La psiholog sau la preotul duhovnic?

Ajuns-am să constat că în zilele de azi, mersul strîmb pe calea vieţii a devenit caracteristic pentru majoritatea sufletelor, încît nici nu mai observăm cît de îndărăt şi încîlcit mergem zi de zi.  Şi asta se întîmplă pentru că apelăm la tot soiul de tălmăcitori, ghizi, clarvăzători şi specialişti în cele ale stărilor interioare şi de suflet. Iar de aici încep, de fapt, cele mai multe necazuri, greşeli şi şchiopătări. Ne pare nouă că ştim exact pe cine consultăm cînd de fapt consumăm sfaturile celor nepricepuţi. Este exact ca şi cum ne-ar durea stomacul, dar mergem la oftalmolog, ori ne dor dinţii şi mergem la logoped. Or, tocmai un diagnostic bun reprezintă primul pas în tratarea diferitor boli, probleme şi necazuri.
Abordarea problematicii descrisă în acest articol pleacă de la o întrebare esenţială: La cine mergem: la preot sau psiholog? Ne punem această întrebare şi deja simţim că ne aflăm la o răscruce. Încotr-o s-o apucăm? În dependenţă de direcţia aleasă, va depinde evoluţia lucrurilor, evenimentelor şi stărilor sufleteşti pe care le trăim. Cine este un preot? La sigur, foarte mulţi şi-au pus această întrebare. Nu voi apela la teologie pentru a vă da un răspuns. Apelez în schimb, la substratul de informaţie depozitat din experienţa de zi cu zi şi trăirea pe care am avut-o în biserica ortodoxă. Aşadar, preotul este mijlocitorul către Dumnezeu, este suflarea în care s-a pogorît Duhul Sfînt şi prin care Tatăl din Ceruri lucrează în lume. Îl numim adesea şi părinte duhovnic, adică omul căruia sufletul tău i se poate mărturisi, omul ce se lipeşte de sufletul tău şi devine un foarte bun prieten spiritual. Atunci cînd mergi la biserică şi te spovedeşti duhovnicului tău, să ştii că, de fapt, ai minunata ocazie de a merge în casa Domnului şi de a gusta din sfintele taine, prin care se realizează comuniunea cu Dumnezeu. Prin gura preotului, cu harul Duhului Sfînt, vorbeşte Tatăl Nostru, prin gura lui şi prin Harul ce sălăşluieşte în inima lui vin sfaturile cele mai bune. De aceea să mergem la preot/duhovnic este calea cea mai corectă. Pentru că mai bine decît Dumnezeu nimeni nu ne poate ghida şi nimeni nu ne poate ajuta în viaţă cu un sfat.
Să vedem ce este un psiholog/psihologie?  Învăţătura de specialitate ne spune că psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul uman, inclusiv funcţiunile psihice şi procesele mentale ca inteligenţa, memoria, percepţia, precum şi experienţele interioare şi subiective cum sunt sentimentele, speranţele şi motivarea, procese fie conştiente, fie inconştiente. Psihologul este un om la care te poţi duce şi poţi descărca toate, şi poţi spune toate, şi ştii că nu o să fii judecat, mustrat, şi că, pentru motive profesionale, acesta îţi ţine „taina spovedaniei” . Or atunci cînd mergem la duhovnic, acesta ne mustră, ne dă şi un canon pentru purificarea sufletului, pentru ca să fim cuminţi şi cu luare-aminte faţă de lucrurile sfinte. Doar preoţii au Taina, îl au pe Dumnezeu, pe care Îl pot împărtăşi oamenilor. Psihologul poate spune că este asemenea unui duhovnic, dar prin care nu lucrează Harul lui Dumnezeu. Un simplu om căruia i te poţi destăinui. Aceasta este una din cele mai esenţiale distincţii între aceste două persoane.
