Mulţi
creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere
de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu
bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru
noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul,
mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De
aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu
rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi
alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu
să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă,
mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune
patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne
dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor
postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva
diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească
sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe
aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai
Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală
la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia
de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la
începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat
deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea
să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta
decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu
atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit
sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este
medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să
înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai
multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se
supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au
urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice
moarte.
Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci
când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură
El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul
şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu
ninivitenii.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona,
fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a
Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în
fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11),
Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie
distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3,
4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat
dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi,
copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus
să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de
băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost
aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat în
groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi
fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au
postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu
trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a
fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă
trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă
postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină,
pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor
sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire
şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului
şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne
îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc
scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor,
liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi
slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică
materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16).
Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că
postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele
mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că
sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce
la tot felul de boli, care distrug trupul.
Aşadar, să nu ne temem să postim, căci
postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după
post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul
postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală
şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi
l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul
nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.
Dar şi când postim, nu ajunge să ne
abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte.
Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem
nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri,
dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele
celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti;
petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul
acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie
însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă
duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi
vei avea mult folos.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu