Puterea celui slab

Ditamai omul cade răpus de o mică boală sau de muşcătura unei mici insecte.  Întregul pământ e ca o nimica în ochii lui Dumnezeu, ca, de fapt, şi întreaga creaţie. Disproporţia dintre masa glonţului şi masa trupului uman se suspendă datorită vitezei sinucigaşe a glonţului. Câştigă, paradoxal, cel mic împotriva celui mare.

Criza financiară e criza banilor sau a resurselor? Oricum ar fi...ceva infim...distruge un întreg colos. Iar colosul, răpus de ceva infim în comparaţie cu el, face ravagii în jur.

Cu alte cuvinte nu dispreţui muşuroiul de furnici, roiul de ţânţari sau de lăcuste. Pe unde merg ele se lasă cu dezastre. Totul intră în ruină. Nu mai ştiu cine vorbea (l-am auzit de curând), despre impactul sării la fundamentul blocurilor din Bucureşti. Datorită sării împrăştiate pe trotuare...unele clădiri se resimt puternic, pentru că, spunea acest om, au măcinat cimentul în interior.

Sarea vs blocurile. Tot la fel gripa aviară, virusul HIV, ceva droguri...mătrăşesc / extermină lent o întreagă populaţie.

Cine e atunci...cel puternic? Se pare că cel puternic e cel slab. Înaintea lui Dumnezeu e puternic cel care îşi recunoaşte slăbiciunile şi nu cel care şi le ascunde. Cel care şi le ascunde e slab. Ceea ce te întăreşte e tocmai recunoaşterea calamităţilor care te-au traversat existenţial şi care sunt rodul proastelor tale alegeri.

Adevărata putere nu înseamnă vigoare corporală şi nici vigoare intelectuală...ci întărire harică. Cel întărit de Dumnezeu, cel adânc afundat în virtute e cel puternic...chiar dacă puterea harică care lucrează întru el se manifestă într-un trup bolnăvicios, slab.

O, cât de uşor ne îmbolnăvim! Cât de uşor cădem în păcat! Cât de uşor putem muri! E atât de uşor să mori...şi atât de greu să te naşti, să respiri, să creşti. O floare, ca să ajungă la maturitate...are nevoie de timp şi noi o rupem într-o clipă. Pentru a creşte mare ai nevoie de atâtea lucruri...şi un glonţ...sau un cot care te împinge în faţa trenului...sunt atât de uşor de făcut.

Pe mine mă îngrozeşte uşurătatea cu care poţi muri sau te poţi pierde în păcat, după cum mă bulversează la modul absolut, modul cum ne întăreşte Dumnezeu, cum ne scapă, cu doar o clipă, de un accident, de moarte, dintr-o boală epuizantă, degradantă.

Cred că rugăciunea celui slab e mai vie şi mai puternică decât a celui puternic, pentru că e una disperată, spusă din adâncă tulburare.  Cred că nevoia de viaţă a celui mic e mai mare decât a celui sastisit de multe. Însă excepţiile sunt întotdeauna o regulă.

Cu alte cuvinte...cine e cel slab şi cine e cel puternic? Cred că, în diverse momente ale zilei şi ale vieţii noastre...suntem şi una şi alta. Când tari, când slabi. Când puternici, când firavi din cale afară.

Poate că cel mai important lucru e să nu maximalizezi starea ta de slăbiciune sau de împuternicire. Demnităţile, sănătatea, banii, stabilitatea se pot spulbera într-o oră, într-o zi...şi dacă nu eşti învăţat cu slăbiciunea, cu sărăcia, cu nebăgarea ta în seamă...nu poţi să rezişti.

Trebuie să fii ambele lucruri. Să cunoşti şi ce înseamnă mărirea cât şi ce înseamnă decadenţa, pentru ca să nu te fuduleşti când eşti la putere, când eşti mărit şi nici când eşti înjosit, când eşti în dizgraţie, să nu te apuce deznădejdea şi să dai bir cu fugiţii.

Puterea celui slab...e răbdarea şi perseverenţa în lucru. Puterea celui puternic e curăţia şi recunoştinţa. Când începi să te tăvăleşti în preţuirea de sine şi în confort...slăbiciunea inundă puterea şi o dislocă. Pe când, atunci când eşti singur şi urgisit de toţi şi nebăgat în seamă, mulţumirea pentru toate în faţa lui Dumnezeu, răbdarea şi starea în virtute...înseamnă putere.

Dumnezeu întăreşte pe tarii care se simt slabii şi înmoaie pe slabii care se cred puternici. Dumnezeu întoarce lucrurile noastre pe dos...până ne învaţă logica divină asupra lucrurilor. Şi logica Lui e aceasta: când sunt slab...dar cu El, atunci sunt tare. Când sunt tare, dar fără El, atunci sunt cel mai slab cu putinţă.