Cum se împacă şi dacă se împacă psihicul şi duhul din noi? Aşa cum duhul este partea cea mai profundă a sufletului, cea care are puterea să intre în contact cu Dumnezeu, psihicul este partea de la suprafaţă, cea care intră în contact cu trupul şi cu realităţile vieţii în trup. La nivelul psihicului se manifestă bolile adînci ale sufletului, în acelaşi fel în care se manifestă durerea în cazul bolii de cancer. Aşadar, vindecarea psihicului fără vindecarea profunzimilor sufletului este la fel ca vindecarea durerii fără a fi vindecat cancerul. Ba mai mult, vindecînd durerea, omul se simte excelent şi nu se mai tratează de cancer, adică de adevărata boală, fapt care permite cancerului să se dezvolte în voie, iar omul se trezeşte mai tîrziu cu dureri mult mai puternice, dar mai ales cu metastaze mortale. De aceea, cel care merge la psiholog sau psihoterapeut şi îşi vindecă psihicul, simţindu-se excelent o lungă perioadă de timp, este ca bolnavul de cancer pe care nu-l mai doare nimic şi se simte fericit că a scăpat de suferinţă. Însă, în realitate, abia acum se află cu adevărat în pericol. Iată de ce, adesea, afecţiunile psihicului recidivează, şi nu de puţine ori, replicile sînt mai grave decît cutremurul iniţial, tocmai pentru că între timp, boala sufletului are condiţii să se dezvolte neîmpiedicată. Însă recidiva şi agravarea maladiei nu sînt decît cel mai mic dintre pericolele la care se expune cel care beneficiază de tratament psihologic. Adevăratul pericol este în pierderea sufletului, căci cancerul din interiorul sufletelor noastre se află scolo din cauza păcatelor şi a patimilor noastre nevindecate. Acest cancer se vindecă doar prin harul Duhului Sfînt. Nici un psiholog, oricît de înţelept şi experimentat ar fi el, nu poate face această lucrare de vindecare a sufletului. El nu reuşeşte decît să amelioreze simptomele durerii, în acelaşi fel în care un analgezic mai slab sau mai puternic, ne alinează suferinţele trupului. Deşi se numesc psihoterapeuţi (adică vindecăori de suflete), ei nu pot fi decît cel mult simpli asistenţi psihologici careprescriu analgezice şi paleative – de multe ori simpli şarlatani, chiar fără ca ei să ştie lucrul acesta. Adevăraţii vindecători de suflete nu pot fi decît preoţii, prin harul pe care l-au primit de la Dumnezeu, iar condiţia de bază ca noi să primim dezlegarea păcatelor, este pocăinţa.
De ce nu optăm pentru psihologie? Deoarece această ştiinţă cu pretenţii, a ajuns în zilele de azi să îi înveţe pe oameni să se comporte împotriva firii lor. Există multe idei precum ar fi normalitatea homosexualităţii, natura materială a iubirii sau a psihicului, sau alte asemene aberaţii „ştiinţifice”, care nu fac decît să-l „alieneze” pe om de el însuşi, iar alienarea este practic începutul bolilor psihice. Psihologia, în loc să ne facă să scăpăm de aceste rătăciri, căi greşite şi anomalii, din contra ne incurajează să ne desfătăm în gînduri şi să înmulţim patimile, astfel încît să spunem la urmă că noi sîntem de o altă orientare sexuală şi că aşa suntem de la Dumnezeu. Şi să ne simţim frustraţi sau să ne deranjeze cineva. Ba încă, să luptăm pentru drepturile minorităţii sexuale?
Cînd mergem însă la duhovnic, suntem trataţi ca un întreg, ca nişte oameni maturi, aşa cum ne vrea Dumnezeu, pe cînd psihoterapeutul ne dezorientează şi mai mult, iar noi căutăm apoi să revenim la calea cea dreaptă, dacă mai putem. Duhovnicul poartă mănuşi chirurgicale şi îndepărtează răul cu anestezia milei şi iubirii, pe care a primt-o de la Domnul. La psiholog, se ia infecţia şi se analizează pe toate părţile, se creează conexiuni între infecţii mai noi şi mai vechi, se stabilesc infecţiile cu cea mai mare influenţă în viaţă, apoi infecţiile sunt resemnificate, integrate, etc. Cel care se duce la psihoterapeut cu sufletul liber şi cu mintea deschisă vede astfel că terapeutul caută în gunoaie şi încearcă să ne facă bine cu ele. Dacă duhovnicul este chirurg, atunci psihoterapeutul este gunoier. Duhovnicul adună, psihoterapeutul dispersează. Duhovnicul cîştigă suflete, psihoterapeutul ciştigă bani (tot mai mulţi). Duhovnicul ridică sufletele căzute, iar psihoterapeutul… face şi el ce poate, deşi nu ştie ce face. Din păcate, noi sîntem tot mai încîntaţi de psihologi şi de psihologia lor.
Dacă psihologul ne angajează să lucrăm cu noi înşine, atunci preotul ne angajează în dialog cu Dumnezeu şi cu aproapele. Aici este condiţia dragostei şi a virtuţilor de bază. Iubirea de aproapele şi nu iubirea de sine. Să ne preocupăm de durerea fratelui, şi atunci a noastră va dispărea.
Alergaţi, dragi creştini, la preotul vostru, la duhovnicul vostru, căci numai el e capabil să lucreze pe valorificarea jertfei sufleteşti! Lucrarea duhovnicească pe care o propovăduieşte preotul, e lucrarea Duhului ca persoană în noi, ce vizează colaborarea noastră liberă pentru că „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (2 Cor. 3:17).