfantul Pavel a afirmat ca Hristos va imparati "pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale", iar "vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, este moartea" (1 Cor. 15, 25-26), subliniind astfel ca scopul ultim al lucrarii Mantuitorului va fi de a invinge moartea universala, spre a ridica intreaga creatie in circuitul slavei.

ar formula "de-a dreapta Tatalui", care traduce in termeni spatiali un mister cu neputinta de inteles in esenta sa, incearca de asemenea sa sugereze corespondenta perfecta existenta intre Fiul si Duhul, aflati din vesnicie in pozitie de reciprocitate fata de Dmnnezeu Tatal. Grigorie Cipriotul a aratat ca intre Fiul si Duhul exista dintotdeauna o relatie bipersonala, pe care sederea de-a dreapta Tatalui o pune pregnant in lumina.

Prin inaltare, Duhul S-a revarsat plenar asupra umanitatii lui Hristos. El insa din vesnicie Se odihnea peste Fiul, odihna care marcheaza inca o legatura intre Persoanele Sfintei Treimi, distincta de cea fiintiala. Inaltarea a constituit raspunsul Tatalui la Jertfa Fiului, caci, asa cum a aratat Sfantul Pavel, Dumnezeu L-a sculat pe Hristos din morti si L-a asezat de-a dreaeta Sa (Efes. 1, 20). Trebuie insa sa se tina seama ca la Inaltare, ca si la Inviere, au contribuit toate Persoanele Sfintei Treimi. Sa nu se uite ca Hristos S-a inaltat la cer si cu de la Sine putere, firea dumnezeiasca revarsand energii sfintitoare asupra omenitatii Sale, pregatita astfel in vederea preamaririi si a patrunderii in locasurile ceresti.

Nu poate fi omisa, de asemenea, nici lucrarea Sfantului Duh, care s-a impletit, fara indoiala, si in acel moment din iconomia mantuirii cu aceea a Fiului. Patrunzand in cer cu trupul Sau preamarit, Hristos ramane in plenitudinea ontica a naturii Sale omenesti. Totusi, este o deosebire neta intre chipul in care, in cursul vietii pamantesti a lui Iisus, firea Sa omeneasca se indumnezeia, sub actiunea sfintitoare a energiilor divine, si indumnezeirea atinsa de aceasta dupa Inviere si mai ales de la Inaltare incoace. Dupa Inaltare, asa cum subliniaza Parintele Staniloae, omenitatea lui Hristos a suferit o amplificare obiectiva, rara a iesi totusi din granitele proprii naturii sale, deoarece El Si-a pastrat intacta si in sanul Sfintei Treimi firea omeneasca transfigurata de har. Mantuitorul inalta astfel faptura, prin mijlocirea umanitatii Sale, pana la Dumnezeu si o introduce in sanul Sfintei Treimi, devenind adevaratul mediator intre creatura si Dumnezeul care a zidit-o, Sfanta Treime - spune Bulgakov - e intoarsa in modul acesta spre lume prin divino-omenitatea Fiului, astfel incat impreuna-lucrarea lui Dumnezeu cu omul nu mai cunoaste hotar.

Desi prin Inaltare Hristos dobandeste deplina preamarire, totusi, se pare ca si in cer jertfa Sa ramane vesnic actuala. In Apocalipsa apare Mielul injunghiat sezand pe tronul lui Dumnezeu; in virtutea Jertfei Sale este EI vrednic sa deschida infricosatoarea carte a istoriei: "Vrednic esti sa iei cartea si sa deschizi pecetile ei, fiindca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul" (Apoc. 5,9).

Simbolul atat de sugestiv al Mielului in junghiat este menit sa dezvaluie oamenilor, intr-un mod metaforic, permanentizarea Jertfei lui Hristos, caci El ramane Arhiereu in veac pana la sfarsitul istoriei. Sfantul Maxim spune ca, chiar si dupa Inaltare, Hristos continua sa sufere pentru pacatele noastre, pentru slabiciunile si caderile noastre, si prin aceasta suferinta le topeste si ne elibereaza de povara. El nu ne mantuieste prin porunca imparateasca, fiindca nici din cer El nu accepta sa ne converteasca prin constrangere; de aceea, Jertfa Sa se prelungeste, sub o forma nesangeroasa, si dincolo de hotarul acestei lumi, lucrand in chip nevazut izbavirea noastra. Desi a biruit moartea, atata timp cat omenirea se va mai afla pe lunga si anevoioasa cale a revenirii la Tatal, Hristos nu va inceta sa sufere pentru rascumpararea ei. El nu Se poate bucura deplin de salasluirea cu firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi atata timp cat mai raman suflete apasate de pacat si care tanjesc dupa mantuire.

Este o mare mangaiere pentru omenirea coplesita de suferinte si incercari de tot felul sa stie ca pe tronul slavei nu se afla un stapan neindurator, ci ca, alaturi de Parintele ceresc, asupra ei vegheaza Mielul jertfit pentru pacatele lumii si neincetand sa patimeasca pentru ea pana la sfarsitul istoriei.

Hristos mantuieste pe om prin prelungirea Jertfei Sale si prin rugaciunile pe care continua sa le inalte acolo in cer, unde Se afla de-a dreapta Tatalui. In modul acesta se desavarseste in transcendent lucrarea Sa arhiereasca, asa cum sublinia Sfantul Pavel cand afirma ca avem "Arhiereu mare, Care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu" (Evr, 4, 14). Si tot apostolul neamurilor amintea in epistola catre romani ca Hristos Se afla de-a dreapta Tatalui, unde Se roaga pentru noi (Rom. 8, 34). Dupa cum s-a mai accentuat, Insusi Domnul le fagaduise apostolilor ca Se va ruga Tatalui ca sa le trimita pe Mangaietorul, adica pe Duhul cel Sfant (Ioan 14, 16). Aceasta rugaciune inaltata de Fiul in preajma Cincizecimii constituie, dupa Bulgakov, incununarea lucrarii Sale. Evdokimov vede in Inaltarea lui Hristos cea mai desavarsita forma a epiclezei, adica a invocarii Sfantului Duh chemat sa sfinteasca intreaga zidire. Este de presupus de altfel ca si Sfantul Duh Se ruga impreuna cu Fiul pentru ca Tatal sa ingaduie coborarea Sa ipostatica. Duhul va fi trimis de catre Fiul: "Mangaietorul pe care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede" (Ioan 15, 26), dupa cum dezvaluie Iisus la ultima cina. Fiul poseda deci Duhul in plenitudinea Sa, din moment ce Il poate trimite. Pana la Inaltare, Iisus este Hristos, adica Unsul, deoarece Duhul coboara peste natura Sa omeneasca si o sfinteste. Tot ceea ce face este savarsit in impreuna-lucrare cu Sfantul Duh, chiar si dupa Inviere, asa cum marturiseste Sfantul Luca atunci cand spune ca Hristos poruncea apostolilor prin Duhul Sfant (F.A. 1,2). Dar in acea perioada, asa cum subliniaza Bulgakov, desi peste El Se odihnea Duhul Stant, Hristos nu era inca in masura sa-L trimita pe Mangaietorul.

Numai dupa Inaltare, dupa ce Fiul va fi fost preamarit in omenitatea Sa, va dobandi El darul de a trimite Sfantul Duh peste oameni. Preamarirea definitiva a naturii umane din Hristos face de asemenea posibil ca omenirea, al carei cap este, sa-L primeasca pe Duhul. Cand Iisus le-a spus apostolilor: "Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant" (Matei

28, 18), se pare ca a avut in vedere tocmai lucrarea de trimitere a Paradetului. Semnul cel mai evident al preamaririi Sale il va constitui deci trimiterea Sfantului Duh. Numai dupa ce firea omeneasca va fi intrat in cer, implinind astfel impacarea deplina dintre om si Dumnezeu, asa cum subliniaza Sfantul Ioan Hrisostom, va putea cobon Duhul Sfant peste oameni.

Facand posibila coborarea Sfantului Duh, Inaltarea Domnului instaureaza timpul Bisericii, care va lua fiinta o data cu Cincizecimea. Bucuria aratata de apostoli cand s-au reintors la Ierusalim dupa Inaltare vadeste certitudinea lor ca se aflau la inceputul unui nou ev. Inaltarea constituie incununarea liturghiei terestre slujite de Domnul de-a lungul vietii Sale pamantesti si totodata deschiderea unei noi perioade in istoria spirituala a lumii. Ea inseamna inceputul reunificarii creatiei, ce fusese sfasiata prin aparitia pacatului. Sfantul Maxim spune ca Hristos "S-a inaltat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pamantul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile si a aratat firea cea creata ca una de la o extremitate la alta a partilor ei.

Sfantul Pavel rezuma de asemenea, intr-o formula atotcuprinzatoare, ceea ce Inaltarea Domnului a adus pentru intreaga zidire: "Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple" (Efes. 4, 10). Hristos deci, Care - asa cum a subliniat Sfantul Ioan Hrisostom - Se coborase la iad spre a-i elibera pe cei robiti, prin Inaltarea cu trupul Sau indumnezeit S-a suit mai presus decat heruvimii, serafimii si celelalte puteri netrupesti, spre a se aseza pe tronul slavei. El a strabatut astfel toate treptele creatiei, tacand cu putinta ca, la sfarsitul veacurilor, toate cele zidite sa se readune in jurul Creatorului lor.

In sanul Sfintei Treimi, Fiul nu va inceta sa Se roage pentru noi toti si sa incerce necontenit sa ne inalte catre El, dupa cum singur a aratat: "Iar Eu. cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12, 32). Biserica, al carei cap este Hristos si in care saIasluieste Duhul Sfant, impartasind oamenilor viata divina prin mijlocirea Sfintelor Taine, va face astfel posibila inaltarea lor la Dumnezeu. Prin Biserica, Domnul va continua deci opera Sa de mantuire, care va culmina in veacul viitor cu indumnezeirea omului, termenul final al rascumpararii.

Sezand de-a dreapta Tatalui, Hristos asigura deci dainuirea lumii in actualul eon, dupa cum tot El va face posibila, in ziua cea mare, trecerea din istorie in vesnicie, precum si salvarea de la pieire a tot ce a fost zidit spre viata. Sa nu se uite ca, daca dupa Inaltare Hristos continua sa ramana Mielul injunghiat pentru pacatul lumii, El este in acelasi timp si Pantocratorul, care calauzeste toata zidirea spre mantuire. Prin cuvintele: "Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant" (Matei 28, 18), rostite dupa Inviere, El marturiseste ca este stapanul absolut al intregii creatii si in aceasta calitate va reveni spre a judeca viii si mortii si pentru a zidi ceruri noi si pamant nou.

Inaltarea Domnului mai constituie si anticiparea Inaltarii fiecaruia dintre ce ce vor crede in El, caci toti sunt chemati ca, dupa Inviere, sa intre in Imparatie cu trupurile lor duhovnicesti. Sfantul Apostol Pavel spune ca la Parusie cei care vor fi gasiti in viata vor fi rapiti in nori, spre a-L intampina pe Domnul in vazduh (1 Tes. 4, 17).

Va avea deci loc un fenomen similar celui petrecut la Inaltarea Domnului, iar faptul ca, dupa Adormirea sa, Maica Domnului s-a Inaltat cu sfant trupul Sau la cer intareste nadejdea ca toti cei ce cred vor intra cu trupurile lor transfigurate in Imparatia ce va sa vina.

Inaltarea - deschiderea vietii duhovnicesti spre Imparatia cerurilor

Ceea ce deosebeste esential spiritualitatea crestina de orice alta spiritualitate este, in afara de faptul ca ea afirma identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenta totala, caracterul ei hristologic.

Legatura noastra cu Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul cel Sfant al Lui.

Iisus Hristos care este singurul "Mijlocitor" pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scara spre Sine.

Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul, care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca.

Ridicat din nou la slava si la autoritatea deplina a Dumnezeului, Omul – Hristos ramane totusi om, mai exact omul model la care trebuie sa ajungem cei ce credem in El.
Duhul aduce in creatiune viata si iubirea intertreimica, ridica creatiunea in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii1.

Prin Duhul Sfant noi suntem ridicati in lumea dumnezeiasca, sau lumea dumnezeiasca patrunde in noi. Aceasta ne preschimba.

Un alt temei al spiritualitatii autentice il constituie si Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui intru slava.

Dupa invatatura ortodoxa Invierea si Inaltarea sunt doua acte mantuitoare distincte, dar aflate in stransa legatura. In Hristos omul este condus de Dumnezeu, sustinatorul universului, spre indumnezeirea in care se afla El.

Tinta ultima a lucrarii Mantuitorului Hristos este sa invinga moartea universala, adica sa ridice intreaga creatie din starea de slabiciune extrema pe care a produs-o despartirea ei de izvorul vietii care este Dumnezeu: inseamna intarirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiaza din El, in asa masura incat sa invinga suprematia automatismului unei naturi care duce spre moarte. Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor in comuniunea desavarsita cu Dumnezeu Cel in Treime, infinit in puterea Lui spirituala.

Prin Inviere si Inaltare, dar mai ales dupa Inaltarea la ceruri intru slava de-a dreapta Tatalui, Trupul Mantuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat, innoit total.

Inaltarea la ceruri a constituit indumnezeirea suprema a omenirii Lui, care inseamna suprema sensibilizare si transparenta a acesteia pentru Tatal ceresc (de fapt pentru intreaga Sfanta Treime) si pentru oameni2.

Salasluirea deplina a Mantuitorului Hristos numai in inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu are loc dupa ce s-au curatat de egoismul pasiunilor, prin implinirea poruncilor Lui, deci s-au facut transparenti Duhului Sfant din Hristos si orizontului pneumatic infinit in care se afla Hristos.

Astfel, Inaltarea lui Hristos inseamna ridicarea lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred3.

El este prezent cu Tatal in fiinta intima a credinciosilor, prin Duhul Sfant si are astfel, ca Dumnezeu, o eficienta nemasurata in ei, inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi.

In Hristos natura umana a fost restaurata in dimensiunea ei pnevmatofora de filiatie divina prin adoptiune, in starea de ascultare fiasca fata de Dumnezeu, si a fost indumnezeita, adica pusa in stare de participare deplina si permanenta la viata divina, si astfel capabila sa reflecte slava lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 14-17, II Crinteni 3, 17-18, Galateni 4, 4-7 ).

„Prin aceasta sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pneumatizare culminanta este o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent.” 4

Aceasta comuniune este realizata de catre Sfantul Duh.

Pogorarea Sfantului Duh coincide deci cu extinderea tainica a vietii lui Hristos in umanitatea ucenicilor si apoi a tuturor celor ce, prin botez, se incorporeaza in Hristos, formand Biserica-Trupul tainic al Domnului.

Duhul Sfant aduna pe unul cu celalalt, El nu e numai un dar, intre unul si altul, ci si legatura vie. El, care toate le implineste, e prin aceasta si implinitorul dorului nostru dupa comuniune, caci Duhul Sfant aduce in noi viata Sfintei Treimi.

„In ziua Cincizecimii, El (Duhul Sfant) vine in lume in persoana, ipostatic, lucrand in interiorul naturii; El Se pune ca un fapt interior al naturii umane. Prin aceasta natura e adusa in starea ei normala.” 5

Prin Sfantul Duh se manifesta in lume vointa comuna a Sfintei Treimi. El este mereu prezent in Biserica lucrand, si ne face sa traim in comuniune cu Dumnezeu si unii cu altii pentru vesnicie.

Sfantul Vasile spune: creatura nu poseda nici un dar, care nu vine de la Duhul Sfant.

El este sfintitorul, Care ne uneste cu Dumnezeu si ne tine si pe noi uniti intreolalta. Fiul si Duhul Sfant, converg catre Tatal, Care este sursa atat a comuniunii trinitare, cat si a vietii spirituale in comun a oamenilor.

Sfantul Duh da fiecarei persoane, create dupa chipul lui Dumnezeu, posibilitatea de a realiza asemanarea in natura umana comuna.

Persoanele umane nu pot atinge perfectiunea lor, nu pot deveni pe deplin persoane, decat in unitate de iubire, incetand de a mai fi indivizi, traind numai in, si pentru comuniune.

Sfantul Duh comunica in continuare persoanelor, marcand pe fiecare membru al Bisericii cu un fel de pecete, de raport personal si unic cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai comunitatii.

Duhul Sfant, prin sustinerea comuniunii intre oameni, face efectiv in ei lucrarea comuna a trinitatii.

Sfantul Duh, venind sa locuiasca in noi, face din fiinta noastra sediul Sfintei Treimi, caci Tatal si Fiul sunt neseparati de Duhul si invers.

Duhul Sfant ne aduna, ne mentine si ne desavarseste in adevar ca pe o singura familie.

Sfantul Irineu spune: "Unde este Biserica acolo este Duhul Sfant si unde este Duhul acolo este Biserica" 6

Viata acestei mari familii (Biserica) este expresia comuniunii in Hristos. Cel care face ca intelegerea dintre membrii Bisericii sa fie trainica si durabila este Sfantul Duh.
El ii tine pe cei inzestrati cu daruri diferite in strinsa comuniune.

El ii leaga pe credinciosi prin dragoste intreolalta si creeaza in fiecare constiinta apartenentei la ceilalti.

Duhul e liantul spiritual intre credinciosi, e forta integrativa, puterea de coeziune intre ei.

Asa cum organele trupului au in ele o forta care le face sa se tina la un loc, asa Duhul Sfant e forta care fiind prezenta in credinciosi ii face sa se mentina ca un intreg, sa simta necesitatea integrarii prin ceilalti.

Aceasta forta care tine in unire intregul, da Bisericii insusirea ei de viata in comuniune, de viata traita in, si prin Duhul Sfant.

In comuniunea duhovniceasca membrii Bisericii isi traiesc unitatea lor de organism, prelungind in planul experientei spirituale aceasta unitate, produsa si mentinuta de Duhul si in Duhul Sfant.

Pe drept cuvant Duhul Sfant este Duhul comuniunii, adica al unitatii unui intreg in care madularele traiesc impreuna, dar nu se contopesc.

Duhul Sfant este acela care da Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de intreg.

In Duhul Sfant se realizeaza viata adevarata, comuniunea deplina, pentru ca El insusi este viu, este viata, este datatorul de viata al celor intalniti in El.

„Coborarea Sfantului Duh e cea care da existenta reala Bisericii.” 7

Duhul Sfant se pogoara in Biserica pentru slujirea comunitatii si nu a individului. Duhul Sfant face ca fiecare din noi sa avem dorinta de a ne depasi, de a fi in celalalt, de a-l avea pe acela in noi, fara a ne confunda unul cu altul.

Duhul Sfant conceput ca relatie intre toti credinciosii si toate slujirile fac imposibil individualismul.

Duhul Sfant este principiul unitatii, al sobornicitatii, al comuniunii in Biserica, creator si sustinator al intregului in care partile nu sunt anulate, ci sunt vii si traiesc impreuna in cea mai desavarsita armonie, in comuniune deplina.

„Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte” (I Cor. 12,27). 8

Progresul omului in viata cea noua in Hristos are loc in comunitatea teandrica a Bisericii, sustinut de energiile dumnezeiesti necreate.