Protopopiatul Timisoara I - Arhiepiscopia Timisoarei - Mitropolia Banatului
luni, 9 aprilie 2012
“Eli, Eli, lama sabahtani?!”
Marele secret al credinţei noastre este acela că Dumnezeu n-a voit să păstreze pentru Sine niciun secret. Dumnezeu a voit să ştim tot Adevărul pentru ca acest Adevăr să ne facă liberi.
Oftez la auzirea unui aşa cuvânt: „Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi…!” (Ioan 8, 32). Oftez pentru că văd, atât cât îmi este îngăduit, bunătatea fără de margini a unui Dumnezeu care nu vrea să se ascundă de noi şi nici nu se poate lipsi de om – nu din pricina vreunei părute nedeplinătăţi – ci din multa Sa dragoste cu care ne-a iubit desăvârşit. N-am crezut niciodată că ar fi fost vreo vreme când noi să fi rămas cu adevărat singuri, fără Dumnezeu… Şi de-am fi rămas, nu după voia Lui, ci din rosturile propriei noastre nesocotinţe, Însuşi ar fi dorit să adune în Sine suspinul acestei cumplite părăsiri, ca să strige chiar El în locul nostru: „Eli, Eli, lama sabahtani?!” (Matei 27,46).
„Eli, Eli, lama sabahtani?!” Ce cântec de jale?! Câtă cutremurare să fi avut atunci Dumnezeu în Sine văzând deplin pieirea neamului omenesc întru deşertăciune?! Eli, Eli, lama sabahtani?! „Dumnezeul Meu!” zice Dumnezeul-Om întru sfărâmarea peceţilor firii omeneşti, ca pe om să-l scoată din zdrobirea păcatului la slava de negrăit a Dumnezeirii!
„Dumnezeul meu!” bâigui şi eu în amorţirea morţii greşelilor… Scoate-mă de la vrăjmaşii mei şi mă primeşte întru rosturile cele zidite de Tine pentru biata făptură rătăcită ce sunt, şi nu ne pierde pe nici unul dintre noi cei păcătoşi!
Eli, Eli, lama sabahtani?! ar vrea să strige întreaga zidire ascunsă în adâncurile lucrării mâinilor lui Dumnezeu şi până sus la tronul slavei de necuprins. Eli, Eli, lama sabahtani! – un poem de foc şi de lumină care te mistuie şi te deznădăjduieşte, care te vindecă şi te mântuieşte în aceeaşi clipire de timp…
Ce jale să fi avut Hristos Mântuitorul nostru în inimă când a rostit aceste cuvinte?! Câtă durere şi ce zbucium?! Şi câtă cuprindere de har şi bunătate ca să mai aibă suflare în glas spre a deschide cuvânt: „Părinte, iartă-le lor…” (Luca 23, 34)?!
O, de-am putea zice şi noi totdeauna întru întâmpinarea necazului pricinuit de cei ce ne greşesc: „Părinte, iartă-le lor…”! Un cuvânt ca acesta care schimbă sensurile vieţii şi ale morţii ! Un cuvânt care te învaţă să mori şi să trăieşti, să reconstruieşti întreaga ta existenţă şi să înviezi din groapa în care te-ai lăsat prăvălindu-te până în sfârşit.
Câţi dintre noi nu am simţit depărtarea, părăsirea de Dumnezeu?! În toată vremea alergăm hăituiţi de griji, răvăşiţi de neputinţe, pe căile întortocheate ale speranţelor deşarte, nesocotind sensul deplin al semnelor care ne scot din valea acestei plângeri. Aceste indicii nu sunt altele decât cuvintele şi lucrările Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre acestea ne tâlcuiesc dintru început apostolii, proorocii, propovăduitorii, mucenicii chiar, dar mai cu seama părinţii cei din veac ai Bisericii.
Am nădejdea că nici noi, cei de azi, nu vrem a pierde cu totul şirul acestor semne, ci învăţăm lămurit să păşim pe calea încredinţărilor celor predanisite, pe drumul crucii noastre celei de toate zilele, cu care ne-am îmbrăcat prin sfântul botez. În această nădejde stând, mă rog să aflu chipul potrivit al drumului ce-mi stă înainte, adăpostindu-mă in taina Bisericii întru aşteptarea învierii.
„Veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi…!” Ce adevăr voieşte Hristos să ştim?! Poate fi adevăr mai profund decât acela care vesteşte despre Fiinţa lui Dumnezeu, despre iconomia lucrării Sale prin Hristos, potrivit voii Tatălui în Duhul Sfânt?! Poate fi adevăr mai profund decât minunea existenţei Sale în trei ipostasuri?! Nicidecum! Adevărul despre existenţa lui Dumnezeu este adevărul deplin! Măsura acestui adevăr însă, nu este una care se citeşte cu buzele, ci una care se trăieşte cu toţi porii existenţei tale. La acest adevăr se participă, nu se priveşte. Adevărul despre care Dumnezeu doreşte a ne învăţa nu este unul care vine din învăţare, ci dintr-o descoperire a Sa în propriul nostru destin. Adevărul acesta este însuşi destinul (rostul) nostru creştin, acela de a merge cu Hristos prin suferinţă şi osteneli, din moarte spre Înviere. Dumnezeu voieşte să ne descopere taina propriei Sale drame, drama de a-l fi iubit pe om până la moarte, şi într-o astfel de mărturie a morţii să ne dea nouă desăvârşit chipul învierii, ca moartea să nu mai stăpânească şi viaţa să se descopere mai adevărat în veşnicie.
Dumnezeu nu se ascunde de noi tocmai din pricina arătării înţelepciunii Sale, căci zice lui Iov oarecând: „Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?” (Iov 32, 2). Asemenea şi Hristos spune: „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina” (Luca 11,33). Vedem deci cum Hristos descoperă în Sine semnele premergătoare venirii Sale prin cuvinte de înţelepciune, prin taina cuvântului, în parabole şi rostiri ascunse de urechile necredincioşilor – după a lor rea pricepere şi împietrire a minţii – dar mai descoperă adevărul acesta prin propria Sa lucrare şi viaţă, chiar prin propria moarte şi Înviere. Până în sfârşit inima noastră nu va rămâne zăbavnică. Ascultând cuvintele Lui oare nu vom crede?! Să ne aducem aminte că nici până în cea din urmă clipă Hristos nu ne lasă fără cercetarea inimii şi fără lămurire, aşa cum face pe calea spre Emasus cu Luca şi cu Cleopa când le zice: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 25-27).
Aşijderea Biserica, în Duhul Sfânt, a rămas de atunci încoace să tâlcuiască „cele despre El” până în vremea când cele ce nu se văd se vor descoperi în lumină şi nădejdile noastre se vor plini. Când se va fi sfârşit vremea acestui veac şi vom trece în veacul viitor, peste hotarele lumii văzute, descoperirile toate se vor chema unele pe altele în veşnicie după chipul unei desăvârşite cunoaşteri la care şi bieţii de noi suntem chemaţi. Dumnezeu ne rânduieşte astfel o aşezare nouă şi o lucrare nouă în sfinţenia unei noi slujiri şi închinări, când se vor fi aşezat la loc toate, după rostul lor cel din veci.
Vremea noastră cea de acum se cuvine a fi una de pocăinţă şi de zdrobire a inimii, una de nădejde şi întărire în adevăr, una de cutremurare şi de lucrare. Tot ceea ce vom dori a înţelege pe calea acestei descoperiri vom găsi în viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru, dacă vom zăbovi cu răbdare şi cu rugăciune sub călăuzirea sfinţilor părinţi ai Bisericii.
În ultima Sa durere Hristos nu uită de noi pentru a se gândi la Sine, ci ne dă prin grai mărturia unui semn din scripturi despre Sine, ca noi să pricepem întreaga Sa lucrare plinită pentru noi. El strigă, precum psalmistul odinioară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmul 21, 1) având a ne trimite chiar şi în acest din urmă ceas al vieţii Sale pământeşti spre locul din scripturi care grăieşte despre Sine. Şi astfel, sub mărturia unei atât de mari slăbiciuni adâncite în firea Sa omenească, să descopere indiciul despre dumnezeirea Sa, recapitulând vederea de peste timp a celui ce s-a învrednicit a scrie cu mult mai înainte de patima lui Hristos acestea:
«Iar eu ajuns-am ocara oamenilor şi defăimarea poporului. Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: „nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”. Că Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute. Înconjuratu-m-au şi m-au împresurat. Deschis-au asupra mea gura lor, ca leul ce răpeşte şi răcneşte. Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit toate oasele mele. Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte» (Psalmul 21, 6-21).
Vedem din aceasta că tocmai atunci când firea noastră rămâne în împietrire şi în neştiinţă, Dumnezeu voieşte mai lămurit să ne înştiinţeze prin glasul profeţilor din vechime despre rosturile ce se petrec peste timp cu Hristos, ca noi să dobândim şi mai multă încredinţare că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce altă mărturie vom mai cere noi cei mult prea puţin credincioşi şi nepricepuţi şi zăbavnici cu inima?!
Dacă vom stărui asupra fiecărui moment din viaţa Domnului vom înţelege că toate cele rostite de El, şi toate cele trăite, sunt parte din aceeaşi mare taină a Vieţii care ne implică şi pe noi, mai curând pe noi. Ne vom vedea rând pe rând şi leproşi nemulţumitori, şi orbi şi şchiopi şi slăbănogiţi şi vom rămâne poate şi noi asemenea femeii păcătoase în aceeaşi ruşine şi frică de moarte, ca unii ce am fi prinşi în adulter, urmând a fi ucişi cu pietre. Vom călători mai apoi prin colbul ţării sfinte presărând cu lacrimi cărările pe unde au străbătut paşii Domnului, înţelegându-ne condiţia de pelerini spre propria moarte. Vom zăbovi pe malul lacului Ghenizaret, ori la scăldătoarea Siloam, ori la Betezda, aşteptând Omul! Vom sta zgribuliţi în răcoarea serii pândind la adăpostul măslinilor clipa binecuvântată a şoaptei ce ne îndeamnă: „Privegheaţi!”. Vom merge cu Hristos la spălatul picioarelor şi la Cină, la moarte şi la Înviere şi vom crede cu adevărat că El este Domnul zicând în cutremurarea inimii, ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi nu vom mai fi necredincioşi, ci credincioşi!
Dacă cineva ar adăuga ceva mai mult la acestea ar vătăma tocmai misterul unei vieţi în care curge întregul rost al umanităţii, rosturile zidite de Dumnezeu. Poate de aceea Sfântul Ioan Evanghelistul statorniceşte în finalul ultimei cărţi profetice a Sfintei Scripturi această rigoare: „Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: de va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22, 18-19).
Cât despre adăugări… ce vom zice?! Ce vom zice despre luptele pentru putere şi despre slava deşartă în faţa unui Hristos care ne-a învăţat să fim ca pruncii şi ca servitorii atunci când voim a fi întâi între toţi?! Ce vom zice despre porfira si vizonul de pe noi în faţa lazărilor acestui veac?! Ce vom răspunde când ne vor întreba cei flămânzi, cei goi, cei închişi despre toate cele ce ne-a învăţat Domnul să le facem şi nu le facem?!
Ajuns-au oare până astăzi vremurile prăpădeniei şi ale păcatului despre care vorbeşte Isaia?! Nu cumva e şi acum timpul acela despre care s-a zis:
„Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele” (Isaia 1,2; 1,4).
„Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei. Sionul ajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie, ca o cetate împresurată!” (Isaia 1, 7-8).
„Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei! Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Isaia 1, 10-18).
Dacă Mântuitorul ar veni astăzi la noi, oare pe câţi ne-ar mai răbda într-ale noastre şi pe câţi „pui de năpârci” ar mai cruţa fără a spune: «Ce-mi foloseşte mulţimea tămâierilor voastre? M-am săturat de ipocrizia voastră, de făţărnicia şi lăcomia voastră! Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Încetaţi odată!».
Şi atunci nedumeriţi am spune: „Doamne, ce ai cu noi de ai venit înainte de vreme! De ce te judeci cu noi?!”.
Răspunsul ar fi desigur unul care să nu ne convină cu nici un chip. Ne va spune Hristos ca nu ne deosebim cu nimic de cei de dinaintea venirii Sale. Ne va spune că s-a răstignit în zadar, că suntem în aceeaşi măsură de păcătoşi şi de rău credincioşi, că deşi umplem bisericile în zile de sărbători, nu petrecem în curăţie şi în bunăcuviinţă, ci ne găsim într-aceste zile prilej de îmbuibare şi de păcătuire; ne va spune că deşi stăm ore în şir să ne închinăm la sfintele moaşte nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii pentru că suntem în stare să ne ucidem între noi pentru un petic de pământ. Ne va spune că tribunalele sunt pline de creştini, că puşcăriile sunt pline de creştini, că uciderile şi blestemăţiile au întrecut orice limită. Ne va spune că ne răzbunăm, că suntem lacomi, hulitori, petrecăreţi, beţivi, desfrânaţi, nemulţumitori, închinători la pofte deşarte, lacomi de arginţi, trufaşi, plini de duhul uneltirilor, mincinoşi, vicleni, prefăcuţi, ucigaşi de prunci şi câte şi mai câte…
Un frate dintre noi, preot, m-a liniştit însă în privinţa tuturor acestor osânde. Pot să stau fără grijă (!) Mi-a spus să mă liniştesc pentru că de fapt toată această îngrijorare n-ar fi decât o simplă frustrare de-a mea… Citind rândurile sale adresate mie am început chiar să cred că trăiesc această „paradigmă a frustrării”! În schimb fratele mă îndeamnă să zâmbesc frumos şi să trec mai departe…
Frate, nu pot să mă împac cu o astfel de minciună. Altfel cum am să mai înţeleg libertatea mea interioară fără adevăr. Amintiţi-vă: „Adevărul vă va face liberi…”! Ei bine, n-am să zâmbesc când trebuie să jelesc pentru mine şi pentru Biserica răstignită care strigă după Dumnezeu, ca şi Hristos odinioară: „Eli, Eli, lama sabahtani?!” N-am să fac aceasta, nu din încrâncenare, ci pentru motivul suficient că într-un asemenea caz chiar nu pot. Îmi e limpede că trăim un creştinism formal, apatic, lipsit de entuziasm şi de frământări lăuntrice. Aceasta nu poate fi nicicum motiv de liniştire.
Să stăm bine… dar şi cu frică!
Domnul să ne întărească întru aşteptarea învierii morţilor şi a vieţii celei de peste veac. Amin!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu